Miscellanea
Virgil Borcan
NICOLAE STOIE: PUZZLE EPISTOLAR
Articol publicat în ediția Viața Românească nr. 7-8 / 2010
Când îşi propune să stea strâmb ca să judece drept, românul se imaginează mai degrabă pieziş, asemenea lui Frabrice del Dongo în episodul bătăliei de la Waterloo; o tactică narativă ingenioasă, o focalizare tangențială mai relevantă uneori decât simpla istoriografie scolastică.
E cazul, într-o oarecare măsură, cu foarte incitantul „Puzzle epistolar” — Alba Iulia, Ed. Gens Latina, 2010 — (contra) semnat Nicolae Stoie şi conținând scrisorile trimise de Andrei Codrescu din America acestuia din urmă. 45 de ani de exil nu şterg, după cum se vede, o prietenie statornică, întemeiată în perioada studenției clujene şi parafată cu stihuri din Villon în bodegile care arată întotdeauna altfel la 20 de ani.
Exilat în 1965, Andrei Codrescu pătrunde frontal, ardeleneşte în literatura americană contemporană, întrebându-se – tragic – unde-i este cu adevărat locul: „sunt foarte îngrozit de felul meu de a scrie, cu limba copilăriei mele – scriu cu toporul memoriei”.
Vigilența duşmanului care continuă, nu-i aşa, să vegheze şi după 1989 îndreptățeşte observația destinatarului: „Pentru mai mult de două decenii (prima epistolă e datată 5 dec.1987) între mine şi Andrei Codrescu, tăcerea s-a lăsat ca o cortină de fier cu foarte mulți canafi plumburii” .
Cei doi evoluează diferit sau, mai corect spus, luminile rampei sunt diferit amplasate. „Domnul Teste în America”, „The Hole in The Flag”, „Dispariția lui afară” legitimează cariera americană a unui român pentru care „tot pământul s-a mutat într-o poveste de Kafka”, şi care se defineşte y compris prin calitatea înjurăturilor ce-i sunt adresate. Campania din „Politica” lui Vadim Tudor (în anii ’80, acelaşi personaj carnavalesco- funambulesc îl admonesta pe profesorul Florin Marcu în privința ... neologismelor!), „Un şobolan pe Statuia Libertății” nu rămâne fără ecou, potrivit tiparului mioritic „A găsit un sat fără câini şi umblă fără băț”. Nicolae Stoie reacționează prompt şi savuros cu pseudo-pamfletul „Ayatolahul PRM vrea să mute cuşca de la Tiraspol pe malul Dâmboviței”, fără să poată şterge însă dezgustul pe care „latrinitatea” unor astfel de condeie l-au provocat în, iată, două decenii de când tot probează anduranța hârtiei.
Andrei Codrescu rămâne însă cumva în afară, în lateral, într-o lume normală populată cu oameni întregi la cap. „Există o numerologie pentru adresele voastre astea demonice ?”, se întreabă cu umor, după ce constată traseul în continuare ezoteric al corespondenței. De unde reacția naturală: „scrie-mi, chiar dacă se uită ei sau alții la scrisori, trebuie să acționăm ca şi cum ei nu există ”. Sau, altundeva: „Iartă-mă că nu-ți vorbesc despre literatură sau stele, dar situația actuală este prea îngrozitoare şi mă priveşte direct”.
Inter arma silent Musae, am putea crede. Aşa să fie, oare? Paradoxal, doar viitorul o va decide. Rămâne prietenia dintre doi scriitori vii (manualele fiind pline de scriitori morți). Remarcabil pusă în relief de modestia (deja probată) a destinatarului-editor.
Et tout le reste est littérature.
(Virgil Borcan)
E cazul, într-o oarecare măsură, cu foarte incitantul „Puzzle epistolar” — Alba Iulia, Ed. Gens Latina, 2010 — (contra) semnat Nicolae Stoie şi conținând scrisorile trimise de Andrei Codrescu din America acestuia din urmă. 45 de ani de exil nu şterg, după cum se vede, o prietenie statornică, întemeiată în perioada studenției clujene şi parafată cu stihuri din Villon în bodegile care arată întotdeauna altfel la 20 de ani.
Exilat în 1965, Andrei Codrescu pătrunde frontal, ardeleneşte în literatura americană contemporană, întrebându-se – tragic – unde-i este cu adevărat locul: „sunt foarte îngrozit de felul meu de a scrie, cu limba copilăriei mele – scriu cu toporul memoriei”.
Vigilența duşmanului care continuă, nu-i aşa, să vegheze şi după 1989 îndreptățeşte observația destinatarului: „Pentru mai mult de două decenii (prima epistolă e datată 5 dec.1987) între mine şi Andrei Codrescu, tăcerea s-a lăsat ca o cortină de fier cu foarte mulți canafi plumburii” .
Cei doi evoluează diferit sau, mai corect spus, luminile rampei sunt diferit amplasate. „Domnul Teste în America”, „The Hole in The Flag”, „Dispariția lui afară” legitimează cariera americană a unui român pentru care „tot pământul s-a mutat într-o poveste de Kafka”, şi care se defineşte y compris prin calitatea înjurăturilor ce-i sunt adresate. Campania din „Politica” lui Vadim Tudor (în anii ’80, acelaşi personaj carnavalesco- funambulesc îl admonesta pe profesorul Florin Marcu în privința ... neologismelor!), „Un şobolan pe Statuia Libertății” nu rămâne fără ecou, potrivit tiparului mioritic „A găsit un sat fără câini şi umblă fără băț”. Nicolae Stoie reacționează prompt şi savuros cu pseudo-pamfletul „Ayatolahul PRM vrea să mute cuşca de la Tiraspol pe malul Dâmboviței”, fără să poată şterge însă dezgustul pe care „latrinitatea” unor astfel de condeie l-au provocat în, iată, două decenii de când tot probează anduranța hârtiei.
Andrei Codrescu rămâne însă cumva în afară, în lateral, într-o lume normală populată cu oameni întregi la cap. „Există o numerologie pentru adresele voastre astea demonice ?”, se întreabă cu umor, după ce constată traseul în continuare ezoteric al corespondenței. De unde reacția naturală: „scrie-mi, chiar dacă se uită ei sau alții la scrisori, trebuie să acționăm ca şi cum ei nu există ”. Sau, altundeva: „Iartă-mă că nu-ți vorbesc despre literatură sau stele, dar situația actuală este prea îngrozitoare şi mă priveşte direct”.
Inter arma silent Musae, am putea crede. Aşa să fie, oare? Paradoxal, doar viitorul o va decide. Rămâne prietenia dintre doi scriitori vii (manualele fiind pline de scriitori morți). Remarcabil pusă în relief de modestia (deja probată) a destinatarului-editor.
Et tout le reste est littérature.
(Virgil Borcan)