POEME

CE PALPITANT!

Ei nu erau niciodată siguri că primăvara revine,
Îngropați în nămeți,
Nu ştiau dacă soarele va mai fi în stare să-i topească
Şi în fiecare an aşteptau cu emoție să vadă
Dacă mugurii se mai deschid încă o dată.

Ce palpitant trăiau! Ce tulburătoare emoții,
Când fiecare întâmplare era păstorită de-un zeu
Care trebuia invocat, implorat, linguşit,
Care aştepta jertfe – un fel de mită supremă -
Ca să îşi facă datoria.

Şi zeii mici depindeau la rândul lor
De alți zei mai puternici,
Şi zeilor buni li se opuneau alți zei, răzbunători,
Şi fiecare centimetru pătrat era populat
Cu nenumărate ierarhii de ființe nevăzute
Printre care era o minune să te strecori
Fără să deranjezi pe cineva
Din această aglomerație metafizică.


PATRIA NELINIŞTII

Aici este patria neliniştii,
Indecisă, gata să se răzgândească
Din clipă în clipă
Şi, totuşi, nerenunțând să aştepte
Ceva nedefinit. Aici este patria,
Între pereții aceştia
La câțiva metri unul de altul,
Şi nici măcar în spațiul întreg dintre ei,
Ci doar pe masa cu hârtii şi creioane
Gata să se ridice singure şi să scrie,
Schelete brusc animate ale unor condeie mai vechi
Nefolosite de mult, cu pasta uscată,
Lunecând pe hârtie frenetic
Fără să lase vreo urmă...
Aici este patria neliniştii:
Nu voi reuşi niciodată
Să descifrez urmele care nu se văd,
Dar eu ştiu că există şi aşteaptă
Să le trec pe curat
În patria mea A4.


CUREAUA RUCSACULUI

De pe această înălțime privind împrejur
Văd brazi deveniți târâtori în vântul puternic
Şi văi aproape obscene, întunecate şi umede,
Şi alte creste mai mici şi mai mari
Care privesc şi se măsoară-ntre ele.

Popoare foioase, supunându-se anotimpurilor
Cu o înțelepciune pe care ploaia o putrezeşte,
Ascund printre crengi împletite
Fiare flămânde şi jalnice.

Ce linişte peste atâtea înfrângeri!

Singurătatea ia forma aglomerărilor,
Mulțimile sunt pustiuri,
Retragerea înspre culmi cu povara
De tăceri isihaste e tot mai nesigură,
În timp ce pe marginea omoplaților
Cureaua rucsacului
Roade cioturile cu rămăşițe de pene.


STăPÂNUL MORII

Din ce e făcut praful
Pe care el îl lasă pe lucruri,
Atât de fin încât aproape de nevăzut,
Dublându-le doar, cu o aureolă de umbră, conturul?
Unde e moara care macină tot ce dispare
Producând această pulbere de neființă
Ca un polen care se lipeşte pe degete
Când vrei să mai mângâi ceva din trecut?
Sau nu cumva chiar el este cel mărunțit,
Ca să nu se observe când dispare
Şi nimeni să nu îşi aducă aminte
În ce constă diferența
Între înghețul finit
Şi veşnicia fierbinte?
Dar atunci cine este stăpânul morii în care
Moartea nu-i decât o biată manipulare?


VÂNăTOARE ÎN TIMP

Simt că sunt pradă,
Dar nu ştiu cui,
Căci aripa şi ghiara ce coboară asupra mea,
Înlănțuindu-mă cu umbra
Mult înainte de a mă atinge,
N-au nume,
Doar răcoarea le desenează-n aer
Amenințarea care se apropie
Cu voluptatea crudă a lentorii.

Ştiu că salvarea e exclusă, dar
Nu ştiu ce-ar însemna salvarea.
De-ncerc să fug, umbra şi ea se mută,
Mulându-se pe orizontul meu ca norii,
Feroce şi aproape protectoare-n grija
De-a nu mă pierde, pradă altcuiva.

În aşteptare, confundând fiorii,
Spaima se-amestecă plăcut cu taina
A cărei dezlegare mi-e destin:
Am de trăit până găsesc răspunsul
Un timp egal cu timpul vânătorii
În care ştiu că-s prada, cel puțin.




MISTERE

Atunci când privesc fix frunzele stejarului
Neliniştite de un vânt pe care numai ele îl simt,
Misterul de la Dodone nu mi se mai pare de neînțeles
Şi nu mi-e greu să mi-l imaginez pe Zeus trăind în ilegalitate.

Ciudat că oamenii nu se întreabă niciodată
Unde trăiesc zeii după ce nu mai sunt zei,
Nemuritori care trebuie să-şi consume eternitatea
Lipsită de putere. Umiliți,
Ei sunt spectatori nevăzuți ai lumii noastre
Misterioase, pentru că nu e în stare să recunoască misterele.

Şi totuşi, îi simt câteodată cum se apropie:
Apollo vine în somn, dă uşa de perete,
Îi aud paşii pe dalele din bucătărie,
Îmi răsfoieşte hârtiile, atinge tastele,
Apoi se opreşte îndelung în fața crucifixului
Înțelegând, cred, felul în care
Misterele s-au înlocuit unele pe altele.


RUGăCIUNE

Dumnezeu al libelulelor, al fluturilor de noapte,
Al ciocârliilor şi al bufnițelor,
Dumnezeu al râmelor, al scorpionilor
Şi al gândacilor de bucătărie,
Dumnezeu care i-ai învățat pe fiecare altceva
Şi ştii dinainte tot ce i se va întâmpla fiecăruia,
Aş da orice să înțeleg ce-ai simțit
Când ai stabilit proporțiile
Otrăvurilor, culorilor, parfumurilor,
Când ai aşezat într-un cioc cântecul şi în altul croncănitul,
Şi-ntr-un suflet crima şi în altul extazul,
Aş da orice, mai ales, să ştiu dacă ai avut remuşcări
Că pe unii i-ai făcut victime şi pe alții călăi,
Egal de vinovat față de toți
Pentru că pe toți i-ai pus în fața faptului împlinit.
Dumnezeu al vinovăției de a fi hotărât singur
Raportul incorect între bine şi rău,
Balanța echilibrată cu greu de trupul însângerat
Al fiului tău care nu-ți seamănă.


SFÂRŞIT DE SEZON

Mototolită pe boltă culoarea
Ca o piele bătrână
Devenită prea mare
Pentru ceea ce trebuie să ascundă,
Neantul
Din care zeii au fost evacuați
Se face mai mic.
Un aer provizoriu, de trecere,
De sfârşit de sezon,
Învăluie universul
Cu praful troienit pe la colțuri
şi hale ieşite din uz
În care se citesc poezii fără noimă.
Schimbare de zodie:
Prostia sinucigaşă,
Fără măcar să-şi dea seama,
Preia puterea.


ATMOSFERă


Orizonturile înfăşurate de jur împrejur
Ca nişte bandaje
Pansându-mi rănile strâns
Ca să nu sângereze.
Dincolo de ele, straturile vrajbei, neclare, neguri
Învelind totul cum atmosfera înveleşte pământul.

Gloata scurgându-se pe lângă mine
Îmi mângâie plină de curiozitate rănile, mi le infectează,
Umple cu ură toate golurile, toate orificiile –
Urechile, nările, gura –
Nu mai aud, nu mai vorbesc, mă sufoc,
Neputincioasă, libertatea se lasă treptat înlocuită:
Natura are oroare de vid.


RECONSTITUIRI

Ce strâmte margini sunt în stare să cuprind
Cu inima şi cu privirea!
Zadarnic călătoresc.Oricât de departe,
Numai ceea ce recunosc, ştiut dinainte,
Mă tulbură.
E adevărat că “ştiut dinainte” poate să-nsemne
Din copilărie sau mult mai de demult,
Dintr-o viață trecută
Despre care nu ştiu nimic, dar o reconstitui,
Ca într-un joc de puzzle, din fragmentele pe care le recunosc.
Ce strâmte şi fericite margini are ținutul care se întregeşte astfel
Din abia bănuite-amintiri, din impresii nesigure,
Din gesturi oprite la jumătate şi devenite nemuritoare
Asemenea cănii aşezate sub ugerul vacii, plină de spuma
Care ştie să deseneze mustăți!
La urma urmei,
Nemurirea nici nu e decât încăpățânarea
De a-ți aduce aminte
Vieți destul de puternice
Să o ia de la capăt.