Eseuri
Nicolae Stan
JUNIMISMUL CRITICIST ŞI "RAȚIUNEA DE STAT"
Articol publicat în ediția Viața Românească 9-10 / 2010
Criticismul cultural şi modernizarea estetică
Curentul de idei născut la începutul deceniului 7 al secolului al XIX-lea (martie 1864), difuzat în publicul ascultător şi cititor prin „prelecțiuni populare”, şi, din 1867, prin intermediul revistei Convorbiri literare – junimismul, aşadar – are drept idee-forță necesitatea instituirii spiritului critic în cultura română, mai întâi, pentru ca apoi el să fie extins la toate domeniile social-politice.
Mentorul acestei asocieri de cărturari (P.P. Carp, Iacob Negruzzi, Theodor Rosetti, Vasile Pogor), Titu Maiorescu, avea numai 23 de ani atunci când în 1868 publica studiul – programatic criticist, În contra direcției de azi în cultura română.
Maniera în care interpretezi ideile acestui document cultural strategic este dependentă de modul în care gândeşti tipul general de progres al societății româneşti.
Dar pentru început să recapitulez „faptele”, argumentele maioresciene.
Teza viitorului prim-ministru localizează „vițiul radical” în „toate formele de manifestare a spiritului public”: în aspirări, politică, poezie, gramatică – iar numele lui este negativ : neadevărul se numeşte el.
Unde-şi are acesta originea? Tocmai în comportamentul „junimei noastre” paşoptiste, care a prin „lustrul” Franței, Germaniei, de unde ei s-au „pătruns” numai de „efecte” ( „formele deasupra ale civilizațiunii”), dar nu de „cauze” („fundamentele istorice mai adânci”…). Iremediabil, în tinerii noştri, de la ’48 încoace, s-a cuibărit „hotărârea de a imita”, iar aceasta este o „rătăcire totală a judecăței”. Mai exact, s-au realizat o „falsificare a istoriei” (Petru Maior susținea, în istoria sa despre români, că dacii au fost exterminați în totalitate de către romani), o „falsificare a etimologiei” (Lexiconul de la Buda acredita ideea că limba noastră este cea mai pură limbă romană), o „falsificare a filologiei” (Tentamen criticum in linguam romanicam, din 1840, este scrisă, cum se vede, în latineşte).
Concluzia maioresciană este nu numai culturală: „s-au falsificat toate formele civilizațiunii moderne”: politică, ştiință, jurnale, academii, şcoli, literatură, muzee… „chiar o constituțiune”. Însă toate acestea sunt „pretenții fără fundament”, iluzii, efemeride. Singura realitate (fondul) este „țăranul român”. Aşadar, sintetizând, pe de o parte avem o Europă înaintată în formele ei civilizaționale, iar pe de altă parte, în contratimp, o Românie (Principatele Române) agrară, involuată. Inadecvarea este evidentă şi în aceste condiții progresul rezultat din importul civilizațional nu poate avea loc, deoarece el ar fi fost străin față de fond. Care să fie, atunci, soluția? Fără îndoială, este nevoie de o „regenerare a spiritului public”, în sensul eliminării mediocrității, oriunde ar fi ea în spațiul public. În acelaşi timp, trebuie promovat meritul, oriunde ar fi el, căci „ce are valoare se arată la prima sa înfățişare în meritul său şi nu are trebuință de indulgență…”1.
Avem aici o celebră teorie raționalist-logistică cu privire la ideea de merit, care-l determină pe Sorin Adam Matei să califice criticismul junimist drept manifestarea unui grup „ales”, „independent economic”, aderent al unui „ideal intelectual pozitivist”, pe scurt, un grup de tehnocrați culturali; pentru ca apoi, prin extindere, să devină şi o tehnocrație la nivel politico-guvernamental. În această judecată masiv sociologică, neaşteptat, Sorin Adam Matei (în Boierii minții) se întâlneşte, lăsând la o parte diferențele specifice, cu judecata afirmativă a lui Horia-Roman Patapievici despre legitimitatea totală a teoriei maioresciene. Căci spiritul propriu al unei culturi nu se poate copia, or, forma fără fond importată este specifică unui om lipsit de „discernământ”. Evident, însă, junimiştii criticişti sunt exact acele persoane cu discernământ, care pot lumina viața social-politică (modernizarea culturală sub impactul lor fiind, istoric vorbind, un fapt unanim acceptat).
Cred însă că diagnosticul şi argumentația lui Horia-Roman Patapievici (în Despre idei & blocaje), dincolo de strălucirea lor stilistică, raționalizează excesiv textul maiorescian, valorizându-l în consecință ca fiind unul universal necesar şi in-contestabil. De fapt, atitudinea pozitiv critică a eseistului este determinată de adeziunea sa totală şi explicită la ideea de progres lansată de Bernard din Chardres, trecută, apoi, prin filtrul popperian. Maxima acestuia, avansată în secolul al XII-lea, identifica progresul într-un „efort cumulativ al învățării”: el este urmarea unei înlănțuiri de eforturi mai mici ale succesiunii generațiilor, precum imaginea piticului (modern) cocoțat pe umerii unui uriaş (predecesorul), şi care astfel este capabil să vadă mai departe decât însuşi uriaşul… Metafora, în ambiguitatea ei, ne arată Matei Călinescu, a fost preluată şi limpezită de către Montaigne :”părerile noastre sunt altoite şiată termenul!, „modernizarea prin altoi” specifică Europei, formulă propusă de Horia-Roman Patapievici, a fost „altoită” de acesta pe formularea eseistului francez, nemenționat, însă, n.n., N.S.ț una pe alta. Prima slujeşte drept tulpină celei de a doua, iar a doua celei de a treia. Astfel, urcăm treptele pas cu pas.2 Progresul „pas cu pas” este tocmai cel tipic popperian (şi adecvat criticismului junimist) față de care Horia-Roman Patapievici îşi arată integrala sa înțelegere : teoria kuhniană a evoluției ştiinței prin schimbare „arbitrară” de paradigmă ar fi inferioară teoriei popperiene a creşterii ştiințifice prin critică rațională, tot astfel cum, echivalează eseistul român, „modelul sincronizării prin imitație este inferior celui propus de Titu Maiorescu în teoria formelor fără fond”3. Ştim, sintetic, că pentru Thomas Kuhn dezvoltarea avea loc în salturi, prin trecerea revoluționară de la o paradigmă la alta, iar pentru Karl Popper, progresul avea forma unui evoluționism critic: o dezvoltare generată în „paşi mărunți”, ca o eliminare treptată prin metoda critică, a erorilor (ştiința eroică). Patapievici susține – şi astfel înțelege junimismul – modernizarea prin „altoire” popperiană (europeană), şi nu pe cea „prin aruncare la coş” (îi propun o expresie mai puțin pamfletară: „prin vidare”), kuhniană, tipic românească. El pare că este intolerant față de liberalismul kuhnian (aşa cum Maiorescu blama „junimea” paşoptistă „atrasă de lumină”) deoarece nu acceptă, a priori, presupozițiile tacite, ne-explicitate, care l-ar conduce la însuşirea adevărului paradigmei kuhniene: „…doar oamenii care împărtăşesc aceleaşi presupoziții – anumite reprezentări cu privire la condițiile şi criteriile excelenței ştiințifice – pot să ducă o discuție cu argumente şi reuşesc poate să ajungă la un acord.”4 În alte cuvinte, şi trecând problematica prin filtrul hermeneutic gadamerian, Patapievici crede că se poate ajunge la obiectivism prin intermediul criticismului, adică la depăşirea tuturor prejudecăților psihologiste. Ceea ce este, ea însăşi, aserțiunea, o prejudecată. Căci rațiunea reală nu este absolută, formală, ci istorică. În consecință, prejudecățile (presupozițiile tacite existente în premisele raționamentului) sunt condiții ale comprehensiunii. (Astfel se poate explica şi respingerea brutală a postmodernismului de către Patapievici: sedus de demonstrația lui logistică, el pleacă, tacit şi definitiv, aflat în fața noului, de la vechiul care-l şi câştigase deja, modernismul – Popper – criticismul junimist etc.). Aplicând disputa kuhniano-popperiană la polemica locală paşoptism-junimism, constatăm că paşoptiştii voiau instalarea kuhniană a altei paradigme – modernitatea – după ce-şi însuşiseră presupoziții fundamentale ale mentalității europene generate de forme de viață trăite în Franța (instruire, asimilarea în comportament a valorilor revoluționar franceze); iar junimiştii, criticişti raționali şi elitar popperieni, mizau pe o acumulare rațională a tradiției, supusă metodei de eliminare a erorilor, totul fiind failibil, în afara propriei lor metode.
Rămânând cantonați, deocamdată, în domeniul culturii (căci în domeniul politic, valorizarea direcției ia altă formă), junimiştii au respins în mod legitim entuziasmul „ne-critic” al paşoptiştilor („scrieți, băieți…”), ei optând pentru întemeierea instrumentarului românesc în cultură. Sugestivă în acest sens este comparația pe care o face Eminescu, în anul 1880, între Pilde şi ghicitori, adunate de P.Ispirescu, Învățătorul copiilor, un manual alcătuit de C.Grigorescu, I.Creangă şi V. Răceanu, pe de o parte, şi stilul pestriț al „enciclopedistului” paşoptist I.H.Rădulescu din Mihaida şi Infernul, după Dante Alighieri, din care citează: „Se împliniră secoli. Prin rada queea vie/şi deifăcătoare a spiritului-seiinței…” În maniera lui fermă, poetul-gazetar conchide sec: limba românească adevărată este cea din Învățătorul copiilor şi din P. Ispirescu, încheind articolul din Timpul cu un îndemn… criticist : „Luați de la străini gustul de a pili şi a lucra cu dalta toate scrierile voastre, luați de la ei iubirea de adevăr…”.5 Trebuie recunoscut de oricine că îndemnul eminescian se susține universal: să nu iei de la „străini” adevărul, căci este adevărul lor!, ci să iei atitudinea lor, metoda, „iubirea de adevăr”, în acest fel având şansa ca tu însuți, român criticist, să-ți fundamentezi propriul adevăr!
Să vedem, acum, cu ce rezultate putem să aplicăm acest raționament, acceptat ca valid, la una dintre acțiunile culturale ale autorului teoriei formelor fără fond : traducerea pe care Titu Maiorescu o realizează în jurul anului 1870, din lucrarea de senectute a lui Schopenhauer, Parerga şi Paralipomena (publicată în 1851). Din ea, Maiorescu traduce şi publică numai o secțiune filosofic-superficială, Aforisme asupra înțelepciunii în viață, o filosofare populară adresată publicului larg. Junimistul rațional motivează traducerea în prefața lucrării : „Dacă este vorba să începem şi noi a lua parte la mişcarea filosofică a spiritului modern, se cuvine să existe şi în mica noastră literatură ceva din scrierile lui Schopenhauer. Nepregătiți cum suntem încă pentru cercetarea problemelor metafizice, nu putem alege din opera lui decât aforismele asupra înțelepciunii vieței ca fiind scrise mai popular”.6 Teoreticianul Zigu Ornea, care prezintă reeditarea acestei traduceri, conchide că avem de-a face cu o „eroare fatală a omului Maiorescu”, deoarece motivația acestuia nu făcea decât să scuze, prea vădit, „nelucrarea sa în cele pentru care fusese menit”.
Eu cred însă că avem în față un text prin care Titu Maiorescu îşi subminează propria teorie a „sterilității” formelor lipsite de fond. În legătură cu întreprinderea junimistului există două posibilități:
i) ori a tradus o lucrare minoră – cum şi mărturiseşte – pentru a fi în acord cu minoratul fondului („nepregătiți cum suntem încă…” – integrându-se el însuşi în această formă de plural), ceea ce este perfect circular, traducerea devenind superfluă, fără urmări benefice, cufundată ea însăşi în tradiția românească a minoratului pe care Maiorescu o respectă, iată, prea mult ;
ii) ori nu a tradus o lucrare sincronă cu adevărul occidental, dar nu pentru că n-am fi fost noi pregătiți ca români, s-o primim, ci pentru că traducătorul însuşi se afla în stare de minorat față de filosofia europeană (schopenhaueriană), ceea ce înseamnă că Titu Maiorescu nu putea fi persoana care, prin operă, deci prin capacități personale, ca şi prin dedicație şi efort, să întărească spiritul românesc, eliminând din acesta „vițiul radical”, fie şi prin criticism, dar şi înălțându-l.
Oricare din cele două variante am alege, ne-ar conduce la o anume explicație, pe care o las în forma ei tacită şi neconvenabilă pro-maiorescienilor, a nihilismului complet (impropriu, de altfel, failibilismului popperian) maiorescian, din finalul articolului său programatic: „Forma fără fond nu numai că nu aduce nici un folos, dar este de-a dreptul stricăcioasă, fiindcă nimiceşte un mijloc puternic de cultură. Şi prin urmare vom zice: este mai bine să nu facem o şcoală deloc, decât să facem o şcoală rea, (…) mai bine să nu facem deloc academii (…), decât să le facem toate aceste fără maturitate ştiințifică”.7
Este, această distanță aflată între teoria şi realizarea culturală a fondatorului Junimii, o dovadă că, în act, rațiunea este profund istorică, limitată în efectele ei, şi că, prin urmare, nu întotdeauna adevărul creat de ea este la înălțimea celui proiectat de rațiunea formală, generică, precedentă actului.
„RAȚIUNEA DE STAT” JUNIMISTă
În domeniul social-politic, junimiştii, mai ales prin liderul lor, Titu Maiorescu, vor să impună şi acolo metoda criticii, în vederea „propăşirii” naționale, înscriindu-se astfel, pe de-a-ntregul, în paradigma popperiană: „Critica, fie şi amară, numai să fie dreaptă, este un element neapărat al susținerii şi propăşirii noastre, şi cu orice jertfe şi în mijlocul a oricâtor ruine trebuie împlântat semnul adevărului”.8
Dacă junimiştii ieşiți în arena public-politică ar fi folosit criticismul lor de intelectuali (cărturari) puri, independenți, elitişti, în situația dată a sfârşitului de secol al XIX-lea, nu li s-ar fi putut aduce acuze de anexare la forța magnetică a politicii „mari”, profesioniste. Ar fi rămas cu calificativul de elită social-culturală dispusă, într-un gest responsabil, să-şi asume rolul de tutelă necesară care, prin „îndoită energie” izvorâtă din datoria de a lupta împotriva „ignoranței”, emancipa mulțimea aflată în minorat istoric: „Tot ce este astăzi formă goală în mişcarea noastră publică trebuie prefăcut într-o realitate simțită, şi fiindcă am introdus un grad prea înalt din viața dinafară a statelor europene, trebuie să înălțăm poporul nostru din toate puterile până la înțelegerea acelui grad şi a unei organizări politice potrivită pentru el. Pentru aceasta se cere mai întâi o cultură solidă a claselor de sus, de unde porneşte mişcarea intelectuală”.9
În sfârşit, pentru a rămâne în hermeneutica aceluiaşi studiu cu reflexe generale, de la începuturile junimismului, voi remarca luciditatea cu care Maiorescu compara lumea politică lipsită de „prințip” cu singura speranță „legitimă”, literatura nouă: „Pe când în lumea noastră politică neliniştea a ajuns la culme şpentru a fi exact, amintesc că în anul 1872 era în funcțiune guvernul conservator Lascăr Catargiu, Titu Maiorescu era deputat, iar peste doi ani va fi ministrul Instrucțiuni Publice, n.n.,N.S.ț Şi totul pare întunecat în confuzia unor tendințe lipsite de prințip, o literatură încă jună şi în parte încă nerecunoscută, dar care, prin spiritul ei sigur şi solid, ne dă primul element de speranță legitimă pentru viitor”.10
Dincolo de evoluția prudentă propusă de junimiştii începuturilor, traseul lor social se va finaliza în politica activă a Partidului Conservator, gestul tradițional al „trădării” intelectualilor români fiind astfel instituționalizat. Putem spune că abia prin această captare a criticismului junimist la tentațiile terestre ale politicii, ne sincronoizăm, în sfârşit, cu Occidentul (în formă şi în fond) unde la finele secolului al XIX-lea, cărturarii, răsturnând „funcționarea morală a omenirii”, în loc să-şi construiască opera au dorit să-şi ridice „imperii” în terenul atât de „întunecat” al politicii. Trădarea cărturarilor români semnifică părăsirea actului de realizare a operei cu adevărat necesară întăririi spiritului (românesc) . „Mă refer la categoria celor pe care îi voi numi numai cărturari, cuprinzând sub acest nume pe cei ce desfăşoară o activitate străină, prin esența ei, de orice scop practic şi care, aflându-şi bucuria în cultivarea artei, ştiinței sau speculației metafizice, într-un cuvânt în stăpânirea unui bun temporal, aproape că pot spune : «Împărăția mea nu-i din lumea aceasta.»”.11 Bineînțeles, dintre membrii marcanți ai Junimii, nu intră aici în discuție în acest fel, Mihai Eminescu, el nefiind om politic propriu-zis, ci un romantic incurabil, în poezie, gazetărie sau politică: soluția lui era organicitatea care ipostazia fondul într-un românism izolaționist situat mereu cu fața către strămoşii aureolați de calități sacralizate.
Întorcându-mă către realitatea politică a secolului al XIX-lea, îmi apare evident că metoda criticistă, atât de fertilă în literatură, s-a convertit, la politicienii Titu Maiorescu şi P. P. Carp, în adevărate tehnici de administrare a statului.
Şi aceasta, deoarece în domeniul politic junimiştii au încetat să fie cu adevărat criticişti: adică să supună unui examen critic rațiunea politică înseşi care domina sfârşitul de secol. Numai în acest fel, calitatea lor de luminişti culturali s-ar fi suprapus fericit peste cea de luminişti sociali. După Sorin Adam Matei, idealul lor politic era unul „tehnocratic”, însă nu independent, adaug eu, pe care P. P. Carp l-a teoretizat în programul politic intitulat Era nouă, publicat în 1881: societatea trebuie întemeiată pe talent, pe meritul generat de educația superioară. Or, pentru asta era nevoie de tehnocrați, de specialişti ai administrației statale. În acest sens, Titu Maiorescu, argumentând necesitatea instaurării monarhiei constituționale, descria analitic o adevărată metodă managerială ale cărei funcții (diagnoză, prognoză, organizare…) trebuiau învățate şi exercitate de către „experții” statului român: „… în enorma complexitate a problemelor politice, la orice chestiune mai însemnată, sunt felurite principii de joc, care nu se pot împăca deodată; şi aici se impune omului de stat datoria nu de a face paradă cu multiplicitatea principiilor, ci de a stabili hierarhia lor după împrejurările de fapt, de a-şi da samă care este ideea dominantă, căreia celelalte trebuie să i se subordoneze fără hezitare. Şi ideea dominantă întru concederea statului român spre împlinirea marei sale misiuni în Orient, este înrădăcinarea simțului dinastic în toate păturile poporului”.12
Acest ideal tehnocratic nu păcătuieşte atât prin promovarea unei mentalități „catare” (Caius Dobrescu), cât prin scopul managementului politic propus: creşterea şi dezvoltarea statului, această „floare” crescută „din rădăcinile” subpământene ale poporului, cum îl numea istoricul organicismului românesc, Nicolae Iorga.
Or, analizând pasionalul sfârşit de secol al XIX-lea prin intermediul criticismului deconstructivist, ştim că ordinea impusă de statul puternic şi coerent este o caracteristică – după Michel Foucault – a raționalității politice moderne: doctrina rațiunii de stat, care nu se „ocupă” de indivizi, ci de propria-i consolidare. Iată câteva definiții pe care Foucault ni le oferă din marginalele secole al XVI-lea şi al XVII-lea: „O cunoaştere perfectă a mijloacelor prin care statele se formează, se consolidează, dăinuie şi se dezvoltă.” (italianul G. Botero, 1590); „O rațiune de stat este o metodă sau o artă ce ne permite să descoperim cum putem face să domnească ordinea şi pacea în sânul Republicii”.13 Mai amintesc faptul că tehnica politică sau tehnologia de guvernare prin care individul era integrat raționalității politice poartă numele de police (în franceză), Polizei (în germană). Poliția, în sensul ei originar, era tehnica administrativă care conduce statul, în propriul lui interes şi înglobând totul. Căci „totul” merită să fie subordonat acestei „flori” a poporului, inclusiv viața sau mai ales omul viu, participativ, activ, productiv. Raționalitatea politică modernă este servită de tehnica de guvernare modernă („poliția”), în vederea exercitării forței şi a creşterii „din sine” a statului: „Die Politik este ş…ț esențialmente sarcina negativă a statului. Ea constă, pentru stat, în a lupta împotriva inamicilor din interior, ca şi din exterior, folosind legea contra celor dintâi şi armata contra celor din urmă. Die Polizei are, dimpotrivă, o misiune pozitivă, iar instrumentele sale sunt mai puțin armele, cât legile, apărarea sau interdicția. Scopul poliției este de a mări în permanență producția a ceva nou, chemat să consolideze viața civică şi puterea statului”.14
Nu am intrat în aceste detalii pentru a umbri personalitățile junimiştilor politici, ci, dimpotrivă, cu un ochi detaşat am dorit să luminez paradigma modernă în care se desfăşura actul politic european în acele timpuri, şi pe care, din rațiuni specifice, politicienii conservatori români îl împlineau cu nostalgii ale unei puteri pastorale care-şi călăuzeşte turma încă ne-luminată: „Eu admit supunerea la voința poporului, cu rezerva însă că în orice moment să pot cerceta dacă acea voință nu este rătăcită ş…ț. Aceia care au primit o cultură mai înaltă, aceia au datoria sacră de a veni, când poporul e rătăcit, să-i zică: nu merg după tine, tu ai facultatea de a simți răul – de a suferi, n.n., N.S. -, leacul rămâne la mine să-l indic – prin acțiunea doctrinei administrative a poliției, n.n., N.S.-, iar datoria ta este să-l urmezi” – prin supunere față de ştiința atotcuprinzătoare a poliției, n.n., N.S.-15.
Acest cult al metodei însuşit de junimişti pare a nu conduce la dialog – în sensul gadamerian -, deoarece ar însemna ca purtătorii de metodă să se metamorfozeze structural în ceea ce nu pot fi, ajungând la înțelegere, la „fuzionarea orizonturilor”. Or, cei care folosesc exclusiv metoda nu au învățat încă să întrebe deschizându-se, în acelaşi timp, către cel care primeşte întrebarea, ci ei pun întrebarea captivi propriului sine, închişi : „Cel care caută în vorbire doar ca dreptatea să fie de partea sa şi nu înțelegerea, privitoare la un lucru, va considera, fără doar şi poate, că interogarea este mai uşoară decât formularea unui răspuns. Se dovedeşte, însă, prin noul eşec al partenerului, că, în realitate, cel ce îşi închipuie că le ştie pe toate mai bine este cu totul incapabil să întrebe (…) ştiință poate avea doar cel care are întrebări, însă întrebarea cuprinde în sine relația opozitivă dintre Da şi Nu, dintre Astfel şi Altfel”.16
Lipsa „relației opozitive dintre Da şi Nu” îi aparține, din nefericire, şi întemeietorului de limbă literară românească modernă, poetul-gazetar Mihai Eminescu. Angajatul ziarului conservator, Timpul, îşi asumă în modul cel mai clar şi tranşant ideea de rațiune de stat, cu tehnica ei operațională, poliția (die Polizei), deşi, pe de altă parte, atitudinea lui gazetărească a survenit din credință şi idealism, la antipodul naturii politicianiste româneşti definită şi exprimată întocmai de „perfectul” Constantin Argetoianu: „Scoală-te tu, ca să şed eu.” De pildă, într-un articol din anul 1880, Eminescu face, ca de atâtea ori, distincția dintre modul de a fi conservator şi modul de a fi liberal: „Sub conservator controlul este cu putință în toate afacerile publice, pentru că partidul el însuşi se recrutează din oameni capabili de a controla şsubl.mea: „experți tehnocrați”, N.S.ț pentru cari politica e o afacere de conştiință, uneori şi de ambiție; sub aşa-numiții liberali însă orice control încetează şi se comit lucrurile cele mai nepomenite, pentru că elementele din cari se recrutează roşii sunt de acele pentru care politica nu este o afacere de onoare sau de ambiție, ci de pungă”.17
Adaptat perfect raționalității politice moderne, accentuând pedala organicismului cum numai Nicolae Iorga şi, mai excesiv şi tulbure, Nae Ionescu, în interbelic, o vor face să zbârnâie cu sârg, gazetarul Mihai Eminescu vedea în stat „armonia intereselor”, ba chiar „însăşi putința de îndreptare a unor rele ce rezultă din instinctele nesocotite ale actualității”.18 Ideea necesității controlului era atât de vie la Eminescu, încât, deşi în general, ca gazetar, el reprezenta vocea celor de jos (în contradicție cu fruntaşii politici junimişti”), găsea justificarea inegalităților în tradiția întemeietoare, „părintească”, aceea care „lega om de om c-o vârtoşie morală atât de mare încât țările noastre, atât de mici, puteau să pună sute de mii de oaste în câmpul de bătaie…”.19
De aici încolo, odată cu Poetul, intrăm în reprezentări mitice care colorează, poetic şi bizar, natura tehnocratică, exactă, autarhică, plină de ştiința administrației elitare, a rațiunii de stat moderne, în a cărei seducătoare cursă, junimiştii noştri au intrat cu aplomb.
NICOLAE STAN
Curentul de idei născut la începutul deceniului 7 al secolului al XIX-lea (martie 1864), difuzat în publicul ascultător şi cititor prin „prelecțiuni populare”, şi, din 1867, prin intermediul revistei Convorbiri literare – junimismul, aşadar – are drept idee-forță necesitatea instituirii spiritului critic în cultura română, mai întâi, pentru ca apoi el să fie extins la toate domeniile social-politice.
Mentorul acestei asocieri de cărturari (P.P. Carp, Iacob Negruzzi, Theodor Rosetti, Vasile Pogor), Titu Maiorescu, avea numai 23 de ani atunci când în 1868 publica studiul – programatic criticist, În contra direcției de azi în cultura română.
Maniera în care interpretezi ideile acestui document cultural strategic este dependentă de modul în care gândeşti tipul general de progres al societății româneşti.
Dar pentru început să recapitulez „faptele”, argumentele maioresciene.
Teza viitorului prim-ministru localizează „vițiul radical” în „toate formele de manifestare a spiritului public”: în aspirări, politică, poezie, gramatică – iar numele lui este negativ : neadevărul se numeşte el.
Unde-şi are acesta originea? Tocmai în comportamentul „junimei noastre” paşoptiste, care a prin „lustrul” Franței, Germaniei, de unde ei s-au „pătruns” numai de „efecte” ( „formele deasupra ale civilizațiunii”), dar nu de „cauze” („fundamentele istorice mai adânci”…). Iremediabil, în tinerii noştri, de la ’48 încoace, s-a cuibărit „hotărârea de a imita”, iar aceasta este o „rătăcire totală a judecăței”. Mai exact, s-au realizat o „falsificare a istoriei” (Petru Maior susținea, în istoria sa despre români, că dacii au fost exterminați în totalitate de către romani), o „falsificare a etimologiei” (Lexiconul de la Buda acredita ideea că limba noastră este cea mai pură limbă romană), o „falsificare a filologiei” (Tentamen criticum in linguam romanicam, din 1840, este scrisă, cum se vede, în latineşte).
Concluzia maioresciană este nu numai culturală: „s-au falsificat toate formele civilizațiunii moderne”: politică, ştiință, jurnale, academii, şcoli, literatură, muzee… „chiar o constituțiune”. Însă toate acestea sunt „pretenții fără fundament”, iluzii, efemeride. Singura realitate (fondul) este „țăranul român”. Aşadar, sintetizând, pe de o parte avem o Europă înaintată în formele ei civilizaționale, iar pe de altă parte, în contratimp, o Românie (Principatele Române) agrară, involuată. Inadecvarea este evidentă şi în aceste condiții progresul rezultat din importul civilizațional nu poate avea loc, deoarece el ar fi fost străin față de fond. Care să fie, atunci, soluția? Fără îndoială, este nevoie de o „regenerare a spiritului public”, în sensul eliminării mediocrității, oriunde ar fi ea în spațiul public. În acelaşi timp, trebuie promovat meritul, oriunde ar fi el, căci „ce are valoare se arată la prima sa înfățişare în meritul său şi nu are trebuință de indulgență…”1.
Avem aici o celebră teorie raționalist-logistică cu privire la ideea de merit, care-l determină pe Sorin Adam Matei să califice criticismul junimist drept manifestarea unui grup „ales”, „independent economic”, aderent al unui „ideal intelectual pozitivist”, pe scurt, un grup de tehnocrați culturali; pentru ca apoi, prin extindere, să devină şi o tehnocrație la nivel politico-guvernamental. În această judecată masiv sociologică, neaşteptat, Sorin Adam Matei (în Boierii minții) se întâlneşte, lăsând la o parte diferențele specifice, cu judecata afirmativă a lui Horia-Roman Patapievici despre legitimitatea totală a teoriei maioresciene. Căci spiritul propriu al unei culturi nu se poate copia, or, forma fără fond importată este specifică unui om lipsit de „discernământ”. Evident, însă, junimiştii criticişti sunt exact acele persoane cu discernământ, care pot lumina viața social-politică (modernizarea culturală sub impactul lor fiind, istoric vorbind, un fapt unanim acceptat).
Cred însă că diagnosticul şi argumentația lui Horia-Roman Patapievici (în Despre idei & blocaje), dincolo de strălucirea lor stilistică, raționalizează excesiv textul maiorescian, valorizându-l în consecință ca fiind unul universal necesar şi in-contestabil. De fapt, atitudinea pozitiv critică a eseistului este determinată de adeziunea sa totală şi explicită la ideea de progres lansată de Bernard din Chardres, trecută, apoi, prin filtrul popperian. Maxima acestuia, avansată în secolul al XII-lea, identifica progresul într-un „efort cumulativ al învățării”: el este urmarea unei înlănțuiri de eforturi mai mici ale succesiunii generațiilor, precum imaginea piticului (modern) cocoțat pe umerii unui uriaş (predecesorul), şi care astfel este capabil să vadă mai departe decât însuşi uriaşul… Metafora, în ambiguitatea ei, ne arată Matei Călinescu, a fost preluată şi limpezită de către Montaigne :”părerile noastre sunt altoite şiată termenul!, „modernizarea prin altoi” specifică Europei, formulă propusă de Horia-Roman Patapievici, a fost „altoită” de acesta pe formularea eseistului francez, nemenționat, însă, n.n., N.S.ț una pe alta. Prima slujeşte drept tulpină celei de a doua, iar a doua celei de a treia. Astfel, urcăm treptele pas cu pas.2 Progresul „pas cu pas” este tocmai cel tipic popperian (şi adecvat criticismului junimist) față de care Horia-Roman Patapievici îşi arată integrala sa înțelegere : teoria kuhniană a evoluției ştiinței prin schimbare „arbitrară” de paradigmă ar fi inferioară teoriei popperiene a creşterii ştiințifice prin critică rațională, tot astfel cum, echivalează eseistul român, „modelul sincronizării prin imitație este inferior celui propus de Titu Maiorescu în teoria formelor fără fond”3. Ştim, sintetic, că pentru Thomas Kuhn dezvoltarea avea loc în salturi, prin trecerea revoluționară de la o paradigmă la alta, iar pentru Karl Popper, progresul avea forma unui evoluționism critic: o dezvoltare generată în „paşi mărunți”, ca o eliminare treptată prin metoda critică, a erorilor (ştiința eroică). Patapievici susține – şi astfel înțelege junimismul – modernizarea prin „altoire” popperiană (europeană), şi nu pe cea „prin aruncare la coş” (îi propun o expresie mai puțin pamfletară: „prin vidare”), kuhniană, tipic românească. El pare că este intolerant față de liberalismul kuhnian (aşa cum Maiorescu blama „junimea” paşoptistă „atrasă de lumină”) deoarece nu acceptă, a priori, presupozițiile tacite, ne-explicitate, care l-ar conduce la însuşirea adevărului paradigmei kuhniene: „…doar oamenii care împărtăşesc aceleaşi presupoziții – anumite reprezentări cu privire la condițiile şi criteriile excelenței ştiințifice – pot să ducă o discuție cu argumente şi reuşesc poate să ajungă la un acord.”4 În alte cuvinte, şi trecând problematica prin filtrul hermeneutic gadamerian, Patapievici crede că se poate ajunge la obiectivism prin intermediul criticismului, adică la depăşirea tuturor prejudecăților psihologiste. Ceea ce este, ea însăşi, aserțiunea, o prejudecată. Căci rațiunea reală nu este absolută, formală, ci istorică. În consecință, prejudecățile (presupozițiile tacite existente în premisele raționamentului) sunt condiții ale comprehensiunii. (Astfel se poate explica şi respingerea brutală a postmodernismului de către Patapievici: sedus de demonstrația lui logistică, el pleacă, tacit şi definitiv, aflat în fața noului, de la vechiul care-l şi câştigase deja, modernismul – Popper – criticismul junimist etc.). Aplicând disputa kuhniano-popperiană la polemica locală paşoptism-junimism, constatăm că paşoptiştii voiau instalarea kuhniană a altei paradigme – modernitatea – după ce-şi însuşiseră presupoziții fundamentale ale mentalității europene generate de forme de viață trăite în Franța (instruire, asimilarea în comportament a valorilor revoluționar franceze); iar junimiştii, criticişti raționali şi elitar popperieni, mizau pe o acumulare rațională a tradiției, supusă metodei de eliminare a erorilor, totul fiind failibil, în afara propriei lor metode.
Rămânând cantonați, deocamdată, în domeniul culturii (căci în domeniul politic, valorizarea direcției ia altă formă), junimiştii au respins în mod legitim entuziasmul „ne-critic” al paşoptiştilor („scrieți, băieți…”), ei optând pentru întemeierea instrumentarului românesc în cultură. Sugestivă în acest sens este comparația pe care o face Eminescu, în anul 1880, între Pilde şi ghicitori, adunate de P.Ispirescu, Învățătorul copiilor, un manual alcătuit de C.Grigorescu, I.Creangă şi V. Răceanu, pe de o parte, şi stilul pestriț al „enciclopedistului” paşoptist I.H.Rădulescu din Mihaida şi Infernul, după Dante Alighieri, din care citează: „Se împliniră secoli. Prin rada queea vie/şi deifăcătoare a spiritului-seiinței…” În maniera lui fermă, poetul-gazetar conchide sec: limba românească adevărată este cea din Învățătorul copiilor şi din P. Ispirescu, încheind articolul din Timpul cu un îndemn… criticist : „Luați de la străini gustul de a pili şi a lucra cu dalta toate scrierile voastre, luați de la ei iubirea de adevăr…”.5 Trebuie recunoscut de oricine că îndemnul eminescian se susține universal: să nu iei de la „străini” adevărul, căci este adevărul lor!, ci să iei atitudinea lor, metoda, „iubirea de adevăr”, în acest fel având şansa ca tu însuți, român criticist, să-ți fundamentezi propriul adevăr!
Să vedem, acum, cu ce rezultate putem să aplicăm acest raționament, acceptat ca valid, la una dintre acțiunile culturale ale autorului teoriei formelor fără fond : traducerea pe care Titu Maiorescu o realizează în jurul anului 1870, din lucrarea de senectute a lui Schopenhauer, Parerga şi Paralipomena (publicată în 1851). Din ea, Maiorescu traduce şi publică numai o secțiune filosofic-superficială, Aforisme asupra înțelepciunii în viață, o filosofare populară adresată publicului larg. Junimistul rațional motivează traducerea în prefața lucrării : „Dacă este vorba să începem şi noi a lua parte la mişcarea filosofică a spiritului modern, se cuvine să existe şi în mica noastră literatură ceva din scrierile lui Schopenhauer. Nepregătiți cum suntem încă pentru cercetarea problemelor metafizice, nu putem alege din opera lui decât aforismele asupra înțelepciunii vieței ca fiind scrise mai popular”.6 Teoreticianul Zigu Ornea, care prezintă reeditarea acestei traduceri, conchide că avem de-a face cu o „eroare fatală a omului Maiorescu”, deoarece motivația acestuia nu făcea decât să scuze, prea vădit, „nelucrarea sa în cele pentru care fusese menit”.
Eu cred însă că avem în față un text prin care Titu Maiorescu îşi subminează propria teorie a „sterilității” formelor lipsite de fond. În legătură cu întreprinderea junimistului există două posibilități:
i) ori a tradus o lucrare minoră – cum şi mărturiseşte – pentru a fi în acord cu minoratul fondului („nepregătiți cum suntem încă…” – integrându-se el însuşi în această formă de plural), ceea ce este perfect circular, traducerea devenind superfluă, fără urmări benefice, cufundată ea însăşi în tradiția românească a minoratului pe care Maiorescu o respectă, iată, prea mult ;
ii) ori nu a tradus o lucrare sincronă cu adevărul occidental, dar nu pentru că n-am fi fost noi pregătiți ca români, s-o primim, ci pentru că traducătorul însuşi se afla în stare de minorat față de filosofia europeană (schopenhaueriană), ceea ce înseamnă că Titu Maiorescu nu putea fi persoana care, prin operă, deci prin capacități personale, ca şi prin dedicație şi efort, să întărească spiritul românesc, eliminând din acesta „vițiul radical”, fie şi prin criticism, dar şi înălțându-l.
Oricare din cele două variante am alege, ne-ar conduce la o anume explicație, pe care o las în forma ei tacită şi neconvenabilă pro-maiorescienilor, a nihilismului complet (impropriu, de altfel, failibilismului popperian) maiorescian, din finalul articolului său programatic: „Forma fără fond nu numai că nu aduce nici un folos, dar este de-a dreptul stricăcioasă, fiindcă nimiceşte un mijloc puternic de cultură. Şi prin urmare vom zice: este mai bine să nu facem o şcoală deloc, decât să facem o şcoală rea, (…) mai bine să nu facem deloc academii (…), decât să le facem toate aceste fără maturitate ştiințifică”.7
Este, această distanță aflată între teoria şi realizarea culturală a fondatorului Junimii, o dovadă că, în act, rațiunea este profund istorică, limitată în efectele ei, şi că, prin urmare, nu întotdeauna adevărul creat de ea este la înălțimea celui proiectat de rațiunea formală, generică, precedentă actului.
„RAȚIUNEA DE STAT” JUNIMISTă
În domeniul social-politic, junimiştii, mai ales prin liderul lor, Titu Maiorescu, vor să impună şi acolo metoda criticii, în vederea „propăşirii” naționale, înscriindu-se astfel, pe de-a-ntregul, în paradigma popperiană: „Critica, fie şi amară, numai să fie dreaptă, este un element neapărat al susținerii şi propăşirii noastre, şi cu orice jertfe şi în mijlocul a oricâtor ruine trebuie împlântat semnul adevărului”.8
Dacă junimiştii ieşiți în arena public-politică ar fi folosit criticismul lor de intelectuali (cărturari) puri, independenți, elitişti, în situația dată a sfârşitului de secol al XIX-lea, nu li s-ar fi putut aduce acuze de anexare la forța magnetică a politicii „mari”, profesioniste. Ar fi rămas cu calificativul de elită social-culturală dispusă, într-un gest responsabil, să-şi asume rolul de tutelă necesară care, prin „îndoită energie” izvorâtă din datoria de a lupta împotriva „ignoranței”, emancipa mulțimea aflată în minorat istoric: „Tot ce este astăzi formă goală în mişcarea noastră publică trebuie prefăcut într-o realitate simțită, şi fiindcă am introdus un grad prea înalt din viața dinafară a statelor europene, trebuie să înălțăm poporul nostru din toate puterile până la înțelegerea acelui grad şi a unei organizări politice potrivită pentru el. Pentru aceasta se cere mai întâi o cultură solidă a claselor de sus, de unde porneşte mişcarea intelectuală”.9
În sfârşit, pentru a rămâne în hermeneutica aceluiaşi studiu cu reflexe generale, de la începuturile junimismului, voi remarca luciditatea cu care Maiorescu compara lumea politică lipsită de „prințip” cu singura speranță „legitimă”, literatura nouă: „Pe când în lumea noastră politică neliniştea a ajuns la culme şpentru a fi exact, amintesc că în anul 1872 era în funcțiune guvernul conservator Lascăr Catargiu, Titu Maiorescu era deputat, iar peste doi ani va fi ministrul Instrucțiuni Publice, n.n.,N.S.ț Şi totul pare întunecat în confuzia unor tendințe lipsite de prințip, o literatură încă jună şi în parte încă nerecunoscută, dar care, prin spiritul ei sigur şi solid, ne dă primul element de speranță legitimă pentru viitor”.10
Dincolo de evoluția prudentă propusă de junimiştii începuturilor, traseul lor social se va finaliza în politica activă a Partidului Conservator, gestul tradițional al „trădării” intelectualilor români fiind astfel instituționalizat. Putem spune că abia prin această captare a criticismului junimist la tentațiile terestre ale politicii, ne sincronoizăm, în sfârşit, cu Occidentul (în formă şi în fond) unde la finele secolului al XIX-lea, cărturarii, răsturnând „funcționarea morală a omenirii”, în loc să-şi construiască opera au dorit să-şi ridice „imperii” în terenul atât de „întunecat” al politicii. Trădarea cărturarilor români semnifică părăsirea actului de realizare a operei cu adevărat necesară întăririi spiritului (românesc) . „Mă refer la categoria celor pe care îi voi numi numai cărturari, cuprinzând sub acest nume pe cei ce desfăşoară o activitate străină, prin esența ei, de orice scop practic şi care, aflându-şi bucuria în cultivarea artei, ştiinței sau speculației metafizice, într-un cuvânt în stăpânirea unui bun temporal, aproape că pot spune : «Împărăția mea nu-i din lumea aceasta.»”.11 Bineînțeles, dintre membrii marcanți ai Junimii, nu intră aici în discuție în acest fel, Mihai Eminescu, el nefiind om politic propriu-zis, ci un romantic incurabil, în poezie, gazetărie sau politică: soluția lui era organicitatea care ipostazia fondul într-un românism izolaționist situat mereu cu fața către strămoşii aureolați de calități sacralizate.
Întorcându-mă către realitatea politică a secolului al XIX-lea, îmi apare evident că metoda criticistă, atât de fertilă în literatură, s-a convertit, la politicienii Titu Maiorescu şi P. P. Carp, în adevărate tehnici de administrare a statului.
Şi aceasta, deoarece în domeniul politic junimiştii au încetat să fie cu adevărat criticişti: adică să supună unui examen critic rațiunea politică înseşi care domina sfârşitul de secol. Numai în acest fel, calitatea lor de luminişti culturali s-ar fi suprapus fericit peste cea de luminişti sociali. După Sorin Adam Matei, idealul lor politic era unul „tehnocratic”, însă nu independent, adaug eu, pe care P. P. Carp l-a teoretizat în programul politic intitulat Era nouă, publicat în 1881: societatea trebuie întemeiată pe talent, pe meritul generat de educația superioară. Or, pentru asta era nevoie de tehnocrați, de specialişti ai administrației statale. În acest sens, Titu Maiorescu, argumentând necesitatea instaurării monarhiei constituționale, descria analitic o adevărată metodă managerială ale cărei funcții (diagnoză, prognoză, organizare…) trebuiau învățate şi exercitate de către „experții” statului român: „… în enorma complexitate a problemelor politice, la orice chestiune mai însemnată, sunt felurite principii de joc, care nu se pot împăca deodată; şi aici se impune omului de stat datoria nu de a face paradă cu multiplicitatea principiilor, ci de a stabili hierarhia lor după împrejurările de fapt, de a-şi da samă care este ideea dominantă, căreia celelalte trebuie să i se subordoneze fără hezitare. Şi ideea dominantă întru concederea statului român spre împlinirea marei sale misiuni în Orient, este înrădăcinarea simțului dinastic în toate păturile poporului”.12
Acest ideal tehnocratic nu păcătuieşte atât prin promovarea unei mentalități „catare” (Caius Dobrescu), cât prin scopul managementului politic propus: creşterea şi dezvoltarea statului, această „floare” crescută „din rădăcinile” subpământene ale poporului, cum îl numea istoricul organicismului românesc, Nicolae Iorga.
Or, analizând pasionalul sfârşit de secol al XIX-lea prin intermediul criticismului deconstructivist, ştim că ordinea impusă de statul puternic şi coerent este o caracteristică – după Michel Foucault – a raționalității politice moderne: doctrina rațiunii de stat, care nu se „ocupă” de indivizi, ci de propria-i consolidare. Iată câteva definiții pe care Foucault ni le oferă din marginalele secole al XVI-lea şi al XVII-lea: „O cunoaştere perfectă a mijloacelor prin care statele se formează, se consolidează, dăinuie şi se dezvoltă.” (italianul G. Botero, 1590); „O rațiune de stat este o metodă sau o artă ce ne permite să descoperim cum putem face să domnească ordinea şi pacea în sânul Republicii”.13 Mai amintesc faptul că tehnica politică sau tehnologia de guvernare prin care individul era integrat raționalității politice poartă numele de police (în franceză), Polizei (în germană). Poliția, în sensul ei originar, era tehnica administrativă care conduce statul, în propriul lui interes şi înglobând totul. Căci „totul” merită să fie subordonat acestei „flori” a poporului, inclusiv viața sau mai ales omul viu, participativ, activ, productiv. Raționalitatea politică modernă este servită de tehnica de guvernare modernă („poliția”), în vederea exercitării forței şi a creşterii „din sine” a statului: „Die Politik este ş…ț esențialmente sarcina negativă a statului. Ea constă, pentru stat, în a lupta împotriva inamicilor din interior, ca şi din exterior, folosind legea contra celor dintâi şi armata contra celor din urmă. Die Polizei are, dimpotrivă, o misiune pozitivă, iar instrumentele sale sunt mai puțin armele, cât legile, apărarea sau interdicția. Scopul poliției este de a mări în permanență producția a ceva nou, chemat să consolideze viața civică şi puterea statului”.14
Nu am intrat în aceste detalii pentru a umbri personalitățile junimiştilor politici, ci, dimpotrivă, cu un ochi detaşat am dorit să luminez paradigma modernă în care se desfăşura actul politic european în acele timpuri, şi pe care, din rațiuni specifice, politicienii conservatori români îl împlineau cu nostalgii ale unei puteri pastorale care-şi călăuzeşte turma încă ne-luminată: „Eu admit supunerea la voința poporului, cu rezerva însă că în orice moment să pot cerceta dacă acea voință nu este rătăcită ş…ț. Aceia care au primit o cultură mai înaltă, aceia au datoria sacră de a veni, când poporul e rătăcit, să-i zică: nu merg după tine, tu ai facultatea de a simți răul – de a suferi, n.n., N.S. -, leacul rămâne la mine să-l indic – prin acțiunea doctrinei administrative a poliției, n.n., N.S.-, iar datoria ta este să-l urmezi” – prin supunere față de ştiința atotcuprinzătoare a poliției, n.n., N.S.-15.
Acest cult al metodei însuşit de junimişti pare a nu conduce la dialog – în sensul gadamerian -, deoarece ar însemna ca purtătorii de metodă să se metamorfozeze structural în ceea ce nu pot fi, ajungând la înțelegere, la „fuzionarea orizonturilor”. Or, cei care folosesc exclusiv metoda nu au învățat încă să întrebe deschizându-se, în acelaşi timp, către cel care primeşte întrebarea, ci ei pun întrebarea captivi propriului sine, închişi : „Cel care caută în vorbire doar ca dreptatea să fie de partea sa şi nu înțelegerea, privitoare la un lucru, va considera, fără doar şi poate, că interogarea este mai uşoară decât formularea unui răspuns. Se dovedeşte, însă, prin noul eşec al partenerului, că, în realitate, cel ce îşi închipuie că le ştie pe toate mai bine este cu totul incapabil să întrebe (…) ştiință poate avea doar cel care are întrebări, însă întrebarea cuprinde în sine relația opozitivă dintre Da şi Nu, dintre Astfel şi Altfel”.16
Lipsa „relației opozitive dintre Da şi Nu” îi aparține, din nefericire, şi întemeietorului de limbă literară românească modernă, poetul-gazetar Mihai Eminescu. Angajatul ziarului conservator, Timpul, îşi asumă în modul cel mai clar şi tranşant ideea de rațiune de stat, cu tehnica ei operațională, poliția (die Polizei), deşi, pe de altă parte, atitudinea lui gazetărească a survenit din credință şi idealism, la antipodul naturii politicianiste româneşti definită şi exprimată întocmai de „perfectul” Constantin Argetoianu: „Scoală-te tu, ca să şed eu.” De pildă, într-un articol din anul 1880, Eminescu face, ca de atâtea ori, distincția dintre modul de a fi conservator şi modul de a fi liberal: „Sub conservator controlul este cu putință în toate afacerile publice, pentru că partidul el însuşi se recrutează din oameni capabili de a controla şsubl.mea: „experți tehnocrați”, N.S.ț pentru cari politica e o afacere de conştiință, uneori şi de ambiție; sub aşa-numiții liberali însă orice control încetează şi se comit lucrurile cele mai nepomenite, pentru că elementele din cari se recrutează roşii sunt de acele pentru care politica nu este o afacere de onoare sau de ambiție, ci de pungă”.17
Adaptat perfect raționalității politice moderne, accentuând pedala organicismului cum numai Nicolae Iorga şi, mai excesiv şi tulbure, Nae Ionescu, în interbelic, o vor face să zbârnâie cu sârg, gazetarul Mihai Eminescu vedea în stat „armonia intereselor”, ba chiar „însăşi putința de îndreptare a unor rele ce rezultă din instinctele nesocotite ale actualității”.18 Ideea necesității controlului era atât de vie la Eminescu, încât, deşi în general, ca gazetar, el reprezenta vocea celor de jos (în contradicție cu fruntaşii politici junimişti”), găsea justificarea inegalităților în tradiția întemeietoare, „părintească”, aceea care „lega om de om c-o vârtoşie morală atât de mare încât țările noastre, atât de mici, puteau să pună sute de mii de oaste în câmpul de bătaie…”.19
De aici încolo, odată cu Poetul, intrăm în reprezentări mitice care colorează, poetic şi bizar, natura tehnocratică, exactă, autarhică, plină de ştiința administrației elitare, a rațiunii de stat moderne, în a cărei seducătoare cursă, junimiştii noştri au intrat cu aplomb.
NICOLAE STAN