Comentarii critice
Bogdan Crețu
CU BREBUL LA PSIHANALIST
Articol publicat în ediția Viața Românească 9-10 / 2010
Pe cât de generos, deşi stereotip este prezentat castorul în absolut toate enciclopediile şi bestiariile antichității şi ale Evului Mediu, pe atât de sărăcăcios şi simplist este personajul lui Cantemir. Nu doar că este redus la o singură trăsătură (nu ar fi fost nici o noutate, şi în bestiarii la fel i se întâmpla), dar rolul său este aproape nesemnificativ. El apare în primele pagini ale romanului, printre animalele cu propensiuni amfibice şi intervine o singură dată direct, demascând căderea din rang sau coruperea naturii Vidrei, după care dispare ca şi cum n-ar fi existat. Mai este evocat fugitiv de alte personaje, cât mai persistă discuțiile asupra Vidrei şi atât. Castorul din Istoria ieroglifică nu lasă nici o urmă.
Reiau un mic fragment din intervenția sa, pentru a insista asupra unicei sale trăsături: „toată lumea ştie că partea trupului cea roditoare, carea în cevaş macara betejindu-să, de grabnică moarte aducătoare ieste, pentru a vieții sprijeneală a o rumpe şi de la noi a o lepăda, nici ne îndoim, nici ne ferim”.2 Din câte se observă, castorul nu numai că nu-şi ascunde, dar se şi laudă cu beteşugul său, pe care are naivitatea de a-l considera „a sufletului vitejie”. Ba chiar îi reproşează Vidrei (şi, vom vedea, pentru asta îi şi poartă pică) faptul că, fiind odinioară din acelaşi neam, acesta a renunțat la automutilare şi astfel şi-a pervertit blânda natură: „Aceasta dară a sufletului vitejie, precum am dzis, vădzind că la dânsa din dzi în dzi scade...”.3 Prin urmare, blândețea este pusă în directă legătură cu renunțarea la organele bărbăției. Aici, Cantemir este pe aceeaşi lungime de undă cu toți autorii care au scris despre obiceiul castorului de a se autocastra. Isidor din Sevilla (XII, 21) chiar deriva de la acest obicei numele animalului: „Castores sunt numiți astfel din cauza faptului că sunt castrați”.4 Altfel, dacă parcurgem culegerile şi bestiarele din trecut, de la Fabulele lui Esop (153), Plinius (X, 84) ori Măgarul de aur al lui Apuleius (I, 9) la Fiziologul grec şi cel latin, la Aelian (VI, 34) şi bestiariile medievale franceze ale lui Pierre de Beauvais, Guillaume Le Clerc, Richard de Fournival, Philippe de Thaon ori Brunetto Latini, întâlnim un acord perfect, care merge de cele mai multe ori până la reluarea tale quale a fabulei din Fiziolog. În epoca Renaşterii, Andrea Alciati revine, în Emblematica sa, la morala fabulei lui Esop, înfățişându-l pe castor, hăituit de doi ogar, lepădându-şi „bijuteriile de familie”, ceea ce ar demonstra faptul că e mai înțelept să renunți la bani pentru a-şi salva viața5 Să redăm textul Fiziologului latin, care a impus tradiția în lumea creştină, întrucât avem de a face cu un text mai ordonat decât în cel grec: „Există un animal numit castor, foarte blând, ale cărui testicule se folosesc în medicină pentru a trata diferite boli. Fiziologul i-a descris natura spunând că, după ce i-a luat urma, vânătorul îl hăituieşte, iar castorul, privind înapoi şi văzându-l pe vânător cum vine în spatele său, îndată îşi retează cu o muşcătură testiculele aruncându-le în fața acelui, şi astfel scapă cu fuga; iar vânătorul, apropiindu-se, le culege şi apoi nu-l mai urmăreşte, ci se îndepărtează de el. Însă, dacă se întâmplă din nou ca un alt vânător, în căutare de vânat, să-l găsească şi să-l urmărească, atunci castorul, văzând că nu mai poate să scape, se ridică în două labe şi-i arată vânătorului părțile sale bărbăteşti; vânătorul, văzând că-i lipsesc testiculele, îl lasă în pace”.6 Asta e tot; în rest, niciunde, nici o variație.
Două aspecte trebuie evidențiate din aceste relatări, desigur în legătură una cu alta: mai întâi, faptul că animalul are suficientă înțelepciune încât să-şi sacrifice testiculele pentru a-şi salva viața. De aici pornind, tradiția creştină impusă de Fiziolog i-a creat reputația unui înțelept, care ştie ce e mai de preț şi are curajul deciziei spontane. O atât de influentă lucrare a Evului Mediu, precum Floarea darurilor atribuia animalului calitatea de a ilustra pacea, redându-i, în termeni care azi ne pot părea debutonați, obiceiul: „şi poate să se închipuiască pacea unii gadine ce se cheamă castor, ce gonescu vânătorii pentru coaiele lui, ce sânt de vracevanie (leac – n.n.). Şi deaca vede că nu poate fugi, elu le rumpe cu dinții, de le leapădă, să le afle vânătorii; iară pre el să-l lase în pace, să nu-l gonească”.7 Castorul este creştinul care renunță la tentațiile lumeşti pentru a-şi salva sufletul. Ajunşi aici, este tentant să mergem mai departe pe această linie, chiar dacă riscăm să ne îndepărtăm puțin de personajul lui Cantemir. Manifestând o astfel de uşurință în a renunța la ceea ce-l abate de la calea propriei salvări, nu i-a fost greu animalului să devină un model comportamental pentru cei care alegeau viața monahală şi încercau să-şi educe spiritul astfel încât să fie capabili să sacrifice totul de dragul propriei mântuiri. O foarte interesată relație stabileşte Debra Hassig, care duce lucrurile într-o zonă propice interpretărilor de tot soiul: „Exista o bază scripturală pentru metafora castrării ca îndepărtare a omului de dorințele lumeşti, care, în mod ciudat, nu a fost inclusă în textele bestiarelor. Aceasta este răspunsul lui Hristos la întrebarea discipolilor, dacă este mai bine să rămână necăsătoriți decât să rişte să comită un păcat. Hristos a răspuns: «Nu toți pricep cuvântul acesta, ci aceia cărora le este dat. Că sunt fameni care s-au născut aşa din pântecele mamei lor; sunt fameni pe care oamenii i-au făcut fameni, şi sunt fameni care s-au făcut fameni pe ei înşişi, pentru împărăția cerurilor. Cine poate înțelege să înțeleagă» (Matei, 19:11-12).8 Unii membrii ai bisericii timpurii, dintre care cel mai cunoscut este Origene, au interpretat pasajul literal şi s-au castrat.9 Oricum, nu a durat mai mult de secolul a IV-lea până ce asemenea acte de automutilare au fost interzise de conciliile Bisericii şi ideea dominantă a Părinților a fost că Hristos nu a cerut auto-castrarea, ci abținerea auto-impusă”.10 Fireşte, când vine vorba de auto-castrare, gândul te duce direct la Origene, după cum simbolul scapetului este Abélard, adus şi el pe calea cea dreaptă de gest punitiv al unchiului Heloïsei, canonicul Fulbert, pe care ajunge, în memoriile scrise la bătrânețe, intitulate totuşi lucid Historia calamitatum, să-l binecuvânteze, considerându-l aducător de înțelepciune. Dar asemenea paralele, oricând posibile, suferă, în pofida atracției pe care o exercită, de neajunsul de a restrânge sensurile fabulei castorului la o zonă a sexualității. Şi totuşi, mai există şi alte păcate, poate nu la fel de atractive, care se cer ținute în frâu. Mie unuia sursa acestei fabule mi se pare mai apropiată de un alt pasaj care apare relatat în evangheliile lui Marcu şi Matei. Iisus predică ucenicilor: „Iar dacă mâna ta sau piciorul tău te sminteşte, taie-l şi aruncă-l de la tine, că este bine pentru tine să intri în viață ciung sau şchiop, decât, având amândouă mâinile sau amândouă picioarele, să fii aruncat în focul cel veşnic. Şi dacă ochiul tău te sminteşte, scoate-l şi aruncă-l de la tine, că mai bine este pentru tine să intri în viață cu un singur ochi, decât, având amândoi ochii, să fii aruncat în gheena focului”. (Matei, XVIII: 8-9). Dar, în aceeaşi evanghelie, în capitolul V, înaintea celor două versete (28-29), apar alte două care ne apropie de castorul nostru: „Ați auzit că s-a zis celor de demult: «Să nu săvârşeşti adulter». Eu însă vă spun vouă: Că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui” (Matei. V: 26-27). Prin urmare, imediat după blamarea adulterului, urmează recomandarea renunțării la membrul care te duce către (sau direct în) păcat. Iisus doar că nu invocă direct parabola castorului. Şi iată cum ne întoarcem, fără să ne-o fi propus, în aceeaşi blamată zonă a sexualității.
Dar să revenim cu picioarele pe pământ. A doua trăsătură care este, de bună seamă, un rezultat al auto-emasculării e blândețea animalului. De înțeles, aş adăuga... Ce decupează Cantemir din această masochistă mostră de înțelepciune animală? Să amânăm puțin concluziile, pentru a verifica faptele. Deocamdată, celelalte personaje primesc testimoniul Brebului pentru că le convine, nu pentru că vine din partea unui înțelept. Personajul intervine ca martor, nu ca autoritate morală ori intelectuală. Dintre el şi Vidră, cel din urmă este, clar, mai bine pregătit, mai deprins cu artificiile retorice. Asta chiar dacă Vidra nu este, aflăm, decât un castor care a renunțat să mai practice obiceiul care face specificul neamului. Dar, conform logicii de famen a castorului, odată ce a început să refuze automutilarea, natura sa morală s-a corupt. De aici nu trag deocamdată decât o concluzie provizorie, la care e posibil ca autorul să se fi gândit: Brebul are un potențial de vidră. Altfel spus, de viclenie, lăcomie, ticăloşie etc. Îşi stăpâneşte însă firea predispusă la astfel de metehne necurate betegindu-se. De altfel, unul dintre înțelepții romanului, Lupul, dezleagă optim întreaga şaradă, în termeni pe care naratorul îi caracterizează ferm: „cuvinte cioplite şi supt pilde oarecum acoperite, însă tocmai la țenchiul adevărului dusă şi nemerite”. Judecata sa dă în vileag nu numai intențiile ascunse ale Brebului, ci şi firea sa frustrată: „Brebul aşij/derea ieste jiganie carea, putérea organelor născătoare pierdzindu-şi, în firea şi îndrăpniciia hadâmbilor cade, carile vreunui de duh purtătoriu, pre câți soarele încăldzéşte, priietin adevărat să-i fie, sau binele să-i poftească nici s-au vădzut, nici s-au audzit (că năcazul lipsii la unul scorneşte zavistiia prisosélii la altul). Şi aşé mărturiia lui asupra Vidrii de păcura zavistiii neimată şi neîntinată să să socotească nu să poate (că mai lesne ieste cineva o mie de ani în fântânele catranului să lucrédze şi cu catran să nu să pice decât un ceas zavistnicul cu cela căruia zavistuieşte voroavă să facă şi cuvânt pizmos din gură-i să nu-i iasă). Au doară căci odânăoară un blănariu în meşterşug isteț pre altul în conoştință prostatec au amăgit şi în loc de piiele de breb i-au vândut blană de vidră? Au numai spicul părului şi floarea pieii amânduror asămănându-să, pre Vidra precum odânăoară Breb să fie fost o dovedeşte? Ba mă credeți că, de s-au amăgit ochii prostatecului, nici Vidra, nice piielea Vidrii ființa sa ş-au schimbat. Că firea în lucruri nu în célea ce-şi răduce, ce în célea ce ieste să socotéşte”.11 Prin urmare, verdictele cinicului Lup la adresa aparent blândului Breb sunt categorice: „zavistnic”, „pizmos”. Reluând argumentația celui pe care voia să-l piardă, lăudându-i, perfid, inteligența şi clarviziunea, Vulpea pune şi ea punctul pe i, chiar la începutul părții a II-a: „şi Brebul, părțile bărbăteşti pierdzindu-şi, în zavistie cade şi pizmă vécinică nu numai asupra bărbaților, ce şi a muierilor ține. Asupra muierilor, căci el cu dânsa pofta şi tragerea firii a-şi împreuna nu poate, iară asupra bărbatului, căci acesta a face din plineala firii poate (că totdeauna orbul asupra ochilor, şi şchiopul asupra picioarelor, şi surdul asupra audzului, şi hadâmbul asupra întregului obidă are)”.12 Împingând lucrurile mai departe, Vulpea pune întregul comportament reținut al Brebului pe seama complexului său de eunuc, încât, dacă aş dori să mă îndepărtez şi mai tare de romanul principelui, l-aş trece pe bietul animal prin sita teoriilor psihanalitice; dar am să mă abțin, mai întâi pentru că, oricum, Vulpea face, implicit, şi acest lucru, interpretând comportamentul acestei victime a propriei neputințe prin grila complexelor sale; apoi, pentru că, deşi erudit cum puțini mai erau în epoca sa, Cantemir nu îl citise pe Freud.
Parcursese în schimb o bună parte din sursele clasice mai sus amintite şi selectase ceea ce îi convenea. Să revenim, prin urmare, la întrebarea lăsată suspendată: ce alege Cantemir din scrierile referitoare la castor? Răspunsul e simplu: alege gestul auto-mutilant, fără a-i mai împrumuta şi semnificația spirituală. Cu alte cuvinte, alege doar partea epică, nu şi sensul alegoric. Nu mai transformă povestea într-o pildă. La fel cum procedează şi cu nevăstuica, din reprezentarea căreia nu reține decât faptul că primeşte sămânța masculului pe gură, dar nu ridică la un nivel alegoric această meteahnă. Cantemir citeşte, când îi convine, au pied de la lettre. De fapt, atitudinea naratorului şi a celorlalte personaje față de obiceiul Brebului este mai curând disprețuitoare sau oricum neutră, dar admirativă în nici un caz. Vulpea este în asentimentul tuturor când rosteşte răspicat un adevăr care îl descalifică pe Breb. Din animalul care pentru antici simboliza chibzuirea, iar pentru creştini disponibilitatea de a se rupe de valorile lumeşti, pentru a se dedica întru totul celor spirituale nu mai rămâne decât un frustrat care judecă lumea cu răutatea la care crede că handicapul său îi dă dreptul.
Dar cărturarul mai lasă pe dinafară o trăsătură pozitivă a castorului care, ce e drept, este de cele mai multe ori trecută cu vederea în favoarea nenorocirii pe care şi o provoacă: reputația sa de arhitect, de bun constructor. Dar ce să facem, un scopit stârneşte interesul într-o mai mare măsură decât un artist... Aşa trebuie să fi fost şi pe vremea lui Albert cel Mare (XXII, 39), care nu a avut nici un succes negând primul fapt şi insistând asupra celei de a doua calități: „Legenda cum că, odată deranjat de un vânător, castorul se va castra singur cu proprii dinți, aruncând moscul mirositor şi că, mai târziu, dacă un castor castrat este surprins de un alt vânător, se va ridica pe picioarele din spate pentru a arăta că nu mai are mosc este absolut falsă. Eroarea acestei fabule a fost demonstrată în mod repetat de observatori chiar din țara noastră. Folosindu-şi dinții, castorul doboară arbori de lungimi predeterminate şi construieşte locuințe pe țărmurile apelor curgătoare. Aceste structuri precum stăvilarele sunt accesibile prin intrări care conduc la camere pe care animalul intenționează să le locuiască. Castorul construieşte aceste locuințe cu două sau trei camere la un nivel de jos şi la altul mai înalt, astfel încât să poată urca sau coborî în funcție de nivelul apei. În timp ce construieşte acest stăvilar, se crede că castorul comandă un sclav din specia sa. În timp ce sclavul stă culcat pe spate în apă, castorul care taie lemne stivuieşte bucățile de lemn pe abdomenul acestuia, balansându-le între picioarele lui. Constructorul înşfacă apoi coada sclavului şi o trage prin apă până la locul construcției şi în acest fel îşi ridică, treptat, casa”.13 Nimeni nu ia însă în seamă observațiile lui Albert Magnus. Potențialul alegoric al auto-emasculării atrăgea încă prea mult şi, poate, la fel de mult atrăgea şi amănuntul picant, buruienos. Majoritatea imaginilor înfățişându-l pe castor au grijă ca testiculele acestuia să fie foarte vizibile, nu doar prin situarea lor în prim-pln, ci şi prin supradimensionarea lor.14 De multe ori, astfel de imagini alegorice creau prilejul reprezentării unor părți ale corpului considerate tabu. E vorba, cum se înțelege de la sine, de tot ceea ce ține de sexualitate. Cantemir tot în această direcție a marşat, lăsând să se înțeleagă că un om care nu este întreg nu are cum să se bucure de stima celorlalți. Să nu uităm că epoca şi mediul în care a redactat Istoria ieroglifică nu duceau lipsă de exemple de Brebi.
Dar să redevenim serioşi. În secolul al XVIII-lea, deci în epoca lui Cantemir, desigur că se ştia că povestea auto-castrării e o simplă fabulație, de vreme ce Buffon atrage şi el atenția asupra calităților de bun organizator ale castorului şi mai ales asupra inteligențe sale: „Castorii reprezintă poate singurul exemplu ce mai dăinuie şi acum, ca un monument vechi al inteligenței animalelor, inteligență ce, deşi infinit inferioară ca principiu celei omeneşti, presupune totuşi nişte proiecte şi raporturi comune: proiecte care, având drept bază o asociație de indivizi şi ca obiect construirea unui stăvilar, ridicarea unui gen de orăşel, întemeierea unui fel de comunitate asemănătoare unei republici, presupun un mod anumit de a comunica şi de a acționa împreună”.15 Naturalistul francez descrie pe larg locuințele pe care le proiectează castorii şi forma lor de organizare socială, încât, contaminat poate de avântul utopic al Epocii Luminilor, sugerează, fără să folosească termenul, ideea unui falanster al animalelor, care funcționează ireproşabil. O mică utopie se ascunde sub forma unui demers cu pretenții ştiințifice.
Cantemir a preferat însă partea cea mai anodină a relatărilor privitoare la acest animal. A ales autocastrarea şi a respins orice altă semnificație a acestui gest. Prototipul acestui personaj, postelnicul Burnaz, trebuie să-l fi enervat tare mult pe tânărul principe.
Dincolo de aceste răstălmăciri ale tradiției, rolul insignifiant al personajului în economia intrigii spune el însuşi multe despre caracterul său. Dar chiar şi aşa stând lucrurile, nu are cum să nu ne rețină atenția o foarte subtilă observație a aceleiaşi Debra Hassig: „La fel ca şi vulpea, castorul are un partener antitetic în unicorn, cel puțin la nivel literal. Unicornul este un animal feroce a cărui distrugere este adusă de o fecioară, în timp ce castorul este un animal blând a cărui virginitate autoimpusă îi salvează viața. La nivel alegoric, relația antitetică dintre aceste două animale se încheie, căci ambele reprezintă tipuri virtuoase: castorul renunță la păcat, iar unicornul se sacrifică în maniera lui Hristos”.16 Doar că în romanul lui Cantemir aproape toate personajele sunt gândite ca opuse imaculatului Inorog. Însuşi faptul că autorul găseşte potrivit să întoarcă pe dos majoritatea miturilor şi legendelor zoomorfe, selectând, de regulă, doar trăsăturile negative în cazul unor măşti pe care le atribuie inamicilor Inorogului şi doar virtuțile, în cazul celor ce sunt de partea sa dovedeşte că romanul este gândit maniheist şi are valoarea unei disertații pro domo sua. Nimeni nu are dreptul să se situeze în apropierea perfecțiunii personajului principal. Cu atât mai puțin castorul, devenit, în bestiarul Istoriei ieroglifice, un exemplu de fățărnicie frustrată. De aceea, nu pot duce mai departe sugestia cercetătoarei americane. Şi regret asta.
Reiau un mic fragment din intervenția sa, pentru a insista asupra unicei sale trăsături: „toată lumea ştie că partea trupului cea roditoare, carea în cevaş macara betejindu-să, de grabnică moarte aducătoare ieste, pentru a vieții sprijeneală a o rumpe şi de la noi a o lepăda, nici ne îndoim, nici ne ferim”.2 Din câte se observă, castorul nu numai că nu-şi ascunde, dar se şi laudă cu beteşugul său, pe care are naivitatea de a-l considera „a sufletului vitejie”. Ba chiar îi reproşează Vidrei (şi, vom vedea, pentru asta îi şi poartă pică) faptul că, fiind odinioară din acelaşi neam, acesta a renunțat la automutilare şi astfel şi-a pervertit blânda natură: „Aceasta dară a sufletului vitejie, precum am dzis, vădzind că la dânsa din dzi în dzi scade...”.3 Prin urmare, blândețea este pusă în directă legătură cu renunțarea la organele bărbăției. Aici, Cantemir este pe aceeaşi lungime de undă cu toți autorii care au scris despre obiceiul castorului de a se autocastra. Isidor din Sevilla (XII, 21) chiar deriva de la acest obicei numele animalului: „Castores sunt numiți astfel din cauza faptului că sunt castrați”.4 Altfel, dacă parcurgem culegerile şi bestiarele din trecut, de la Fabulele lui Esop (153), Plinius (X, 84) ori Măgarul de aur al lui Apuleius (I, 9) la Fiziologul grec şi cel latin, la Aelian (VI, 34) şi bestiariile medievale franceze ale lui Pierre de Beauvais, Guillaume Le Clerc, Richard de Fournival, Philippe de Thaon ori Brunetto Latini, întâlnim un acord perfect, care merge de cele mai multe ori până la reluarea tale quale a fabulei din Fiziolog. În epoca Renaşterii, Andrea Alciati revine, în Emblematica sa, la morala fabulei lui Esop, înfățişându-l pe castor, hăituit de doi ogar, lepădându-şi „bijuteriile de familie”, ceea ce ar demonstra faptul că e mai înțelept să renunți la bani pentru a-şi salva viața5 Să redăm textul Fiziologului latin, care a impus tradiția în lumea creştină, întrucât avem de a face cu un text mai ordonat decât în cel grec: „Există un animal numit castor, foarte blând, ale cărui testicule se folosesc în medicină pentru a trata diferite boli. Fiziologul i-a descris natura spunând că, după ce i-a luat urma, vânătorul îl hăituieşte, iar castorul, privind înapoi şi văzându-l pe vânător cum vine în spatele său, îndată îşi retează cu o muşcătură testiculele aruncându-le în fața acelui, şi astfel scapă cu fuga; iar vânătorul, apropiindu-se, le culege şi apoi nu-l mai urmăreşte, ci se îndepărtează de el. Însă, dacă se întâmplă din nou ca un alt vânător, în căutare de vânat, să-l găsească şi să-l urmărească, atunci castorul, văzând că nu mai poate să scape, se ridică în două labe şi-i arată vânătorului părțile sale bărbăteşti; vânătorul, văzând că-i lipsesc testiculele, îl lasă în pace”.6 Asta e tot; în rest, niciunde, nici o variație.
Două aspecte trebuie evidențiate din aceste relatări, desigur în legătură una cu alta: mai întâi, faptul că animalul are suficientă înțelepciune încât să-şi sacrifice testiculele pentru a-şi salva viața. De aici pornind, tradiția creştină impusă de Fiziolog i-a creat reputația unui înțelept, care ştie ce e mai de preț şi are curajul deciziei spontane. O atât de influentă lucrare a Evului Mediu, precum Floarea darurilor atribuia animalului calitatea de a ilustra pacea, redându-i, în termeni care azi ne pot părea debutonați, obiceiul: „şi poate să se închipuiască pacea unii gadine ce se cheamă castor, ce gonescu vânătorii pentru coaiele lui, ce sânt de vracevanie (leac – n.n.). Şi deaca vede că nu poate fugi, elu le rumpe cu dinții, de le leapădă, să le afle vânătorii; iară pre el să-l lase în pace, să nu-l gonească”.7 Castorul este creştinul care renunță la tentațiile lumeşti pentru a-şi salva sufletul. Ajunşi aici, este tentant să mergem mai departe pe această linie, chiar dacă riscăm să ne îndepărtăm puțin de personajul lui Cantemir. Manifestând o astfel de uşurință în a renunța la ceea ce-l abate de la calea propriei salvări, nu i-a fost greu animalului să devină un model comportamental pentru cei care alegeau viața monahală şi încercau să-şi educe spiritul astfel încât să fie capabili să sacrifice totul de dragul propriei mântuiri. O foarte interesată relație stabileşte Debra Hassig, care duce lucrurile într-o zonă propice interpretărilor de tot soiul: „Exista o bază scripturală pentru metafora castrării ca îndepărtare a omului de dorințele lumeşti, care, în mod ciudat, nu a fost inclusă în textele bestiarelor. Aceasta este răspunsul lui Hristos la întrebarea discipolilor, dacă este mai bine să rămână necăsătoriți decât să rişte să comită un păcat. Hristos a răspuns: «Nu toți pricep cuvântul acesta, ci aceia cărora le este dat. Că sunt fameni care s-au născut aşa din pântecele mamei lor; sunt fameni pe care oamenii i-au făcut fameni, şi sunt fameni care s-au făcut fameni pe ei înşişi, pentru împărăția cerurilor. Cine poate înțelege să înțeleagă» (Matei, 19:11-12).8 Unii membrii ai bisericii timpurii, dintre care cel mai cunoscut este Origene, au interpretat pasajul literal şi s-au castrat.9 Oricum, nu a durat mai mult de secolul a IV-lea până ce asemenea acte de automutilare au fost interzise de conciliile Bisericii şi ideea dominantă a Părinților a fost că Hristos nu a cerut auto-castrarea, ci abținerea auto-impusă”.10 Fireşte, când vine vorba de auto-castrare, gândul te duce direct la Origene, după cum simbolul scapetului este Abélard, adus şi el pe calea cea dreaptă de gest punitiv al unchiului Heloïsei, canonicul Fulbert, pe care ajunge, în memoriile scrise la bătrânețe, intitulate totuşi lucid Historia calamitatum, să-l binecuvânteze, considerându-l aducător de înțelepciune. Dar asemenea paralele, oricând posibile, suferă, în pofida atracției pe care o exercită, de neajunsul de a restrânge sensurile fabulei castorului la o zonă a sexualității. Şi totuşi, mai există şi alte păcate, poate nu la fel de atractive, care se cer ținute în frâu. Mie unuia sursa acestei fabule mi se pare mai apropiată de un alt pasaj care apare relatat în evangheliile lui Marcu şi Matei. Iisus predică ucenicilor: „Iar dacă mâna ta sau piciorul tău te sminteşte, taie-l şi aruncă-l de la tine, că este bine pentru tine să intri în viață ciung sau şchiop, decât, având amândouă mâinile sau amândouă picioarele, să fii aruncat în focul cel veşnic. Şi dacă ochiul tău te sminteşte, scoate-l şi aruncă-l de la tine, că mai bine este pentru tine să intri în viață cu un singur ochi, decât, având amândoi ochii, să fii aruncat în gheena focului”. (Matei, XVIII: 8-9). Dar, în aceeaşi evanghelie, în capitolul V, înaintea celor două versete (28-29), apar alte două care ne apropie de castorul nostru: „Ați auzit că s-a zis celor de demult: «Să nu săvârşeşti adulter». Eu însă vă spun vouă: Că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui” (Matei. V: 26-27). Prin urmare, imediat după blamarea adulterului, urmează recomandarea renunțării la membrul care te duce către (sau direct în) păcat. Iisus doar că nu invocă direct parabola castorului. Şi iată cum ne întoarcem, fără să ne-o fi propus, în aceeaşi blamată zonă a sexualității.
Dar să revenim cu picioarele pe pământ. A doua trăsătură care este, de bună seamă, un rezultat al auto-emasculării e blândețea animalului. De înțeles, aş adăuga... Ce decupează Cantemir din această masochistă mostră de înțelepciune animală? Să amânăm puțin concluziile, pentru a verifica faptele. Deocamdată, celelalte personaje primesc testimoniul Brebului pentru că le convine, nu pentru că vine din partea unui înțelept. Personajul intervine ca martor, nu ca autoritate morală ori intelectuală. Dintre el şi Vidră, cel din urmă este, clar, mai bine pregătit, mai deprins cu artificiile retorice. Asta chiar dacă Vidra nu este, aflăm, decât un castor care a renunțat să mai practice obiceiul care face specificul neamului. Dar, conform logicii de famen a castorului, odată ce a început să refuze automutilarea, natura sa morală s-a corupt. De aici nu trag deocamdată decât o concluzie provizorie, la care e posibil ca autorul să se fi gândit: Brebul are un potențial de vidră. Altfel spus, de viclenie, lăcomie, ticăloşie etc. Îşi stăpâneşte însă firea predispusă la astfel de metehne necurate betegindu-se. De altfel, unul dintre înțelepții romanului, Lupul, dezleagă optim întreaga şaradă, în termeni pe care naratorul îi caracterizează ferm: „cuvinte cioplite şi supt pilde oarecum acoperite, însă tocmai la țenchiul adevărului dusă şi nemerite”. Judecata sa dă în vileag nu numai intențiile ascunse ale Brebului, ci şi firea sa frustrată: „Brebul aşij/derea ieste jiganie carea, putérea organelor născătoare pierdzindu-şi, în firea şi îndrăpniciia hadâmbilor cade, carile vreunui de duh purtătoriu, pre câți soarele încăldzéşte, priietin adevărat să-i fie, sau binele să-i poftească nici s-au vădzut, nici s-au audzit (că năcazul lipsii la unul scorneşte zavistiia prisosélii la altul). Şi aşé mărturiia lui asupra Vidrii de păcura zavistiii neimată şi neîntinată să să socotească nu să poate (că mai lesne ieste cineva o mie de ani în fântânele catranului să lucrédze şi cu catran să nu să pice decât un ceas zavistnicul cu cela căruia zavistuieşte voroavă să facă şi cuvânt pizmos din gură-i să nu-i iasă). Au doară căci odânăoară un blănariu în meşterşug isteț pre altul în conoştință prostatec au amăgit şi în loc de piiele de breb i-au vândut blană de vidră? Au numai spicul părului şi floarea pieii amânduror asămănându-să, pre Vidra precum odânăoară Breb să fie fost o dovedeşte? Ba mă credeți că, de s-au amăgit ochii prostatecului, nici Vidra, nice piielea Vidrii ființa sa ş-au schimbat. Că firea în lucruri nu în célea ce-şi răduce, ce în célea ce ieste să socotéşte”.11 Prin urmare, verdictele cinicului Lup la adresa aparent blândului Breb sunt categorice: „zavistnic”, „pizmos”. Reluând argumentația celui pe care voia să-l piardă, lăudându-i, perfid, inteligența şi clarviziunea, Vulpea pune şi ea punctul pe i, chiar la începutul părții a II-a: „şi Brebul, părțile bărbăteşti pierdzindu-şi, în zavistie cade şi pizmă vécinică nu numai asupra bărbaților, ce şi a muierilor ține. Asupra muierilor, căci el cu dânsa pofta şi tragerea firii a-şi împreuna nu poate, iară asupra bărbatului, căci acesta a face din plineala firii poate (că totdeauna orbul asupra ochilor, şi şchiopul asupra picioarelor, şi surdul asupra audzului, şi hadâmbul asupra întregului obidă are)”.12 Împingând lucrurile mai departe, Vulpea pune întregul comportament reținut al Brebului pe seama complexului său de eunuc, încât, dacă aş dori să mă îndepărtez şi mai tare de romanul principelui, l-aş trece pe bietul animal prin sita teoriilor psihanalitice; dar am să mă abțin, mai întâi pentru că, oricum, Vulpea face, implicit, şi acest lucru, interpretând comportamentul acestei victime a propriei neputințe prin grila complexelor sale; apoi, pentru că, deşi erudit cum puțini mai erau în epoca sa, Cantemir nu îl citise pe Freud.
Parcursese în schimb o bună parte din sursele clasice mai sus amintite şi selectase ceea ce îi convenea. Să revenim, prin urmare, la întrebarea lăsată suspendată: ce alege Cantemir din scrierile referitoare la castor? Răspunsul e simplu: alege gestul auto-mutilant, fără a-i mai împrumuta şi semnificația spirituală. Cu alte cuvinte, alege doar partea epică, nu şi sensul alegoric. Nu mai transformă povestea într-o pildă. La fel cum procedează şi cu nevăstuica, din reprezentarea căreia nu reține decât faptul că primeşte sămânța masculului pe gură, dar nu ridică la un nivel alegoric această meteahnă. Cantemir citeşte, când îi convine, au pied de la lettre. De fapt, atitudinea naratorului şi a celorlalte personaje față de obiceiul Brebului este mai curând disprețuitoare sau oricum neutră, dar admirativă în nici un caz. Vulpea este în asentimentul tuturor când rosteşte răspicat un adevăr care îl descalifică pe Breb. Din animalul care pentru antici simboliza chibzuirea, iar pentru creştini disponibilitatea de a se rupe de valorile lumeşti, pentru a se dedica întru totul celor spirituale nu mai rămâne decât un frustrat care judecă lumea cu răutatea la care crede că handicapul său îi dă dreptul.
Dar cărturarul mai lasă pe dinafară o trăsătură pozitivă a castorului care, ce e drept, este de cele mai multe ori trecută cu vederea în favoarea nenorocirii pe care şi o provoacă: reputația sa de arhitect, de bun constructor. Dar ce să facem, un scopit stârneşte interesul într-o mai mare măsură decât un artist... Aşa trebuie să fi fost şi pe vremea lui Albert cel Mare (XXII, 39), care nu a avut nici un succes negând primul fapt şi insistând asupra celei de a doua calități: „Legenda cum că, odată deranjat de un vânător, castorul se va castra singur cu proprii dinți, aruncând moscul mirositor şi că, mai târziu, dacă un castor castrat este surprins de un alt vânător, se va ridica pe picioarele din spate pentru a arăta că nu mai are mosc este absolut falsă. Eroarea acestei fabule a fost demonstrată în mod repetat de observatori chiar din țara noastră. Folosindu-şi dinții, castorul doboară arbori de lungimi predeterminate şi construieşte locuințe pe țărmurile apelor curgătoare. Aceste structuri precum stăvilarele sunt accesibile prin intrări care conduc la camere pe care animalul intenționează să le locuiască. Castorul construieşte aceste locuințe cu două sau trei camere la un nivel de jos şi la altul mai înalt, astfel încât să poată urca sau coborî în funcție de nivelul apei. În timp ce construieşte acest stăvilar, se crede că castorul comandă un sclav din specia sa. În timp ce sclavul stă culcat pe spate în apă, castorul care taie lemne stivuieşte bucățile de lemn pe abdomenul acestuia, balansându-le între picioarele lui. Constructorul înşfacă apoi coada sclavului şi o trage prin apă până la locul construcției şi în acest fel îşi ridică, treptat, casa”.13 Nimeni nu ia însă în seamă observațiile lui Albert Magnus. Potențialul alegoric al auto-emasculării atrăgea încă prea mult şi, poate, la fel de mult atrăgea şi amănuntul picant, buruienos. Majoritatea imaginilor înfățişându-l pe castor au grijă ca testiculele acestuia să fie foarte vizibile, nu doar prin situarea lor în prim-pln, ci şi prin supradimensionarea lor.14 De multe ori, astfel de imagini alegorice creau prilejul reprezentării unor părți ale corpului considerate tabu. E vorba, cum se înțelege de la sine, de tot ceea ce ține de sexualitate. Cantemir tot în această direcție a marşat, lăsând să se înțeleagă că un om care nu este întreg nu are cum să se bucure de stima celorlalți. Să nu uităm că epoca şi mediul în care a redactat Istoria ieroglifică nu duceau lipsă de exemple de Brebi.
Dar să redevenim serioşi. În secolul al XVIII-lea, deci în epoca lui Cantemir, desigur că se ştia că povestea auto-castrării e o simplă fabulație, de vreme ce Buffon atrage şi el atenția asupra calităților de bun organizator ale castorului şi mai ales asupra inteligențe sale: „Castorii reprezintă poate singurul exemplu ce mai dăinuie şi acum, ca un monument vechi al inteligenței animalelor, inteligență ce, deşi infinit inferioară ca principiu celei omeneşti, presupune totuşi nişte proiecte şi raporturi comune: proiecte care, având drept bază o asociație de indivizi şi ca obiect construirea unui stăvilar, ridicarea unui gen de orăşel, întemeierea unui fel de comunitate asemănătoare unei republici, presupun un mod anumit de a comunica şi de a acționa împreună”.15 Naturalistul francez descrie pe larg locuințele pe care le proiectează castorii şi forma lor de organizare socială, încât, contaminat poate de avântul utopic al Epocii Luminilor, sugerează, fără să folosească termenul, ideea unui falanster al animalelor, care funcționează ireproşabil. O mică utopie se ascunde sub forma unui demers cu pretenții ştiințifice.
Cantemir a preferat însă partea cea mai anodină a relatărilor privitoare la acest animal. A ales autocastrarea şi a respins orice altă semnificație a acestui gest. Prototipul acestui personaj, postelnicul Burnaz, trebuie să-l fi enervat tare mult pe tânărul principe.
Dincolo de aceste răstălmăciri ale tradiției, rolul insignifiant al personajului în economia intrigii spune el însuşi multe despre caracterul său. Dar chiar şi aşa stând lucrurile, nu are cum să nu ne rețină atenția o foarte subtilă observație a aceleiaşi Debra Hassig: „La fel ca şi vulpea, castorul are un partener antitetic în unicorn, cel puțin la nivel literal. Unicornul este un animal feroce a cărui distrugere este adusă de o fecioară, în timp ce castorul este un animal blând a cărui virginitate autoimpusă îi salvează viața. La nivel alegoric, relația antitetică dintre aceste două animale se încheie, căci ambele reprezintă tipuri virtuoase: castorul renunță la păcat, iar unicornul se sacrifică în maniera lui Hristos”.16 Doar că în romanul lui Cantemir aproape toate personajele sunt gândite ca opuse imaculatului Inorog. Însuşi faptul că autorul găseşte potrivit să întoarcă pe dos majoritatea miturilor şi legendelor zoomorfe, selectând, de regulă, doar trăsăturile negative în cazul unor măşti pe care le atribuie inamicilor Inorogului şi doar virtuțile, în cazul celor ce sunt de partea sa dovedeşte că romanul este gândit maniheist şi are valoarea unei disertații pro domo sua. Nimeni nu are dreptul să se situeze în apropierea perfecțiunii personajului principal. Cu atât mai puțin castorul, devenit, în bestiarul Istoriei ieroglifice, un exemplu de fățărnicie frustrată. De aceea, nu pot duce mai departe sugestia cercetătoarei americane. Şi regret asta.