Cărți paralele
Elisabeta Lăsconi
CĂLĂTORIE ŞI ÎNTEMEIERE
Articol publicat în ediția Viața Românească 9-10 / 2010
Simetrii exterioare...
Cum se pot apropia două romane ale autorilor situați în puncte opuse ale continentului european, în puncte opuse din evoluția fiecăruia – un prozator român, cel mai bun al noii generații, la început de carieră literară, şi unul dintre marii scriitori ai şi voce puternică a lumii contemporante? Mai întâi, printr-un fapt exterior, pură coincidență (romanele au apărut în acelaşi an), apoi pentru poziția oarecum simetrică în biografia lor literară.
Zilele regelui de Filip Florian şi Călătoria elefantului de Jose Saramago au apărut în 2008, cu precizarea că traducerea din limba portugheză semnată de Mioara Caragea a fost publicată în seria de autor pe care i-o dedică Editura Polirom, în 2010, an când scriitorul portughez se stingea din viață, încheindu-şi opera după o senectute bogată, atât prin seria de cărți-parabolă, cât şi prin impactul profund asupra cititorilor.
Călătoria elefantului rămâne aşadar penultimul roman al lui Jose Saramago, beneficiind de traduceri prompte în mai multe țări, recenzii şi prezentări au insistat pe întoarcerea la formula de roman istoric care l-a consacrat pe nobelizatul portughez şi i-a adus milioane de cititori. Zilele regelui este al doilea roman al lui Filip Florian, după Degete mici (dacă nu ținem seama de Băiuțeii scrisă împreună cu fratele său, Matei Florian, toate publicate de Editura Polirom), confirmând un prozator care ieşea deja în lumea largă prin traduceri.
Ca receptare critică, ambele romane au avut parte de reacții contradictorii: subiecte foarte interesante, scriitură atrăgătoare şi rafinată, dar lipsind forța capodoperei în cazul lui Jose Saramago – Memorialul Mănăstirii şi forța romanului de debut în cazul lui Filip Florian. Stilul inconfundabil ce le conferă unicitate şi care face din lectură o încântare duce totuşi la manierism.
Călătoria elefantului şarjează fapte consemnate de mărturiile istorice: în 1551, regele Portugaliei João III şi soția lui Catherine de Austria îi oferă în dar arhiducelui Maximilian al Austriei un elefant indian numit Solomon. Elefantul şi cornacul său au străbătut cale lungă din India în Portugalia, apoi traversează Europa: Spania, Italia, Viena. Se naşte un roman picaresc poznaş, care decupează aspecte ale unei societăți marcate de intoleranță religioasă, de puterea Inchiziției, de naivitatea mulțimilor, de manevrele Bisericii romano-catolice deja confruntată cu protestantismul.
Zilele regelui urmăreşte marea aventură a căpitanului de dragoni venit să aşeze o țară şi să întemeieze un stat modern, dar filtrată de privirea dentistului care îl însoțeşte dornic să înceapă el însuşi altă viață după ce pierduse tot ce avea (ființe şi lucruri) într-un incendiu, aşa că îşi convinge şi motanul să vină cu el. Substanța istorică există şi aici: transformări ce au loc de la sosirea lui Carol ca principe la proclamarea ca rege şi încoronarea lui cu o coroană de oțel.
… şi asemănări
De mici dimensiuni (în jur de 200 de pagini), ambele romane au aceeaşi schemă epică a călătoriei (cu adăugirea că în Zilele regelui este urmată de întemeierea unei țări şi a două familii), acelaşi triunghi de personaje: elefantul Solomon, cornacul său şi arhiducele care va deveni împărat (în romanul portughez), motanul Siegfried, stăpânul lui – dentistul care îşi urmează pacientul din țara germană la Bucureşti, şi căpitanul de dragoni, care devine principe şi apoi regele României (în romanul românesc).
Deosebirile vin din viziunea celor doi prozatori asupra lumii înfățişate. Miza romanului portughez este problematizarea: călătoria elefantului din India la Lisabona, de acolo până la Viena, prin Genova, este pretext pentru nenumărate comentarii şi digresiuni pe variate teme (credința şi puterea, onoarea şi tovărăşia, supunerea şi răsplata, formele autorității), semnul unei libertăți absolute a autorului care îşi exersează aici stilul său inconfundabil.
Zilele regelui reuşeşte să imagineze nu doar peripețiile unei călătorii dintr-o țară germană definită prin temeinică rânduială într-un spațiu pitoresc şi plin de surprize, ci şi atmosfera unui Bucuresci ce iese din colbul somnoros, îşi precipită modernizarea şi se îmbogățeşte cu inşi care aduc cu ei alte limbi şi alte moravuri, ele încep să îi dea turnură nouă, de oraş modern şi cosmopolit, deşi lentoarea şi culorile orientale o fac imperceptibilă.
Ce mai au în comun romanele? Ironie şi maliție, interogații vag retorice şi comentarii amuzante. Saramago este maestru al arabescului, narațiunea seamănă cu un evantai tot mai răsfirat de observații înțepătoare sau pseudoserioase, alunecând de la un timp la altul, momentele acelui prezent fiind privite prin ocheanul întors al timpului nostru. Romanul lui Filip Florian cucereşte prin atmosferă, prin bogăția datelor şi a detaliilor ce reînvie o epocă de mari transformări, pentru o țară surprinsă de ochiul atent la nuanțe.
Dentistul, cornacul...
Şi Joseph Strauss, dentistul ajuns la Bucureşti, şi Subhro, căruia arhiducele-i schimbă numele în Fritz, plecat din India ca să străbată apoi jumătate din Europa, trec prin încercarea singurătății, când se trezesc în alte locuri şi între alți oameni şi trebuie să-i ghicească obiceiurile şi înțelegerea vieții, sensibilitățile şi vanitățile. Străini în lumi necunoscute, ei se trezesc confruntați cu neîncredere sau ostilitate, siliți să înțeleagă rapid împrejurări şi oameni, să se adapteze din mers.
Subhro are parte de tratamente umilitoare sau binevoitoare, el se simte stăpân doar când se află cocoțat în spinarea elefantului, pentru că se înalță deasupra tuturor şi vede totul din altă perspectivă. Deşi se obişnuieşte treptat cu marea înstrăinare de India din care vine, însoțind elefantul în calitatea de conducător al maiestuosului patruped, singurătatea nu-l va părăsi în ciuda unor momente de solidaritate, aproape de prietenie, cu soldații portughezi care-l escortează, cu ofițerul sau cu stăpânul cel nou. Hainele pe care le poartă stau mărturie pentru superficiala integrare în civilizația europeană, ca şi cugetările privind uşurința de a întâmpina miracolele.
Cornacul se trezeşte prins între credința în zeii ştiuți prea bine din țara lui şi creştinism, el se confruntă şi cu ambițiile ori manipularea autorităților religioase. După ce un preot vrea să exorcizeze elefantul, în alt loc, episcopul îl convinge că elefantul ar trebui să facă un mic miracol, iar credincioşilor, încrezători, li se arată minunea: elefantul îngenunchează în fața catedralei, iar perii săi ajung la mare preț fiindcă li se atribuie putere tămăduitoare.
Pe cât de simplu şi schematic este romanul portughez ca epică, pe atât de complicat şi de rafinat este cel românesc, în care se împletesc trei destine şi trei poveşti de iubire şi de loialitate: tânărul principe Karl care îşi împlineşte destinul de întemeietor de stat modern, cu refugiul oferit de curva oarbă; Joseph Strauss care îşi urmează cariera de dentist, trăind marea iubire pentru o frumoasă guvernantă sârboaică Elena Ducovici, împlinită prin căsătorie şi copil; motanul îndrăgostit căruia rutul îi inspiră mirobolante poeme de amor scrise zgrepțănând tapițeria scaunelor.
Cornacul şi dentistul sunt strănepoții unui Candide, ei îşi ascund mirarea şi neliniştea deşi constată ciudățeniile lumii în care au pătruns. Joseph Strauss are privilegiul de a găsi la Bucuresci o restrânsă colonie de negustori nemți, ei şi-au pus bine amprenta prin strada Lipscani, acolo dentistul îşi încropeşte cabinetul şi locuința, amestecând obiectele aduse din țara lui, ce țin de meserie, cu altele ce țin de spiritul locului. Însă bietul cornac se vede întâi deposedat de veşmintele indiene şi apoi chiar de nume.
Momentul semnificativ din toată aventura lui este cel în care le povesteşte soldaților, ca şi sătenilor strecurați să audă şi ei, despre credința în zeii lui, cu asemănări şocante pentru ascultătorii lui între treimea zeilor indieni (Krisna, Visnu şi Ganesha) şi treimea creştină. Probabil că Jose Saramago (poreclit de critici „Nobelul roşu”, de vreme ce s-a declarat în mod constant ateu şi comunist) s-a distrat la culme scriind acest episod, tot atât cât cel al tentativei eşuate de exorcizare a elefantului sau şi mai mult, episodul miracolului aranjat dinainte.
... Şi stăpânii lor
Joseph Strauss şi-a legat destinul de al căpitanului de dragoni, acceptă rolul de martor la prefacerile vizibile ale țării şi de confident al singurătății prințului. El o găseşte pe fata oarbă care să-i aline înstrăinărea şi bărbăția pusă mereu la încercare, îi pregăteşte cuibul întâlnirilor amoroase, păstrând discreția totală. Îl însoțeşte în momentele cheie, suportă apoi distanțarea, căci vine vremea căsătoriei princiare, iar dentistul ar rămâne martorul incomod, dacă nu chiar primejdios al unei slăbiciuni.
Viețile celor doi, dentist şi prinț, curg paralel. Joseph Strauss are parte de o mare iubire trăită frumos şi preschimbată în viață de familie binecuvântată de un copil. La depărtare, apare doar schițată căsătoria prințului Carol, naşterea fiicei şi apoi tragedia morții ei, în timp ce dentistul se trezeşte împovărat cu altă dramă: fata oarbă a păstrat copilul născut din legătura ei cu străinul pe care-l credea negustor olandez, îl şantajează discret şi sigur, iar el trebuie să-şi asume întreținerea ei şi a copilului.
Lui Joseph Strauss nu-i rămânea decât tăcerea totală, pentru că nu poate mărturisi nimic nimănui, nici soției care îl iubeşte, dar ajunge să creadă că este înşelată prin apariția altei femei şi a copilului din flori, nici prințului care are griji mult mai mari, cum ar fi cea a războiului şi a drumurilor de fier ale țării, şi suferința că şi-a pierdut fetița de timpuriu. Aşa că dentistul pare iarăşi predestinat singurătății, iar alinarea i-o aduce acelaşi motan care l-a însoțit în periplul unei vieți noi.
Biografia dentistului este ordonată şi răsucită de cea a prințului, şi ambele cuprinse în cea a unei țări în continuă prefacere. Aşa că Zilele regelui se poate citi ca istoria întemeierii unui stat modern, cu energia nevăzută a prințului-militar, ce iese la lumină abia după ce lucrurile fundamentale se împlinesc. Dentistul însuşi influențează istoria cea mare cînd îi pregăteşte lui Carol o licoare cu Amanita muscaria ce îi provoacă lui Carol o stare de exuberanță şi tulbură protocolul primirii la Sublima Poartă, dar are efecte diplomatice dintre cele mai surprinzătoare.
Subhro devenit Fritz ajunge să se obişnuiască treptat cu personalitatea arhiducelui, ştie să prevină supărări sau chiar decizii imprudente, cum ar fi locul elefantului în caravană, în fața ori în spatele caleştii impunătoare, vizitele făcute de arhiduce elefantului. Şi asta mai ales după ce Subhro s-a trezit prins ca un tampon între două autorități, cea bisericească şi cea imperială. Supus total voinței stăpânului, Subhro învață lecția manevrelor abile care îl mulțumesc pe arhiduce, dornic să folosească elefantul primit în dar ca să-şi construiască o imagine de neuitat în memoria locuitorilor.
Motanul poet şi elefantul cel înțelept
Motanul Siegried călătoreşte din țara germană până la Bucuresci într-un coş. Dar viața lui o urmează pe a stăpânului, într-o altă simetrie față de felul în care viața dentistului curge în contrapunct cu a prințului său. Şi motanul are parte de multă iubire, exaltată în poeme ce rămân înscrise pe spătarele scaunelor zgrepțănate. Din amorul pisicesc se nasc mulți pui, iar motanul nici nu poate pricepe cum din pântecul rotund al stăpânei vine pe lume un singur pui de om.
Pasajele pline de lirism întretaie ca nişte franjuri țesătura plină de arabescuri a romanului, ele îmbogățesc epica prin suprasolicitarea unei poetizări ludice şi grațioase, volute ale fanteziei pure într-o atmosferă născută şi ea din puterea imaginației, nu din reconstituirea istorică gravă şi înțesată de semnele păstrate în documente şi arhive. De aici, şi farmecul şi impresia de irealitate a cărții.
Siegfried îmbătrâneşte frumos, după o viață împlinită într-o măreție motănească, anunță ori chiar prefigurează destinul stăpânului şi al prințului. Moartea lui îi obligă ființele cele mai dragi dentistului la două împăcări: spectacolul încoronării îi aduce în acelaşi spațiu pe dentist însoțit de copilandrul străin pe care îl creşte ca şi când i-ar fi tată, soția cu fiul lui, prințul devenit acum rege. Iar motanul bătrân, adus de stăpânul său în coş să se bucure şi el văzând defilarea, plăteşte cu viața fuga lui spre cea care l-a alintat atâta ca stăpână.
Motanul poet moare, însă reuşeşte să reunească familia, deschide ochii stăpânei sale care abia acum vede cu adevărat cui îi semăna la chip fiul oarbei, privirea ei alunecă de la un profil la altul, de la chipul copilandrului la cel al suveranului, înțelegându-l brusc pe omul capabil de un devotament absolut față de prinț, pe măsura iubirii pe care i-o purta ei. Iar moartea motanului în brațelele stăpânilor împăcați capătă valoare de sacrificiu tainic ca să poată începe domnia regelui.
Romanul portughez insistă asupra înțelepciunii elefantului. Şi lui arhiducele i-a schimbat numele din Solomon în Soliman, dar, indiferent de nume, pare să priceapă starea de spirit a stăpânului şi execută poruncile. Şi el face o mică minune chiar când călătoria se încheie şi cortegiul străbate Viena: o fetiță aleargă spre uriaşul pachiderm, riscând să fie strivită, dar elefantul o înlănțuie cu trompa şi o înalță ca pe un stindard.
Se produce acum şi împăcarea cornacului cu arhiducele care vine să-i mulțumească şi să le facă o urare de bun venit: „fie ca viena să te merite, pe tine şi pe Soliman, aici veți fi fericiți”. Epilogul romanului relatează concis moartea elefantului şi reacțiile primilor stăpâni, regele şi regina Portugaliei, lăsând deschisă povestea cornacului, tot aşa cum în Zilele regelui, viața pe care urmează să o ducă Joseph Strauss şi familia lui doar se poate ghici. Aşa că romanele au acelaşi final dublu, deschis şi închis, potrivite cu dubla textură epică, vag istorică şi intens fabulatorie.
Suverana voce auctorială
Naratorii celor două romane sunt contemporanii noştri, nu ai prințului Carol şi nici ai arhiducelui Maximilian, aşa că îşi permit ocheade retrospective, jucăuşe sau volubile, tandre sau sarcastice, compătimitoare sau severe. Amândoi autorii au recurs la vocea auctorială care adună în şuvoiul ei relatarea faptelor, comentarii şi digresiuni, ironie sau maliție. De aici provine impresia de monotonie a discursului narativ, ca şi manierismul sau stilizarea excesivă.
Dincolo de asta însă, trebuie recunoscut şi altceva: vocea auctorială are şi extraordinara putere de a îngloba scene, câteva dintre ele unice în literatură, fie de intimitate (cum este cea a întâlnirii amoroase a prințului cu prostituata oarbă în Zilele regelui) sau colective (ca episoadele savuroase de pe parcursul călătoriei, ca dialogurile purtate de Subhro cu episcopul, trecerea Alpilor înzăpeziți în Călătoria elefantului).
Jose Saramago probează şi cu acest roman că este creator de limbă (fapt admirabil pus în valoare de traducătoare), cu un stil inimitabil. Poate să placă sau nu cititorului, dar ajunge sa îl acapareze şi să îl fascineze, prin felul în care textul captează ecouri şi reflexe din variate registre stilistice. Scriitorul român, probabil tot dintr-un pariu cu sine de a-şi crea propriul limbaj, se dedă unei frenezii a frazării bogate, cu ample pasaje descriptive, cu şir de fapte şi evenimente.
Dincolo de toate, s-ar putea întâmpla ca ambele romane să provoace iubirea cititorilor mai mult decât respectul ori laudele criticii, să ocupe un loc de carte preferată din opera autorilor, cu o clară conştiință a faptului că nu sunt capodopere, ci doar două romane încântătoare, bune de reluat la a doua lectură după ce ai apucat să le uiți. Ar însemna să intre într-o categorie de o fluiditate continuă, de romane ale inimii însoțite mereu de o mare plăcere a recitirii.
Cum se pot apropia două romane ale autorilor situați în puncte opuse ale continentului european, în puncte opuse din evoluția fiecăruia – un prozator român, cel mai bun al noii generații, la început de carieră literară, şi unul dintre marii scriitori ai şi voce puternică a lumii contemporante? Mai întâi, printr-un fapt exterior, pură coincidență (romanele au apărut în acelaşi an), apoi pentru poziția oarecum simetrică în biografia lor literară.
Zilele regelui de Filip Florian şi Călătoria elefantului de Jose Saramago au apărut în 2008, cu precizarea că traducerea din limba portugheză semnată de Mioara Caragea a fost publicată în seria de autor pe care i-o dedică Editura Polirom, în 2010, an când scriitorul portughez se stingea din viață, încheindu-şi opera după o senectute bogată, atât prin seria de cărți-parabolă, cât şi prin impactul profund asupra cititorilor.
Călătoria elefantului rămâne aşadar penultimul roman al lui Jose Saramago, beneficiind de traduceri prompte în mai multe țări, recenzii şi prezentări au insistat pe întoarcerea la formula de roman istoric care l-a consacrat pe nobelizatul portughez şi i-a adus milioane de cititori. Zilele regelui este al doilea roman al lui Filip Florian, după Degete mici (dacă nu ținem seama de Băiuțeii scrisă împreună cu fratele său, Matei Florian, toate publicate de Editura Polirom), confirmând un prozator care ieşea deja în lumea largă prin traduceri.
Ca receptare critică, ambele romane au avut parte de reacții contradictorii: subiecte foarte interesante, scriitură atrăgătoare şi rafinată, dar lipsind forța capodoperei în cazul lui Jose Saramago – Memorialul Mănăstirii şi forța romanului de debut în cazul lui Filip Florian. Stilul inconfundabil ce le conferă unicitate şi care face din lectură o încântare duce totuşi la manierism.
Călătoria elefantului şarjează fapte consemnate de mărturiile istorice: în 1551, regele Portugaliei João III şi soția lui Catherine de Austria îi oferă în dar arhiducelui Maximilian al Austriei un elefant indian numit Solomon. Elefantul şi cornacul său au străbătut cale lungă din India în Portugalia, apoi traversează Europa: Spania, Italia, Viena. Se naşte un roman picaresc poznaş, care decupează aspecte ale unei societăți marcate de intoleranță religioasă, de puterea Inchiziției, de naivitatea mulțimilor, de manevrele Bisericii romano-catolice deja confruntată cu protestantismul.
Zilele regelui urmăreşte marea aventură a căpitanului de dragoni venit să aşeze o țară şi să întemeieze un stat modern, dar filtrată de privirea dentistului care îl însoțeşte dornic să înceapă el însuşi altă viață după ce pierduse tot ce avea (ființe şi lucruri) într-un incendiu, aşa că îşi convinge şi motanul să vină cu el. Substanța istorică există şi aici: transformări ce au loc de la sosirea lui Carol ca principe la proclamarea ca rege şi încoronarea lui cu o coroană de oțel.
… şi asemănări
De mici dimensiuni (în jur de 200 de pagini), ambele romane au aceeaşi schemă epică a călătoriei (cu adăugirea că în Zilele regelui este urmată de întemeierea unei țări şi a două familii), acelaşi triunghi de personaje: elefantul Solomon, cornacul său şi arhiducele care va deveni împărat (în romanul portughez), motanul Siegfried, stăpânul lui – dentistul care îşi urmează pacientul din țara germană la Bucureşti, şi căpitanul de dragoni, care devine principe şi apoi regele României (în romanul românesc).
Deosebirile vin din viziunea celor doi prozatori asupra lumii înfățişate. Miza romanului portughez este problematizarea: călătoria elefantului din India la Lisabona, de acolo până la Viena, prin Genova, este pretext pentru nenumărate comentarii şi digresiuni pe variate teme (credința şi puterea, onoarea şi tovărăşia, supunerea şi răsplata, formele autorității), semnul unei libertăți absolute a autorului care îşi exersează aici stilul său inconfundabil.
Zilele regelui reuşeşte să imagineze nu doar peripețiile unei călătorii dintr-o țară germană definită prin temeinică rânduială într-un spațiu pitoresc şi plin de surprize, ci şi atmosfera unui Bucuresci ce iese din colbul somnoros, îşi precipită modernizarea şi se îmbogățeşte cu inşi care aduc cu ei alte limbi şi alte moravuri, ele încep să îi dea turnură nouă, de oraş modern şi cosmopolit, deşi lentoarea şi culorile orientale o fac imperceptibilă.
Ce mai au în comun romanele? Ironie şi maliție, interogații vag retorice şi comentarii amuzante. Saramago este maestru al arabescului, narațiunea seamănă cu un evantai tot mai răsfirat de observații înțepătoare sau pseudoserioase, alunecând de la un timp la altul, momentele acelui prezent fiind privite prin ocheanul întors al timpului nostru. Romanul lui Filip Florian cucereşte prin atmosferă, prin bogăția datelor şi a detaliilor ce reînvie o epocă de mari transformări, pentru o țară surprinsă de ochiul atent la nuanțe.
Dentistul, cornacul...
Şi Joseph Strauss, dentistul ajuns la Bucureşti, şi Subhro, căruia arhiducele-i schimbă numele în Fritz, plecat din India ca să străbată apoi jumătate din Europa, trec prin încercarea singurătății, când se trezesc în alte locuri şi între alți oameni şi trebuie să-i ghicească obiceiurile şi înțelegerea vieții, sensibilitățile şi vanitățile. Străini în lumi necunoscute, ei se trezesc confruntați cu neîncredere sau ostilitate, siliți să înțeleagă rapid împrejurări şi oameni, să se adapteze din mers.
Subhro are parte de tratamente umilitoare sau binevoitoare, el se simte stăpân doar când se află cocoțat în spinarea elefantului, pentru că se înalță deasupra tuturor şi vede totul din altă perspectivă. Deşi se obişnuieşte treptat cu marea înstrăinare de India din care vine, însoțind elefantul în calitatea de conducător al maiestuosului patruped, singurătatea nu-l va părăsi în ciuda unor momente de solidaritate, aproape de prietenie, cu soldații portughezi care-l escortează, cu ofițerul sau cu stăpânul cel nou. Hainele pe care le poartă stau mărturie pentru superficiala integrare în civilizația europeană, ca şi cugetările privind uşurința de a întâmpina miracolele.
Cornacul se trezeşte prins între credința în zeii ştiuți prea bine din țara lui şi creştinism, el se confruntă şi cu ambițiile ori manipularea autorităților religioase. După ce un preot vrea să exorcizeze elefantul, în alt loc, episcopul îl convinge că elefantul ar trebui să facă un mic miracol, iar credincioşilor, încrezători, li se arată minunea: elefantul îngenunchează în fața catedralei, iar perii săi ajung la mare preț fiindcă li se atribuie putere tămăduitoare.
Pe cât de simplu şi schematic este romanul portughez ca epică, pe atât de complicat şi de rafinat este cel românesc, în care se împletesc trei destine şi trei poveşti de iubire şi de loialitate: tânărul principe Karl care îşi împlineşte destinul de întemeietor de stat modern, cu refugiul oferit de curva oarbă; Joseph Strauss care îşi urmează cariera de dentist, trăind marea iubire pentru o frumoasă guvernantă sârboaică Elena Ducovici, împlinită prin căsătorie şi copil; motanul îndrăgostit căruia rutul îi inspiră mirobolante poeme de amor scrise zgrepțănând tapițeria scaunelor.
Cornacul şi dentistul sunt strănepoții unui Candide, ei îşi ascund mirarea şi neliniştea deşi constată ciudățeniile lumii în care au pătruns. Joseph Strauss are privilegiul de a găsi la Bucuresci o restrânsă colonie de negustori nemți, ei şi-au pus bine amprenta prin strada Lipscani, acolo dentistul îşi încropeşte cabinetul şi locuința, amestecând obiectele aduse din țara lui, ce țin de meserie, cu altele ce țin de spiritul locului. Însă bietul cornac se vede întâi deposedat de veşmintele indiene şi apoi chiar de nume.
Momentul semnificativ din toată aventura lui este cel în care le povesteşte soldaților, ca şi sătenilor strecurați să audă şi ei, despre credința în zeii lui, cu asemănări şocante pentru ascultătorii lui între treimea zeilor indieni (Krisna, Visnu şi Ganesha) şi treimea creştină. Probabil că Jose Saramago (poreclit de critici „Nobelul roşu”, de vreme ce s-a declarat în mod constant ateu şi comunist) s-a distrat la culme scriind acest episod, tot atât cât cel al tentativei eşuate de exorcizare a elefantului sau şi mai mult, episodul miracolului aranjat dinainte.
... Şi stăpânii lor
Joseph Strauss şi-a legat destinul de al căpitanului de dragoni, acceptă rolul de martor la prefacerile vizibile ale țării şi de confident al singurătății prințului. El o găseşte pe fata oarbă care să-i aline înstrăinărea şi bărbăția pusă mereu la încercare, îi pregăteşte cuibul întâlnirilor amoroase, păstrând discreția totală. Îl însoțeşte în momentele cheie, suportă apoi distanțarea, căci vine vremea căsătoriei princiare, iar dentistul ar rămâne martorul incomod, dacă nu chiar primejdios al unei slăbiciuni.
Viețile celor doi, dentist şi prinț, curg paralel. Joseph Strauss are parte de o mare iubire trăită frumos şi preschimbată în viață de familie binecuvântată de un copil. La depărtare, apare doar schițată căsătoria prințului Carol, naşterea fiicei şi apoi tragedia morții ei, în timp ce dentistul se trezeşte împovărat cu altă dramă: fata oarbă a păstrat copilul născut din legătura ei cu străinul pe care-l credea negustor olandez, îl şantajează discret şi sigur, iar el trebuie să-şi asume întreținerea ei şi a copilului.
Lui Joseph Strauss nu-i rămânea decât tăcerea totală, pentru că nu poate mărturisi nimic nimănui, nici soției care îl iubeşte, dar ajunge să creadă că este înşelată prin apariția altei femei şi a copilului din flori, nici prințului care are griji mult mai mari, cum ar fi cea a războiului şi a drumurilor de fier ale țării, şi suferința că şi-a pierdut fetița de timpuriu. Aşa că dentistul pare iarăşi predestinat singurătății, iar alinarea i-o aduce acelaşi motan care l-a însoțit în periplul unei vieți noi.
Biografia dentistului este ordonată şi răsucită de cea a prințului, şi ambele cuprinse în cea a unei țări în continuă prefacere. Aşa că Zilele regelui se poate citi ca istoria întemeierii unui stat modern, cu energia nevăzută a prințului-militar, ce iese la lumină abia după ce lucrurile fundamentale se împlinesc. Dentistul însuşi influențează istoria cea mare cînd îi pregăteşte lui Carol o licoare cu Amanita muscaria ce îi provoacă lui Carol o stare de exuberanță şi tulbură protocolul primirii la Sublima Poartă, dar are efecte diplomatice dintre cele mai surprinzătoare.
Subhro devenit Fritz ajunge să se obişnuiască treptat cu personalitatea arhiducelui, ştie să prevină supărări sau chiar decizii imprudente, cum ar fi locul elefantului în caravană, în fața ori în spatele caleştii impunătoare, vizitele făcute de arhiduce elefantului. Şi asta mai ales după ce Subhro s-a trezit prins ca un tampon între două autorități, cea bisericească şi cea imperială. Supus total voinței stăpânului, Subhro învață lecția manevrelor abile care îl mulțumesc pe arhiduce, dornic să folosească elefantul primit în dar ca să-şi construiască o imagine de neuitat în memoria locuitorilor.
Motanul poet şi elefantul cel înțelept
Motanul Siegried călătoreşte din țara germană până la Bucuresci într-un coş. Dar viața lui o urmează pe a stăpânului, într-o altă simetrie față de felul în care viața dentistului curge în contrapunct cu a prințului său. Şi motanul are parte de multă iubire, exaltată în poeme ce rămân înscrise pe spătarele scaunelor zgrepțănate. Din amorul pisicesc se nasc mulți pui, iar motanul nici nu poate pricepe cum din pântecul rotund al stăpânei vine pe lume un singur pui de om.
Pasajele pline de lirism întretaie ca nişte franjuri țesătura plină de arabescuri a romanului, ele îmbogățesc epica prin suprasolicitarea unei poetizări ludice şi grațioase, volute ale fanteziei pure într-o atmosferă născută şi ea din puterea imaginației, nu din reconstituirea istorică gravă şi înțesată de semnele păstrate în documente şi arhive. De aici, şi farmecul şi impresia de irealitate a cărții.
Siegfried îmbătrâneşte frumos, după o viață împlinită într-o măreție motănească, anunță ori chiar prefigurează destinul stăpânului şi al prințului. Moartea lui îi obligă ființele cele mai dragi dentistului la două împăcări: spectacolul încoronării îi aduce în acelaşi spațiu pe dentist însoțit de copilandrul străin pe care îl creşte ca şi când i-ar fi tată, soția cu fiul lui, prințul devenit acum rege. Iar motanul bătrân, adus de stăpânul său în coş să se bucure şi el văzând defilarea, plăteşte cu viața fuga lui spre cea care l-a alintat atâta ca stăpână.
Motanul poet moare, însă reuşeşte să reunească familia, deschide ochii stăpânei sale care abia acum vede cu adevărat cui îi semăna la chip fiul oarbei, privirea ei alunecă de la un profil la altul, de la chipul copilandrului la cel al suveranului, înțelegându-l brusc pe omul capabil de un devotament absolut față de prinț, pe măsura iubirii pe care i-o purta ei. Iar moartea motanului în brațelele stăpânilor împăcați capătă valoare de sacrificiu tainic ca să poată începe domnia regelui.
Romanul portughez insistă asupra înțelepciunii elefantului. Şi lui arhiducele i-a schimbat numele din Solomon în Soliman, dar, indiferent de nume, pare să priceapă starea de spirit a stăpânului şi execută poruncile. Şi el face o mică minune chiar când călătoria se încheie şi cortegiul străbate Viena: o fetiță aleargă spre uriaşul pachiderm, riscând să fie strivită, dar elefantul o înlănțuie cu trompa şi o înalță ca pe un stindard.
Se produce acum şi împăcarea cornacului cu arhiducele care vine să-i mulțumească şi să le facă o urare de bun venit: „fie ca viena să te merite, pe tine şi pe Soliman, aici veți fi fericiți”. Epilogul romanului relatează concis moartea elefantului şi reacțiile primilor stăpâni, regele şi regina Portugaliei, lăsând deschisă povestea cornacului, tot aşa cum în Zilele regelui, viața pe care urmează să o ducă Joseph Strauss şi familia lui doar se poate ghici. Aşa că romanele au acelaşi final dublu, deschis şi închis, potrivite cu dubla textură epică, vag istorică şi intens fabulatorie.
Suverana voce auctorială
Naratorii celor două romane sunt contemporanii noştri, nu ai prințului Carol şi nici ai arhiducelui Maximilian, aşa că îşi permit ocheade retrospective, jucăuşe sau volubile, tandre sau sarcastice, compătimitoare sau severe. Amândoi autorii au recurs la vocea auctorială care adună în şuvoiul ei relatarea faptelor, comentarii şi digresiuni, ironie sau maliție. De aici provine impresia de monotonie a discursului narativ, ca şi manierismul sau stilizarea excesivă.
Dincolo de asta însă, trebuie recunoscut şi altceva: vocea auctorială are şi extraordinara putere de a îngloba scene, câteva dintre ele unice în literatură, fie de intimitate (cum este cea a întâlnirii amoroase a prințului cu prostituata oarbă în Zilele regelui) sau colective (ca episoadele savuroase de pe parcursul călătoriei, ca dialogurile purtate de Subhro cu episcopul, trecerea Alpilor înzăpeziți în Călătoria elefantului).
Jose Saramago probează şi cu acest roman că este creator de limbă (fapt admirabil pus în valoare de traducătoare), cu un stil inimitabil. Poate să placă sau nu cititorului, dar ajunge sa îl acapareze şi să îl fascineze, prin felul în care textul captează ecouri şi reflexe din variate registre stilistice. Scriitorul român, probabil tot dintr-un pariu cu sine de a-şi crea propriul limbaj, se dedă unei frenezii a frazării bogate, cu ample pasaje descriptive, cu şir de fapte şi evenimente.
Dincolo de toate, s-ar putea întâmpla ca ambele romane să provoace iubirea cititorilor mai mult decât respectul ori laudele criticii, să ocupe un loc de carte preferată din opera autorilor, cu o clară conştiință a faptului că nu sunt capodopere, ci doar două romane încântătoare, bune de reluat la a doua lectură după ce ai apucat să le uiți. Ar însemna să intre într-o categorie de o fluiditate continuă, de romane ale inimii însoțite mereu de o mare plăcere a recitirii.