Proză
Marian Ilea
RADIO TRINITAS-UL LUI PERHAIȚĂ
Articol publicat în ediția Viața Românească 9-10 / 2010
Apoi timpul meu s-o dus şi o ajuns numa’ o poveste. La 89 de ani stau în cămăruța asta de trei pă patru, la masa de lucru negeluită şi ascult la radio postul Trinitas. Îi din ăla cu credință şi-mi place. Tare multe îs posturi cu Diavolul şi alea nu-mi plac şi nu le ascult deloc.
La mine bumbu de la radio îi fixat demult. Cred că o ruginit şi nici nu-l mai poți mişca din loc. Da nu-i niciun bai. Mai prind o slujbă de la biserică şi alte vorbe de credință, zise de oameni mari: protopopi ori episcopi. Parcă discut cu radioul, că în curte n-am cu cine. Poate mai povestesc cu porcu din coteț. Când ies la drum, mai am în Desiştea şase ca mine. ăialalți îs la hodină în cimitirul din Deal ori la ăla din şes.
Domiciliul meu îi la numărul 292 şi acolo stau. Îmi zice Perhaiță Dumitru. Când nu vorbesc cu porcu, stau de vorbă cu mine. Dacă m-ar vedea cineva, ar zice că-s bolund că vorbesc singur. Da nu-i aşa. Şi n-are cine să mă vadă, că încui uşa şi trag perdelele la fereşti. Mă uit la picioarele astea care merg cu greutate. Tare mult o umblat.
De micuț am fost slugă, că tata degeaba o fost gospodar. Am prins de lucru la un evreu care avea prăvălie într-o casă. Era împărțită în două. Într-un loc puteai să bei şi erau mese cu scaune şi altu era prăvălia pentru muieri. Îi zicea Sloim Koloman. Da o murit de mult, săracu. Om bun. Slăbănog, lung la gât şi cu chelie. Apoi ăla tot timpu râdea că-ți venea să-l întrebi de ce râde, că nu era nimic de râs. Apoi ăia care-i beau pălinca nu-l întrebau, că le dădea pe contău, iară muierile nu-l întrebau nimic de ruşine. O fost odată la oraş la muieri din alea cum îs, o zi, şi o venit cu portofelu gol. Atuncea patru zile o plâns şi s-o văitat că-i prost. Apoi iară o prins a râde.
Când l-o dus în lagăr nemțălăii şi-o băgat marfa într-o groapă în Deal, unde avea tata pământ. S-o gândit că a veni înapoi. Da veci nu l-o mai văzut nimenea. Asta mi-o zis mama, care n-o umblat la marfa lui Sloim Koloman până s-o mucegăit şi-o putrezât.
Apoi am fost şi la arat, unde am arat. Apoi, la şase ani, m-o pus înaintea cailor la plug şi odată n-o mărs un cal bine şi tătuca o aruncat cu bota în el şi m-o călcat. Am avut cămeşă lungă şi m-o călcat pe cămeşă calu şi-am rămas pe sub cai şi m-o tras plugu mai departe, o fost plug de lemn. Plug de lemn o avut atuncea tata. Adică tot satu o avut. După aceea, când am fost de 12 ani, am fost slugă la Văsălica lui Maftei, la miei.
Apoi am ajuns soldat. Eu eram rotund la față şi roşu la obraz. Negul ăsta de pe gât îl aveam ş-atuncea. Îl am din naştere. ăia îmi ziceau acolo că „suntem nemți aicea toți”, adică eram nemți când eram în război. Eu îmi strângeam cu două degete negul de se învinețea şi nu înțelegeam cum am ajuns nemți. „Suntem nemți aicea toți”, aşa îmi ziceau. Că eram cu nemții laolaltă când am fost. Eu am fost ordonanță acolo, în Ucraina şi am învățat ucraineşte de aproape nu mă cunoştea că ce-s. Apoi acolo o fost un aerodrom ca şi cum am fi noi în Rogoz şi aerodromul aicea pe Obreja. O fost un aerodrom de nemți. Ş-apoi ofițeru meu, sâmbătă seara îi invita pe alți nemți la cină la noi. Că alții n-o avut de mâncare, nemții ăia n-o avut că era pâine amestecată cu firispor şi atuncea s-o rupt linia de fier şi nu i-o putut alimenta pe toți. Ş-apoi s-o tomnit greu linia aia, că îi tot fugăreau ruşii pe reparatorii ăia. Ş-apoi nemții ăia veneau aşa, seara, la ofițeru meu şi povesteau cu el.
Apoi la unguri, în armată când am fost, eu eram cel mai aspru din companie. Nu m-o întrecut nimeni, nici cu mânuiri de armă, nici cu nimic. Odată, în august, când am gătat instrucția, o venit generalul corpului de armată şi ne-o ținut o vorbire în careul din beton, unde aveam cazarmă.
Şi pă când o gătat de vorbit, o chemat comandanții de companie la el şi o zis: „Din tot corpul meu de armată să iasă unu benevol să facă instrucție şi mânuiri de armă conform regulamentului”. No, apoi o venit comandantul de companie la noi şi ne-o zis: „Companie, drepți!”. Şi ne-o spus: „Ia ce-o zis domnu general”. Da nu s-o prezentat nimeni, că erau obosiți. Şi apoi comandantul de companie numa ce l-am auzit c-o zis: „Companie, drepți! Sergentul Perhaiță, doi paşi înafară”. No am păşit doi paşi înafară, cum eram în şir. „Treci în fața frontului”, o zis comandantul de companie. „Să execuți ordinele să vedem ce a zice domnu general”, o mai zis comandantul de companie. Domnu general de corp de armată s-o uitat la mine, drept în ochi, şi o strigat rău, că mi-o sărit inima în coşu pieptului ca o mingiuță. Ş-apoi m-o luat de la poziția de drepți la stânga-mprejur, la dreapta, apoi mânuiri de armă, că era o mânuire din aia făcută din douăşpe mişcări. Eu am dat pă puşcă de am gândit că toată să rupe. Când am fost gata, o zis: „Bravo”. Eu am vrut să pic pă jos, că n-am mai putut. Şi după aia cu puşca în mână, că acolo n-am putut lăsa puşca jos, că era nisip mărunt şi ar fi intrat în țeavă, am stat în poziția drepți. Generalul de corp de armată o zis către comandantul de companie: „Dă-i poziție pe loc repaus la băiat”.
Şi atunci o sărit comandantul de companie la general de i-o zis: „îi ardelean”. „Nu cunoaşte limba numa’ amu de trei luni, de când o venit”. „Da”, o zis generalul de corp de armată, „îi recrut, să-i dai la băiat douăzeci de zile”. Apoi atuncea nu se da concediu, că era timp de război. „Îi ordinul meu să-i dai douăzeci de zile de concediu”, o mai zis generalul de corp de armată.
Mi-o părut bine. Şi pă comandantul de companie l-o premiat. Şi acela mi-o dat douăzeci de zile de concediu şi am stat zece zile şi o venit în Desiştea la poştă o telegramă că să mă prezint la companie. M-am prezentat. Pă dimineață ştiam că trebuie să mă duc la raport.
Am ajuns la douăşpe noaptea în Debrecen, în Nagy Debrecen şi m-am culcat. Când o fost deşteptarea, m-am sculat. Ştiam că trebuie să mă duc la raport. Şi-am pus mâna pă zaru uşii de la comenduire să deschid.
***
Apoi mai ascult la radio o rugăciune. Îmi mai fac şi cruce. Zic după ei. Mă simt aici ca la biserică. Îi ca un altar cu credință. Apoi mă uit la poza asta mare de pă perete. Şi când mă culc în pat, mă uit la mine şi la Ana când eram tineri la nuntă. Poza o făcut-o unu la Baia Mare. Avea atelier de făcut poze de la nunți. Şi i-am cerut şi cu ramă.
Ana nu mai îi de opt ani. Câteodată mă gândesc că parcă nici n-o fost. Altădată mă gândesc de parcă ar fi şi mă doare ceva în piept. Apoi zic că nu peste mult iară ne-om întâlni în cimitir. Că am locu lângă Ana.
Apoi, când am luat-o de femeie, am fo mândru cum n-am fo de când îs. Şi n-oi mai fi. Apoi femei din astea îs puține. Amu poate nu-s chiar deloc. Da grăiesc cu păcat, că nu mai cunosc bine lumea asta. Ana nu s-o scandalizat cu nimeni cât o trăit. O fost a mea. M-o aşteptat până am venit din război. Apoi am avut copiii. L-am avut pă Ion. Eram atuncea la Băiuț în pază la un sirisău de gater. Şi apoi mi-o telefonat centralista de la poştă că am un copil. Aşa l-am avut pă Ion. Şi la cinci ani după aia am avut-o pă Anuca. După cinci ani am avut fata care-i văduvă acuma. Io murit bărbatu. Are doi copii. Am doi nepoți. Aceia îs în Spania.
Unu o învățat de procuror şi unu de popă. Şi nu le-o trebuit la nici unu meseriile. Procuroru o stat în Cluj un pic şi nu o avut cu ce îşi plăti chiria şi mâncarea. ăla care-i popă n-o vrut să fie popă. Că şi la şcoala de popă o mărs forțat de Anuca. Apoi de şase ani îs prin Spania. Amândoi.
Apoi mai am doi nepoți de la Ion. Fata îi farmacistă la Baia Mare. Îmi mai aduce leacuri la picioare, că mă dor când vine umezeala din toamnă. Nepotu mi-i dus în Cluj la facultate.
Eu p-aici am fost gospodar. Mi-o plăcut. Munca la câmp mi-o plăcut mai mult.
Apoi pe cei noi nu-i mai interesează din astea. Toate s-o dus de râpă. Nu mai am în casă nici un gospodar. Nu-i interesează. Că nu se câştigă şi nu se merită. Apoi eu le-am spus că nu-i cred. Da ei nu m-o crezut.
***
Apoi am pus mâna pă zaru uşii de la comenduire să deschid. Atuncea comandantul companiei o fost şi el dincolo. Amândoi odată am prins de uşă. S-o uitat drept la negul meu şi o zis: „Ai venit, Dumitre, nu stai la raport. Eu te-am chemat că am nevoie de tine şi concediul ăsta rămas ți-l dau eu altădată. Eu am nevoie pentru mine de ordonanță”. Apoi asta o fost. Şi l-am rugat atuncea să mă scuze că nu ştiu tare bine ungureşte. Da o zis cătă mine: „Nu-i bai. De acuma tu mi-i învăța pă mine româneşte şi eu te-oi învăța pă tine ungureşte”. Tatăl comandantului – mi-a zis el – ştia româneşte, c-o fost medic uman în celălalt război şi o fost cu românii şi o învățat de la ei.
Apoi comandantul de companie m-o dus să-mi arate unde s-o mutat cu locuința. Când am ajuns, s-o sculat la noi un om cât un tanc, care o făcut mămăligă cu lapte pă sobă. Eu m-am şi gândit: ni, în Ungaria, mămăligă cu lapte. Şi tancu ăla o zis către mine: „Mă, tu eşti român, mă?” Eu zic: „Român”. „De unde eşti, mă?” Zic: „Din Sighet”. „Mă, şi eu îs de la Sighet, mă!” şi apoi: „Când s-o dat Ardealul am fost ofițer, adică am fost polițist şi m-am retras aicea în Nagy Debrecen să capăt o penzie. Da nu-i bai, că am auzit că eşti copil bun”, o mai zis acela către mine.
Avea planul lui. Avea şi-o nepoată. Pă când să găta cu războiul se gândea că i-oi lua nepoata de femeie. Nepoata aia era din Sighet. Eu o aveam pe Ana, care mă aştepta în Desiştea. Omu ăla n-avea odrasle. Se gândea să întăbule toată agoniseala lui pă mine. No, ş-apoi la o săptămână o venit nepoata în Nagy Debrecen. Comandantul de companie Hodnagy-ur numa ce râdea pă sub mustață şi să uita la mine şmechereşte. Da n-o zis niciodată nici un cuvânt de urcare ori de scădere.
Aveam sarcini precise. Tăiam lemne pân beci cu fata. Aia n-o vrut să vorbească nimic în româneşte cu mine. Pă când ziceam ceva în ungureşte, mă corecta. „Mai zi o dată” şi apoi îmi spunea că cum îi corect. Am învățat mult ungureşte cu ea. Eu am fost tare ruşinos atuncea. Şi dacă ea nu o vrut, nu o vrut. No, ş-apoi după aceea ne-am dus pă front. Şi-am ajuns tocma-n Kiev. Ne-am dat jos cu carăle din trenuri. Apoi omătu până-n brâu o fost. Acolo o fost Kolhoz. Până atuncea n-am mai văzut aşa ceva. Nici n-am auzit să fie.
Ne-am aruncat la rânit de omăt. Pă când îl râneam, era vântu. Iară îl punea înapoi. No, ş-o mărs Hodnagy-ur la preşedintele Kolhozului. Şi-o venit cu săniile după noi. Şi-apoi ne-o pus pă sănii şi ne-o dus în Kalinofka. Acolo am stat de pază la linia ferată. Să nu bombardeze partizanii. Exact un an de zile.
Apoi o venit ruşii şi ne-o fugărit. O venit ăia cu arma aia. Cu Katiuşa. Apoi aşa bătea Katiuşa cu glonț la metru pătrat. Şi-aşa ne-o fugărit până am trecut Nistrul. Acolo am stat prin buncărele vechi din celălalt război. Pă lângă Nistru în jos. Toată compania. Tot regimentu.
Când dormeam noaptea, numa ce ne scoală santinela. Că arde satu dincolo de Nistru şi plâng femeile şi plâng p-acolo odraslele lor. Noi nu ştiam nimic. N-aveam nici un ordin. Ne-am uitat. Hodnagy-ur ne-o zis: „Măi, stați liniştiți, că nu avem nici un ordin. Acolo focu l-o pus ruşii”. Şi oricum la satu ăla nu puteai ajunge numa cu luntrea. C-aşa o fost Nistru de lat şi de-adânc.
Apoi Hodnagy-ur ne-o zis: „Măi, culcați-vă la loc, că nu avem nici un ordin”. Şi ne-am pus înapoi la somn până dimineața.
Bucătaru o adus mâncarea. O fo salam. O fo conserve de porc. O fo pâine.
Acolo toți ziceau: „Hai să mâncăm până avem vreme”. Ne-am pus pe mâncat. Ne-am umplut sacii cu merinde. Mai eram cu unu din Răzoare. „Măi – zicea ăla – de s-a întâmpla oariceva să ştim unu de altu, poate nu murim amândoi”.
Eu acolo mi-am pus în gând să nu omor pă nimeni. Da nici pă mine nimic nu m-o atins. Aşa trecea cartuşu pă lângă mine şi mergea în altu. Numa ce auzeam: „Ioi”. Să îmburda ofițeru şi era gata. Mort.
***
Acuma lumea mi se pare nicicum. Stau aci în cameră şi ascult slujba religioasă. Stau şi mănânc Mai lucrez cât pot. Îi mai spun unui vecin ce stă din sus de mine: „Aiasta o fost viața mea” şi ăla îmi mai zice: „Lasă, lasă!”.
La noi în Desiştea, fiecare e pentru el acuma. Şi aşa-s toți.
Acolo, pă front, ni să zicea că un ungur trebuie să omoare zece ruşi. Că asta-i norma şi că noi, din Transilvania, suntem unguri. Eu n-am crezut ordinu ăsta şi cum am mai spus… nici nu l-am respectat.
***
Nopțile mergeam. Erau copacii. Omătu până-n brâu. Şi am ieşit din pădure. Nu s-o auzit nici cocoşi cântând şi nici câini bătând. Nimic nu s-o auzit. Şi iară am mers. Eram şase. Şi toată noaptea am mers. Am văzut o licăritură de foc către ziuă. Acolo. Undeva. Ca cum ar fi de aici de la mine până unde am pământ, în Vranişte. Toți şase am zis că tragem acolo, orice ar fi. „Merem acolo, Dumitre!”, o zis ăla din Rogoz. Şi am auzit vorbă de om. Tăți ai mei o zis cătă mine: „Du-te tu, că ştii ucraineşte”. M-am dus. Am salutat. „Mă, nu eşti tu român?” – o zis unu din ăla de lângă foc. „Ai de mine, odată am crescut. De aia zic eu că Dumnezeu îi mare. Acolo, în vârful Carpaților din Ucraina, am dat de alt român. Acolo, satu ăla era plin de partizani. Da românu ăla avea un fecior care lucra la Sfatu Popular şi de care le era frică la toți. Şi ne-am dus cu el. Într-o coastă sta casa lui. Într-o coastă. Acolo.
Când ne-am băgat în casă, ceaunul era pe vatră. Ne-o fiert o oală de cartofi. Aşa de mari cartofi n-am mai văzut veci. Amin. La ei nu era pâine. Pământu ăla făcea numa secară, cartofi şi ovăz. Da ne-o dat lapte cât am vrut. Avea vaci. Lapte cu cartofi tocați am amestecat. Când am gătat, el o adus un lipideu plin cu paie în casă şi o aşternut un cearşaf peste paie şi s-o culcat. Pă mine m-o culcat acolo, unde avea cuptoru. Apoi, de dimineață, i-o spus la fecior cum să ne ducă mai departe. Ne-o dus prin sat în jos. Fecioru ăla striga la fiecare casă să ne aducă de mâncare.
Ne aduceau oale cu lapte. Apoi ne-o adus ouă. Ne-o umplut buzunarele cu ouă la toți şase. Da nefierte. În capătul satului ne-o băgat la o casă, ca şi cum ar fi la noi casa aia de la Valea Mare şi ne-o pus ouăle să fiarbă şi un partizan care o fost cu noi o zis către mine: „Hai până în tindă”, da o vorbit ucraineşte. „Tot ce aveți la voi armătură să puneți pă masă. Dacă nu, aci vă rămân oasele”. Le-am zis la ai mei. „Ia, mă, ce-o zis partizanu. Hai să punem tot pă masă”. Toți am avut grenade şi pistoale. Care ce. Mă, eu am avut un pistol da am mai avut unu în raniță, unde era harta, binoclul şi lupa care mi-o rămas de la comandantul de companie Hodnagy-ur. Acolo nu m-o căutat.
Am băgat pân buzunare ouăle fierte. Nu eram flămânzi. Am urcat pă dealu pă care ni l-o arătat. „Mergeți p-acolo şi ieşiți în vârf, acolo-i un căsoi cu vaci şi mâncați lapte cât vreți”, aşa ne-o zis partizanu ăla şi ne-o lăsat să plecăm.
Şi apoi am intrat în pădure. Şi apoi am ieşit din pădurea aia. N-o fost omăt. O fost ca un câmp. Şi am ajuns la căsoiul ăla cu vaci. Acolo am văzut pentru prima dată bidoane de alea pântru lapte. Cum o apărut apoi şi pă la noi la colhozuri. ăla de la vaci o vorbit cu mine tăt în ucraineşte şi mi-o zis: „Pă când coborâți la vale îi armata maghiară”.
***
Pă drum tocmai era o maşină neagră. Şi o coborât un general din ea. „Voi sunteți soldați unguri”, o zis acela către noi. „Voi sunteți rahați” o mai zis şi s-o uitat urât la mine. Exact aşa o fost. Şi o dat ordin să ne ducă la bucătărie. Închisori nu aveau, aşa că ne-o băgat într-un grajd. Apoi ne-o scos din grajd şi ne-o dat de mâncare.
Veneau trupele ungureşti şi nemțeşti de nu încăpeau pă drum. În spate îi fugăreau pe toți ruşii. Şi acolo, în Ghelatin, îi zicea, s-o început o ofensivă. O fost trei zile de front. Când i-o mânat ai noştri pă ruşi, când ruşii pă ai noştri. O fost sânge de să îngropau papucii în sânge acolo. Când se opreau: noi intram la ruşi după morții noştri, ruşii veneau la noi după morții lor. Şi ne dam țigări unii la alții. De la noi o murit doi. Cârtiță Gheorghe şi Cârtiță Pintea o murit acolo de la noi. Restul o fost unguri şi nemți. Tăt de-un neamț ori de-un ungur dădeai. Tot de-un neamț ori de-un ungur erau morți pe linia ferată. Acolo când am umblat prin teritoriu am dat şi de armata românească. O fost încălțată cu opinci. Tulvai! Zic drept, bine că nu m-o cunoscut că eram român. Îmi era ruşine aşa, dacă mă cunoşteau. Apoi între ei nu m-o cunoscut nimeni. În armata aia să dădeau douăzecişicinci la fund ca să nu greşască soldatul.
La unguri, în armată, bătaia o fo interzisă. Da te-o pedepsit altfel. Eu spun exact ce-o fost. Eu spun numa din ce-am umblat.
La uguri în armată o fost de mâncare aiaiai. Da şi lege o făcut. Când vedeau armata românească, soldații din alte nații strigau: „Ni, mă, opincarii”.
***
În armata ungurească unu n-o furat. Până să ajungem noi în Nagy Debrecen nici un soldat n-o încuiat valiza. Pă când am mărs noi, o încuiat valizele. S-o furat din valiză. O venit pachet de acasă şi s-o furat. Unu din Năsăud o fost. O fo bucătar. Ajutor de bucătar. Şi când o venit recrut, l-o pus să învețe. El cum o stat pă acolo s-o dus la bucătărie că l-o cunoscut toți bucătarii ăia. Şi s-o apucat să fure o şfaică de unsoare. Şi o ieşit pă geam cu untura. Da o spart şi geamu. Când o dat bucătarii să facă cafeaua de dimineață. O zis că ei nu mai fac nimic. S-o dus la ofițeru de serviciu şi-o raportat. „O umblat oarecineva la unsoare şi gata, nu mai facem cafeaua”, o zis bucătarii ăia.
Acolo, când să dădea mâncare la trupă, gusta întâi ofițeru de servici, doctoru şi sergentu de zi şi de nu erau caloriile arunca mâncarea la porci şi la soldați le dădea hrană rece. Iară bucătarii erau la închisoare. Acolo aşa o fo regula. Şi de aia s-o temut bucătarii şi o raportat.
Hoțu când o ieşit pă geam cu untura s-o tăiat la un picior. Da el n-o ştiut, că era tare speriat. Şi ofițerul de serviciu o mărs pă dâra de sânge de la geam până la el la pat. Şi i-o deschis valiza şi o aflat unsoarea. O şi pus doi soldați. Unu înainte, unu înapoi, cu baionetă pă armă. L-o băgat la închisoare. În trei zile i-o venit sentința cu împuşcarea.
Mai mulți am fost în garda aia de onoare. Erau din fieşcare companie din Debrecen. N-am ştiut nimic. Tot platoul ăla era plin. Toată armata din Nagy Debrecen s-o strâns acolo. Şi-am văzut că vine comandantul închisorii, pă la douăşpe ceasuri, că pă ăla l-am cunoscut că făceam şi noi gardă la închisoarea aia. Era şi un popă. Şi lângă ei unu cu haine tărcate. L-o adus în fața armatei plină şi de generali. I-o cetit sentința. O zis că o furat o şaică de unsoare şi nu-i pagubă după o şaică de unsoare, da îi pagubă şi ruşine că să fură în armata maghiară. Şi no. Pă când o gătat de cetit sentința, hoțu numa tăt cruci o făcut când o stat acolo. Apoi i-o zis un general să zică şi el ceva. Da nu o vrut să spună nimic. Popa l-o spovedit. L-o pus în genunchi. Pă când l-o sculat o fost ca un ştergar moale.
L-o dus lângă beci. L-o legat la ochi. O ieşit din gardă patru dintre noi. „Ochiți! Foc!” S-o tras patru cartuşe în el. Numa ce s-o lăsat moale într-o parte. ăla o fost singurul copil la tatăl său. Din Năsăud.
Încă două săptămâni în odorul cazărmii erau spânzurați de mânuri şi agățați pe la spate soldați de-ai noşti. Ardeleni. Negreau aşa cum îi haina a mai neagră. Când nu mai bătea pulsul îi slobozea. Îi țineau două ceasuri legați. Da numa două săptămâni. Apoi n-am mai văzut. Că s-o îndreptat armata. Adică o revenit aşa cum o fost înainte să vină şi românii în ea. Aşa o fost.
***
Apoi, în nouăsutepatruzecişipatru, nici nemții şi nici ungurii nu s-o mai bizuit pe românii din armata lor.
O prins a ne dezbrăca de haina militară. Eu am venit prin Biserica Albă şi prin Sighet către Desiştea. N-am dezertat. Da dacă ei nu s-o mai bizuit pă mine, nici eu nu m-am mai bizuit pă ei. Am venit acasă. Decât să mă las dus în Germania, mai bine cătră Desiştea. Aşa am gândit. Şi bine am făcut. Eram mai mulți. Ne-am vorbit că dacă ne prind să zicem că ne căutăm compania noastră. Că ne-am rătăcit. Că ne-am pierdut. Atuncea să pierdeau companiile de soldați între ele, nu numai soldații din companiile lor de luptă.
Apoi, în Hust, am ajuns sara. Am intrat pă o uliță cum îi la noi ulița Băleştilor. Sta acolo la o poartă un om. Cu mâinile pă poartă. L-am salutat în ucraineşte. O zis că el ştie cât îi ceasu şi ne-o poftit în grădină. Da ne-am spăriat. Da ăla o zis: „Haidați, măi, că şi fecioru-meu o venit amu.” Pă când am ajuns în grădină am văzut un caporal ungur. Da era fecioru ucraineanului. Ne-am prins de umeri. Ne-am sărutat. Am băut toată noaptea. Când ne-am săturat de băut, ne-am dus în podu şurii la somn. Ucraineanu o chemat unu de-a lui, din capu satului şi la două ceasuri din noapte ăla ne-o trecut apa mare cu luntrea. Acolo, la Hust, am văzut ăia mai mulți oameni betegiți de soartă. Ciungi ori ologi, în dimineața aia stăteau claie în piață. Că p-acolo am trecut să ajungem la apă. Nu ştiu de ce erau aşa. Da alții aşa de mulți n-am mai văzut. Unu ori doi erau şi pă la noi. Da nu atâția ca-n Hust.
După ce am trecut apa mare, am ajuns într-o parcelă de mălai. Am stat acolo toată ziua. Ne-am jucat în cărți.
Am ajuns în noapte la o casă să durmim. Am desfăcut mălai şi ne-am culcat pe pițiene. La o doamnă. Avea bărbatu dus în război.
Dimineața o venit ucrainenii din vecini să ne vadă.
Am avut 4000 de țigări. Le-am împărțit la ucraineni şi tare bine le-o părut.
Doamna aia mi-o dat mie igozolvanul bărbatului ei.
Acolo o trecut păste noi frontu într-o noapte. Eram în şură. La somn.
Apoi ne-am luat păste câmpuri până la Biserica Albă. Lângă Sighet. Acolo am dormit. Dimineața am trecut Tisa înot. Şi din Sighet ne-am împărțit, care o mărs prin Berbeşti şi pân mina de la Văratec în Lăpuş. Alții către Bistrița. Şi eu prin Vad şi Năneşti şi Onceşti şi Rozavlea până în Desiştea.
Când am ajuns acasă m-o văzut părinții şi tare s-o bucurat. „Hai în casă, măi, Dumitre”, o zâs mămuca. Da eu am zis: „Nu. Puneți ciubărul că tăt îs plin de păduchi. Şi apoi oi intra în casă”. Exact aşa o fost şi nu altfel.
***
Să trag perdelele să vină lumina şi să opresc radioul. Mă duc pă laiță în drum să stau la o odihnă.
Timpu meu s-o dus şi o ajuns numa o poveste.
MARIAN ILEA
La mine bumbu de la radio îi fixat demult. Cred că o ruginit şi nici nu-l mai poți mişca din loc. Da nu-i niciun bai. Mai prind o slujbă de la biserică şi alte vorbe de credință, zise de oameni mari: protopopi ori episcopi. Parcă discut cu radioul, că în curte n-am cu cine. Poate mai povestesc cu porcu din coteț. Când ies la drum, mai am în Desiştea şase ca mine. ăialalți îs la hodină în cimitirul din Deal ori la ăla din şes.
Domiciliul meu îi la numărul 292 şi acolo stau. Îmi zice Perhaiță Dumitru. Când nu vorbesc cu porcu, stau de vorbă cu mine. Dacă m-ar vedea cineva, ar zice că-s bolund că vorbesc singur. Da nu-i aşa. Şi n-are cine să mă vadă, că încui uşa şi trag perdelele la fereşti. Mă uit la picioarele astea care merg cu greutate. Tare mult o umblat.
De micuț am fost slugă, că tata degeaba o fost gospodar. Am prins de lucru la un evreu care avea prăvălie într-o casă. Era împărțită în două. Într-un loc puteai să bei şi erau mese cu scaune şi altu era prăvălia pentru muieri. Îi zicea Sloim Koloman. Da o murit de mult, săracu. Om bun. Slăbănog, lung la gât şi cu chelie. Apoi ăla tot timpu râdea că-ți venea să-l întrebi de ce râde, că nu era nimic de râs. Apoi ăia care-i beau pălinca nu-l întrebau, că le dădea pe contău, iară muierile nu-l întrebau nimic de ruşine. O fost odată la oraş la muieri din alea cum îs, o zi, şi o venit cu portofelu gol. Atuncea patru zile o plâns şi s-o văitat că-i prost. Apoi iară o prins a râde.
Când l-o dus în lagăr nemțălăii şi-o băgat marfa într-o groapă în Deal, unde avea tata pământ. S-o gândit că a veni înapoi. Da veci nu l-o mai văzut nimenea. Asta mi-o zis mama, care n-o umblat la marfa lui Sloim Koloman până s-o mucegăit şi-o putrezât.
Apoi am fost şi la arat, unde am arat. Apoi, la şase ani, m-o pus înaintea cailor la plug şi odată n-o mărs un cal bine şi tătuca o aruncat cu bota în el şi m-o călcat. Am avut cămeşă lungă şi m-o călcat pe cămeşă calu şi-am rămas pe sub cai şi m-o tras plugu mai departe, o fost plug de lemn. Plug de lemn o avut atuncea tata. Adică tot satu o avut. După aceea, când am fost de 12 ani, am fost slugă la Văsălica lui Maftei, la miei.
Apoi am ajuns soldat. Eu eram rotund la față şi roşu la obraz. Negul ăsta de pe gât îl aveam ş-atuncea. Îl am din naştere. ăia îmi ziceau acolo că „suntem nemți aicea toți”, adică eram nemți când eram în război. Eu îmi strângeam cu două degete negul de se învinețea şi nu înțelegeam cum am ajuns nemți. „Suntem nemți aicea toți”, aşa îmi ziceau. Că eram cu nemții laolaltă când am fost. Eu am fost ordonanță acolo, în Ucraina şi am învățat ucraineşte de aproape nu mă cunoştea că ce-s. Apoi acolo o fost un aerodrom ca şi cum am fi noi în Rogoz şi aerodromul aicea pe Obreja. O fost un aerodrom de nemți. Ş-apoi ofițeru meu, sâmbătă seara îi invita pe alți nemți la cină la noi. Că alții n-o avut de mâncare, nemții ăia n-o avut că era pâine amestecată cu firispor şi atuncea s-o rupt linia de fier şi nu i-o putut alimenta pe toți. Ş-apoi s-o tomnit greu linia aia, că îi tot fugăreau ruşii pe reparatorii ăia. Ş-apoi nemții ăia veneau aşa, seara, la ofițeru meu şi povesteau cu el.
Apoi la unguri, în armată când am fost, eu eram cel mai aspru din companie. Nu m-o întrecut nimeni, nici cu mânuiri de armă, nici cu nimic. Odată, în august, când am gătat instrucția, o venit generalul corpului de armată şi ne-o ținut o vorbire în careul din beton, unde aveam cazarmă.
Şi pă când o gătat de vorbit, o chemat comandanții de companie la el şi o zis: „Din tot corpul meu de armată să iasă unu benevol să facă instrucție şi mânuiri de armă conform regulamentului”. No, apoi o venit comandantul de companie la noi şi ne-o zis: „Companie, drepți!”. Şi ne-o spus: „Ia ce-o zis domnu general”. Da nu s-o prezentat nimeni, că erau obosiți. Şi apoi comandantul de companie numa ce l-am auzit c-o zis: „Companie, drepți! Sergentul Perhaiță, doi paşi înafară”. No am păşit doi paşi înafară, cum eram în şir. „Treci în fața frontului”, o zis comandantul de companie. „Să execuți ordinele să vedem ce a zice domnu general”, o mai zis comandantul de companie. Domnu general de corp de armată s-o uitat la mine, drept în ochi, şi o strigat rău, că mi-o sărit inima în coşu pieptului ca o mingiuță. Ş-apoi m-o luat de la poziția de drepți la stânga-mprejur, la dreapta, apoi mânuiri de armă, că era o mânuire din aia făcută din douăşpe mişcări. Eu am dat pă puşcă de am gândit că toată să rupe. Când am fost gata, o zis: „Bravo”. Eu am vrut să pic pă jos, că n-am mai putut. Şi după aia cu puşca în mână, că acolo n-am putut lăsa puşca jos, că era nisip mărunt şi ar fi intrat în țeavă, am stat în poziția drepți. Generalul de corp de armată o zis către comandantul de companie: „Dă-i poziție pe loc repaus la băiat”.
Şi atunci o sărit comandantul de companie la general de i-o zis: „îi ardelean”. „Nu cunoaşte limba numa’ amu de trei luni, de când o venit”. „Da”, o zis generalul de corp de armată, „îi recrut, să-i dai la băiat douăzeci de zile”. Apoi atuncea nu se da concediu, că era timp de război. „Îi ordinul meu să-i dai douăzeci de zile de concediu”, o mai zis generalul de corp de armată.
Mi-o părut bine. Şi pă comandantul de companie l-o premiat. Şi acela mi-o dat douăzeci de zile de concediu şi am stat zece zile şi o venit în Desiştea la poştă o telegramă că să mă prezint la companie. M-am prezentat. Pă dimineață ştiam că trebuie să mă duc la raport.
Am ajuns la douăşpe noaptea în Debrecen, în Nagy Debrecen şi m-am culcat. Când o fost deşteptarea, m-am sculat. Ştiam că trebuie să mă duc la raport. Şi-am pus mâna pă zaru uşii de la comenduire să deschid.
***
Apoi mai ascult la radio o rugăciune. Îmi mai fac şi cruce. Zic după ei. Mă simt aici ca la biserică. Îi ca un altar cu credință. Apoi mă uit la poza asta mare de pă perete. Şi când mă culc în pat, mă uit la mine şi la Ana când eram tineri la nuntă. Poza o făcut-o unu la Baia Mare. Avea atelier de făcut poze de la nunți. Şi i-am cerut şi cu ramă.
Ana nu mai îi de opt ani. Câteodată mă gândesc că parcă nici n-o fost. Altădată mă gândesc de parcă ar fi şi mă doare ceva în piept. Apoi zic că nu peste mult iară ne-om întâlni în cimitir. Că am locu lângă Ana.
Apoi, când am luat-o de femeie, am fo mândru cum n-am fo de când îs. Şi n-oi mai fi. Apoi femei din astea îs puține. Amu poate nu-s chiar deloc. Da grăiesc cu păcat, că nu mai cunosc bine lumea asta. Ana nu s-o scandalizat cu nimeni cât o trăit. O fost a mea. M-o aşteptat până am venit din război. Apoi am avut copiii. L-am avut pă Ion. Eram atuncea la Băiuț în pază la un sirisău de gater. Şi apoi mi-o telefonat centralista de la poştă că am un copil. Aşa l-am avut pă Ion. Şi la cinci ani după aia am avut-o pă Anuca. După cinci ani am avut fata care-i văduvă acuma. Io murit bărbatu. Are doi copii. Am doi nepoți. Aceia îs în Spania.
Unu o învățat de procuror şi unu de popă. Şi nu le-o trebuit la nici unu meseriile. Procuroru o stat în Cluj un pic şi nu o avut cu ce îşi plăti chiria şi mâncarea. ăla care-i popă n-o vrut să fie popă. Că şi la şcoala de popă o mărs forțat de Anuca. Apoi de şase ani îs prin Spania. Amândoi.
Apoi mai am doi nepoți de la Ion. Fata îi farmacistă la Baia Mare. Îmi mai aduce leacuri la picioare, că mă dor când vine umezeala din toamnă. Nepotu mi-i dus în Cluj la facultate.
Eu p-aici am fost gospodar. Mi-o plăcut. Munca la câmp mi-o plăcut mai mult.
Apoi pe cei noi nu-i mai interesează din astea. Toate s-o dus de râpă. Nu mai am în casă nici un gospodar. Nu-i interesează. Că nu se câştigă şi nu se merită. Apoi eu le-am spus că nu-i cred. Da ei nu m-o crezut.
***
Apoi am pus mâna pă zaru uşii de la comenduire să deschid. Atuncea comandantul companiei o fost şi el dincolo. Amândoi odată am prins de uşă. S-o uitat drept la negul meu şi o zis: „Ai venit, Dumitre, nu stai la raport. Eu te-am chemat că am nevoie de tine şi concediul ăsta rămas ți-l dau eu altădată. Eu am nevoie pentru mine de ordonanță”. Apoi asta o fost. Şi l-am rugat atuncea să mă scuze că nu ştiu tare bine ungureşte. Da o zis cătă mine: „Nu-i bai. De acuma tu mi-i învăța pă mine româneşte şi eu te-oi învăța pă tine ungureşte”. Tatăl comandantului – mi-a zis el – ştia româneşte, c-o fost medic uman în celălalt război şi o fost cu românii şi o învățat de la ei.
Apoi comandantul de companie m-o dus să-mi arate unde s-o mutat cu locuința. Când am ajuns, s-o sculat la noi un om cât un tanc, care o făcut mămăligă cu lapte pă sobă. Eu m-am şi gândit: ni, în Ungaria, mămăligă cu lapte. Şi tancu ăla o zis către mine: „Mă, tu eşti român, mă?” Eu zic: „Român”. „De unde eşti, mă?” Zic: „Din Sighet”. „Mă, şi eu îs de la Sighet, mă!” şi apoi: „Când s-o dat Ardealul am fost ofițer, adică am fost polițist şi m-am retras aicea în Nagy Debrecen să capăt o penzie. Da nu-i bai, că am auzit că eşti copil bun”, o mai zis acela către mine.
Avea planul lui. Avea şi-o nepoată. Pă când să găta cu războiul se gândea că i-oi lua nepoata de femeie. Nepoata aia era din Sighet. Eu o aveam pe Ana, care mă aştepta în Desiştea. Omu ăla n-avea odrasle. Se gândea să întăbule toată agoniseala lui pă mine. No, ş-apoi la o săptămână o venit nepoata în Nagy Debrecen. Comandantul de companie Hodnagy-ur numa ce râdea pă sub mustață şi să uita la mine şmechereşte. Da n-o zis niciodată nici un cuvânt de urcare ori de scădere.
Aveam sarcini precise. Tăiam lemne pân beci cu fata. Aia n-o vrut să vorbească nimic în româneşte cu mine. Pă când ziceam ceva în ungureşte, mă corecta. „Mai zi o dată” şi apoi îmi spunea că cum îi corect. Am învățat mult ungureşte cu ea. Eu am fost tare ruşinos atuncea. Şi dacă ea nu o vrut, nu o vrut. No, ş-apoi după aceea ne-am dus pă front. Şi-am ajuns tocma-n Kiev. Ne-am dat jos cu carăle din trenuri. Apoi omătu până-n brâu o fost. Acolo o fost Kolhoz. Până atuncea n-am mai văzut aşa ceva. Nici n-am auzit să fie.
Ne-am aruncat la rânit de omăt. Pă când îl râneam, era vântu. Iară îl punea înapoi. No, ş-o mărs Hodnagy-ur la preşedintele Kolhozului. Şi-o venit cu săniile după noi. Şi-apoi ne-o pus pă sănii şi ne-o dus în Kalinofka. Acolo am stat de pază la linia ferată. Să nu bombardeze partizanii. Exact un an de zile.
Apoi o venit ruşii şi ne-o fugărit. O venit ăia cu arma aia. Cu Katiuşa. Apoi aşa bătea Katiuşa cu glonț la metru pătrat. Şi-aşa ne-o fugărit până am trecut Nistrul. Acolo am stat prin buncărele vechi din celălalt război. Pă lângă Nistru în jos. Toată compania. Tot regimentu.
Când dormeam noaptea, numa ce ne scoală santinela. Că arde satu dincolo de Nistru şi plâng femeile şi plâng p-acolo odraslele lor. Noi nu ştiam nimic. N-aveam nici un ordin. Ne-am uitat. Hodnagy-ur ne-o zis: „Măi, stați liniştiți, că nu avem nici un ordin. Acolo focu l-o pus ruşii”. Şi oricum la satu ăla nu puteai ajunge numa cu luntrea. C-aşa o fost Nistru de lat şi de-adânc.
Apoi Hodnagy-ur ne-o zis: „Măi, culcați-vă la loc, că nu avem nici un ordin”. Şi ne-am pus înapoi la somn până dimineața.
Bucătaru o adus mâncarea. O fo salam. O fo conserve de porc. O fo pâine.
Acolo toți ziceau: „Hai să mâncăm până avem vreme”. Ne-am pus pe mâncat. Ne-am umplut sacii cu merinde. Mai eram cu unu din Răzoare. „Măi – zicea ăla – de s-a întâmpla oariceva să ştim unu de altu, poate nu murim amândoi”.
Eu acolo mi-am pus în gând să nu omor pă nimeni. Da nici pă mine nimic nu m-o atins. Aşa trecea cartuşu pă lângă mine şi mergea în altu. Numa ce auzeam: „Ioi”. Să îmburda ofițeru şi era gata. Mort.
***
Acuma lumea mi se pare nicicum. Stau aci în cameră şi ascult slujba religioasă. Stau şi mănânc Mai lucrez cât pot. Îi mai spun unui vecin ce stă din sus de mine: „Aiasta o fost viața mea” şi ăla îmi mai zice: „Lasă, lasă!”.
La noi în Desiştea, fiecare e pentru el acuma. Şi aşa-s toți.
Acolo, pă front, ni să zicea că un ungur trebuie să omoare zece ruşi. Că asta-i norma şi că noi, din Transilvania, suntem unguri. Eu n-am crezut ordinu ăsta şi cum am mai spus… nici nu l-am respectat.
***
Nopțile mergeam. Erau copacii. Omătu până-n brâu. Şi am ieşit din pădure. Nu s-o auzit nici cocoşi cântând şi nici câini bătând. Nimic nu s-o auzit. Şi iară am mers. Eram şase. Şi toată noaptea am mers. Am văzut o licăritură de foc către ziuă. Acolo. Undeva. Ca cum ar fi de aici de la mine până unde am pământ, în Vranişte. Toți şase am zis că tragem acolo, orice ar fi. „Merem acolo, Dumitre!”, o zis ăla din Rogoz. Şi am auzit vorbă de om. Tăți ai mei o zis cătă mine: „Du-te tu, că ştii ucraineşte”. M-am dus. Am salutat. „Mă, nu eşti tu român?” – o zis unu din ăla de lângă foc. „Ai de mine, odată am crescut. De aia zic eu că Dumnezeu îi mare. Acolo, în vârful Carpaților din Ucraina, am dat de alt român. Acolo, satu ăla era plin de partizani. Da românu ăla avea un fecior care lucra la Sfatu Popular şi de care le era frică la toți. Şi ne-am dus cu el. Într-o coastă sta casa lui. Într-o coastă. Acolo.
Când ne-am băgat în casă, ceaunul era pe vatră. Ne-o fiert o oală de cartofi. Aşa de mari cartofi n-am mai văzut veci. Amin. La ei nu era pâine. Pământu ăla făcea numa secară, cartofi şi ovăz. Da ne-o dat lapte cât am vrut. Avea vaci. Lapte cu cartofi tocați am amestecat. Când am gătat, el o adus un lipideu plin cu paie în casă şi o aşternut un cearşaf peste paie şi s-o culcat. Pă mine m-o culcat acolo, unde avea cuptoru. Apoi, de dimineață, i-o spus la fecior cum să ne ducă mai departe. Ne-o dus prin sat în jos. Fecioru ăla striga la fiecare casă să ne aducă de mâncare.
Ne aduceau oale cu lapte. Apoi ne-o adus ouă. Ne-o umplut buzunarele cu ouă la toți şase. Da nefierte. În capătul satului ne-o băgat la o casă, ca şi cum ar fi la noi casa aia de la Valea Mare şi ne-o pus ouăle să fiarbă şi un partizan care o fost cu noi o zis către mine: „Hai până în tindă”, da o vorbit ucraineşte. „Tot ce aveți la voi armătură să puneți pă masă. Dacă nu, aci vă rămân oasele”. Le-am zis la ai mei. „Ia, mă, ce-o zis partizanu. Hai să punem tot pă masă”. Toți am avut grenade şi pistoale. Care ce. Mă, eu am avut un pistol da am mai avut unu în raniță, unde era harta, binoclul şi lupa care mi-o rămas de la comandantul de companie Hodnagy-ur. Acolo nu m-o căutat.
Am băgat pân buzunare ouăle fierte. Nu eram flămânzi. Am urcat pă dealu pă care ni l-o arătat. „Mergeți p-acolo şi ieşiți în vârf, acolo-i un căsoi cu vaci şi mâncați lapte cât vreți”, aşa ne-o zis partizanu ăla şi ne-o lăsat să plecăm.
Şi apoi am intrat în pădure. Şi apoi am ieşit din pădurea aia. N-o fost omăt. O fost ca un câmp. Şi am ajuns la căsoiul ăla cu vaci. Acolo am văzut pentru prima dată bidoane de alea pântru lapte. Cum o apărut apoi şi pă la noi la colhozuri. ăla de la vaci o vorbit cu mine tăt în ucraineşte şi mi-o zis: „Pă când coborâți la vale îi armata maghiară”.
***
Pă drum tocmai era o maşină neagră. Şi o coborât un general din ea. „Voi sunteți soldați unguri”, o zis acela către noi. „Voi sunteți rahați” o mai zis şi s-o uitat urât la mine. Exact aşa o fost. Şi o dat ordin să ne ducă la bucătărie. Închisori nu aveau, aşa că ne-o băgat într-un grajd. Apoi ne-o scos din grajd şi ne-o dat de mâncare.
Veneau trupele ungureşti şi nemțeşti de nu încăpeau pă drum. În spate îi fugăreau pe toți ruşii. Şi acolo, în Ghelatin, îi zicea, s-o început o ofensivă. O fost trei zile de front. Când i-o mânat ai noştri pă ruşi, când ruşii pă ai noştri. O fost sânge de să îngropau papucii în sânge acolo. Când se opreau: noi intram la ruşi după morții noştri, ruşii veneau la noi după morții lor. Şi ne dam țigări unii la alții. De la noi o murit doi. Cârtiță Gheorghe şi Cârtiță Pintea o murit acolo de la noi. Restul o fost unguri şi nemți. Tăt de-un neamț ori de-un ungur dădeai. Tot de-un neamț ori de-un ungur erau morți pe linia ferată. Acolo când am umblat prin teritoriu am dat şi de armata românească. O fost încălțată cu opinci. Tulvai! Zic drept, bine că nu m-o cunoscut că eram român. Îmi era ruşine aşa, dacă mă cunoşteau. Apoi între ei nu m-o cunoscut nimeni. În armata aia să dădeau douăzecişicinci la fund ca să nu greşască soldatul.
La unguri, în armată, bătaia o fo interzisă. Da te-o pedepsit altfel. Eu spun exact ce-o fost. Eu spun numa din ce-am umblat.
La uguri în armată o fost de mâncare aiaiai. Da şi lege o făcut. Când vedeau armata românească, soldații din alte nații strigau: „Ni, mă, opincarii”.
***
În armata ungurească unu n-o furat. Până să ajungem noi în Nagy Debrecen nici un soldat n-o încuiat valiza. Pă când am mărs noi, o încuiat valizele. S-o furat din valiză. O venit pachet de acasă şi s-o furat. Unu din Năsăud o fost. O fo bucătar. Ajutor de bucătar. Şi când o venit recrut, l-o pus să învețe. El cum o stat pă acolo s-o dus la bucătărie că l-o cunoscut toți bucătarii ăia. Şi s-o apucat să fure o şfaică de unsoare. Şi o ieşit pă geam cu untura. Da o spart şi geamu. Când o dat bucătarii să facă cafeaua de dimineață. O zis că ei nu mai fac nimic. S-o dus la ofițeru de serviciu şi-o raportat. „O umblat oarecineva la unsoare şi gata, nu mai facem cafeaua”, o zis bucătarii ăia.
Acolo, când să dădea mâncare la trupă, gusta întâi ofițeru de servici, doctoru şi sergentu de zi şi de nu erau caloriile arunca mâncarea la porci şi la soldați le dădea hrană rece. Iară bucătarii erau la închisoare. Acolo aşa o fo regula. Şi de aia s-o temut bucătarii şi o raportat.
Hoțu când o ieşit pă geam cu untura s-o tăiat la un picior. Da el n-o ştiut, că era tare speriat. Şi ofițerul de serviciu o mărs pă dâra de sânge de la geam până la el la pat. Şi i-o deschis valiza şi o aflat unsoarea. O şi pus doi soldați. Unu înainte, unu înapoi, cu baionetă pă armă. L-o băgat la închisoare. În trei zile i-o venit sentința cu împuşcarea.
Mai mulți am fost în garda aia de onoare. Erau din fieşcare companie din Debrecen. N-am ştiut nimic. Tot platoul ăla era plin. Toată armata din Nagy Debrecen s-o strâns acolo. Şi-am văzut că vine comandantul închisorii, pă la douăşpe ceasuri, că pă ăla l-am cunoscut că făceam şi noi gardă la închisoarea aia. Era şi un popă. Şi lângă ei unu cu haine tărcate. L-o adus în fața armatei plină şi de generali. I-o cetit sentința. O zis că o furat o şaică de unsoare şi nu-i pagubă după o şaică de unsoare, da îi pagubă şi ruşine că să fură în armata maghiară. Şi no. Pă când o gătat de cetit sentința, hoțu numa tăt cruci o făcut când o stat acolo. Apoi i-o zis un general să zică şi el ceva. Da nu o vrut să spună nimic. Popa l-o spovedit. L-o pus în genunchi. Pă când l-o sculat o fost ca un ştergar moale.
L-o dus lângă beci. L-o legat la ochi. O ieşit din gardă patru dintre noi. „Ochiți! Foc!” S-o tras patru cartuşe în el. Numa ce s-o lăsat moale într-o parte. ăla o fost singurul copil la tatăl său. Din Năsăud.
Încă două săptămâni în odorul cazărmii erau spânzurați de mânuri şi agățați pe la spate soldați de-ai noşti. Ardeleni. Negreau aşa cum îi haina a mai neagră. Când nu mai bătea pulsul îi slobozea. Îi țineau două ceasuri legați. Da numa două săptămâni. Apoi n-am mai văzut. Că s-o îndreptat armata. Adică o revenit aşa cum o fost înainte să vină şi românii în ea. Aşa o fost.
***
Apoi, în nouăsutepatruzecişipatru, nici nemții şi nici ungurii nu s-o mai bizuit pe românii din armata lor.
O prins a ne dezbrăca de haina militară. Eu am venit prin Biserica Albă şi prin Sighet către Desiştea. N-am dezertat. Da dacă ei nu s-o mai bizuit pă mine, nici eu nu m-am mai bizuit pă ei. Am venit acasă. Decât să mă las dus în Germania, mai bine cătră Desiştea. Aşa am gândit. Şi bine am făcut. Eram mai mulți. Ne-am vorbit că dacă ne prind să zicem că ne căutăm compania noastră. Că ne-am rătăcit. Că ne-am pierdut. Atuncea să pierdeau companiile de soldați între ele, nu numai soldații din companiile lor de luptă.
Apoi, în Hust, am ajuns sara. Am intrat pă o uliță cum îi la noi ulița Băleştilor. Sta acolo la o poartă un om. Cu mâinile pă poartă. L-am salutat în ucraineşte. O zis că el ştie cât îi ceasu şi ne-o poftit în grădină. Da ne-am spăriat. Da ăla o zis: „Haidați, măi, că şi fecioru-meu o venit amu.” Pă când am ajuns în grădină am văzut un caporal ungur. Da era fecioru ucraineanului. Ne-am prins de umeri. Ne-am sărutat. Am băut toată noaptea. Când ne-am săturat de băut, ne-am dus în podu şurii la somn. Ucraineanu o chemat unu de-a lui, din capu satului şi la două ceasuri din noapte ăla ne-o trecut apa mare cu luntrea. Acolo, la Hust, am văzut ăia mai mulți oameni betegiți de soartă. Ciungi ori ologi, în dimineața aia stăteau claie în piață. Că p-acolo am trecut să ajungem la apă. Nu ştiu de ce erau aşa. Da alții aşa de mulți n-am mai văzut. Unu ori doi erau şi pă la noi. Da nu atâția ca-n Hust.
După ce am trecut apa mare, am ajuns într-o parcelă de mălai. Am stat acolo toată ziua. Ne-am jucat în cărți.
Am ajuns în noapte la o casă să durmim. Am desfăcut mălai şi ne-am culcat pe pițiene. La o doamnă. Avea bărbatu dus în război.
Dimineața o venit ucrainenii din vecini să ne vadă.
Am avut 4000 de țigări. Le-am împărțit la ucraineni şi tare bine le-o părut.
Doamna aia mi-o dat mie igozolvanul bărbatului ei.
Acolo o trecut păste noi frontu într-o noapte. Eram în şură. La somn.
Apoi ne-am luat păste câmpuri până la Biserica Albă. Lângă Sighet. Acolo am dormit. Dimineața am trecut Tisa înot. Şi din Sighet ne-am împărțit, care o mărs prin Berbeşti şi pân mina de la Văratec în Lăpuş. Alții către Bistrița. Şi eu prin Vad şi Năneşti şi Onceşti şi Rozavlea până în Desiştea.
Când am ajuns acasă m-o văzut părinții şi tare s-o bucurat. „Hai în casă, măi, Dumitre”, o zâs mămuca. Da eu am zis: „Nu. Puneți ciubărul că tăt îs plin de păduchi. Şi apoi oi intra în casă”. Exact aşa o fost şi nu altfel.
***
Să trag perdelele să vină lumina şi să opresc radioul. Mă duc pă laiță în drum să stau la o odihnă.
Timpu meu s-o dus şi o ajuns numa o poveste.
MARIAN ILEA