Cronica literară
Dumitru Augustin Doman
UN ROMAN DIN CINCI NUVELE ŞI...UN ROMAN
Articol publicat în ediția Viața Românească 9-10 / 2010
La fiecare nou roman al lui Nichita Danilov scriu că este cel mai bun, şi mereu am dreptate. Anul trecut scrisesem că Locomotiva Noimann este cel mai bun roman al său, acum el este evident depăşit. Dacă la poetul Danilov este mai dificil să observi o evoluție, el debutând la un nivel artistic foarte ridicat, în ceea ce-l priveşte pe prozatorul cu acelaşi nume, lucrurile sunt limpezi: de la roman la roman progresul este absolut evident. Deşi are o viziune cu totul aparte în cadrul prozei româneşti, una izvorâtă din autorii ruşi – de la Gogol şi până la Bulgakov – el nu se repetă, având nebănuite rezerve de imaginație. Cine i-a citit toate cărțile nu mă poate contrazice că Ambasadorul invizibil (Polirom, 2010) este de departe cel mai bun roman al autorului şi poate că vârful anului editorial românesc 2010. Interesant este că postfața e semnată de Radu Aldulescu, în fapt poate singurul, din c~te am citit, concurent la titlul de mai sus cu recentul său roman, Ana Maria şi îngerii.
Autorul îşi subintitulează cartea „roman în şase tablouri”. Este vorba, practic, de cinci nuvele şi un roman care pot fi citite (şi) fiecare în parte de sine stătător. Dar cel care ar proceda astfel n-ar fi cititor de romane, ar pierde ceea ce e mai important, însăşi construcția romanescă exemplar de unitară. Două personaje leagă între ele cele şase „tablouri”: poetul/jurnalistul/diplomatul Evgheni Lein şi naratorul, exact şi strict în această ordine, primul oferind întreaga materie epică, cel de-al doilea fiind doar un colportor, un ascultător care transmite mai departe. Cele cinci nuvele au subiecte senzaționale, dar şi semnificații şi înțelesuri profunde, trimițând la adevărate parabole. Ceea ce am convenit că este roman, ultima parte a volumului, acesta este de-o factură aparte, e livresc, oniric, fantastic, de ce nu şi documentar, deşi de-o imaginație debordantă. Dacă vorbeam de progresul lui Danilov de la un roman la altul, aici putem vorbi de creşterea Ambasadorului invizibil de la un tablou la celălalt.
Anghilele reprezintă o povestire de fapt divers senzațional, perfect rotunjită, în care nişte frați pescari descoperă cadavrul tatălui lor pierdut în mare şi, o dată cu acesta, şi faptul că bucăți din trupul părintelui reprezintă o momeală perfectă pentru anghile, reuşind să se îmbogățească din vânzarea acestora. Mai mult, tatăl fiind bolnav de plămâni, anghilele devin pentru consumatorii cu aceeaşi boală un adevărat antidot, vindecându-i miraculos.
La fel de insolit este Sfârşitul androginilor, povestea unei secte a scopiților, mustind de scene morbide, de răsturnări de situații, de personaje trăind pe muchea dintre realism şi fantastic.
Se detaşează prin profunzime, prin compoziție şi prin amploare, ultimele două tablouri: O zi din viața lui Vladimir Ilici Lenin. Blestemul Casei Romanovilor şi Sosiile, acesta din urmă, cum spuneam, un adevărat roman în roman.
O zi din viața lui Vladimir Ilici Lenin este un tablou tulburător despre marele revoluționar, am putea spune că însăşi data de 17 iulie 1918, ziua acțiunii, este data adevăratei revoluții bolşevice. Tabieturile lui Lenin sunt urmărite minut cu minut de spiritul lui Alexei („eu, Alexei, eram acolo!” este leitmotivul, asigurarea la fiecare câteva fraze că n-a scăpat nimic), fiul țarului exterminat cu cruzime împreună cu toată familia. E radiografiată nu doar activitatea lui Ilici, dar şi „forul său interior”, în care era convins că „teroarea poate suplini rațiunea după care se călăuzeşte un conducător de stat” şi în care găsea că bisericile trebuie transformate în mori de vânt. Lenin îşi desoperă similitudini de ordin istoric cu Irod, „în fața lui dansa Rusia, pe care el o îngenunchease, oferindu-i capul țarului pe tavă”. Lenin bea ceai şi citeşte jurnalul țarului aflat în captivitate, îl citeşte cu un amestec de dispreț şi ciudă că împăratul nu se lamentează, nu încearcă să-şi salveze (cum?!) familia, ci îşi face notații despre vreme şi despre lecturile ultimelor zile de viață. Amestec aiuritor de document istoric şi de imaginație, textul acesta este de-o forță vizuală extraordinară. Până la urmă, dintre cele şase texte, O zi... este singurul tablou propriu zis din roman. În interiorul ramei se află Lenin în ziua de 17 iulie (pe stil vechi) 1918, la masa lui de lucru, bând ceai, citind şi adnotând jurnalul ultimului țar şi meditând la revoluția continuă. Textul poate fi receptat şi ca o parabolă a puterii, Lenind gândind în momentul în care deținea deja puterea absolută: „Da, într-adevăr, Revoluția îşi devorează fiii... Curând, din mine va rămâne o simplă relicvă. Voi zace veacuri întregi lângă zidurile Kremlinului, gol, cu desăvârşire gol... Ascultând cum şuieră vântul printre ziduri...” Cronica aceasta fictivă (fictiv-reală?) a unei zile din viața revoluționarului de la Kremlin e, poate, mai pregnantă, mai memorabilă decât toate paginile de istorie scrise despre Lenin.
În principiu, nu altfel stau lucrurile nici în ceea ce priveşte ultimul text al romanului: Sosiile. La preşedinție. Letinski&Kuzin, în 230 de pagini fiind descrisă tot o zi a anilor 2000, de data aceasta, din viața preşedintelui Letinski a unei republici fostă sovietică. Ziua, aparent una banală la palatul prezidențial, preşedintele şi-o petrece alături de consilierul său Kuky Kuzin, prezentându-i, pe lângă concepțiile sale bizare de conducere a statului, şi bogata colecție de sosii, într-un topos ce trimite uneori la un sanatoriu de alienați, alteori la un spațiu virtual. Scena duce cu gândul la dictatorii sud-americani ai lui Márquez, Llosa, Asturias, la Şcoala dictatorilor a lui Erich Kästner, deşi el se recunoaşte a fi croit după model de tiran de la Porțile Orientului. Spectacolul ținut de sosiile lui Letinski, ascultând orbeşte de protagonist, este unul grandios. Preşedintele, bolnav de puterea absolută, neputându-şi-o permite totuşi în condițiile anilor 2000, se joacă sadic, crud, discreționar cu sosiile personalităților istorice din care nu lipsesc Kant, Bismarck, Lenin, Stalin, Leibniz („un om paşnic de felul său şi care se mulțumeşte să joace alba-neagra cu monadele”), Marx, care „are o libertate totală de mişcare, dar nu are nici un locuşor al său unde să-şi odihnească oasele-i bătrâne, vagabondând dintr-un salon în altul, ținându-se de şotii şi proferând tot felul de prostii”, Socrate care stă în acelaşi salon cu Confucius, Diogene, Epictet, Caligula, Cicero, Ivan cel Groaznic, aici un mieluşel beştelit de preşedintele Letinski, Vlad Țepeş, Napoleon, însuşi Shakespeare, Lev Tolstoi, Salvador Dali care – suprarealist fiind, nu-i aşa! - „cultivă girafe în flăcări şi elefanți, iar când iese la plimbare, îşi ia cu el întotdeauna o umbrelă şi un furnicar...” Crezul preşedintelui după care a adunat la palat toate sosiile personalităților istoriei universale, ale istoriei globale - „un fel de sferă Rubik, compusă din mai multe epoci şi mai multe personaje” - este acela că „orice lucru are două fețe, una tragică şi alta comică. Deseori aceste două fețe se amestecă între ele, încât nu mai distingi unde începe râsul şi unde se sfârşeşte plânsul...”
Lumea Ambasadorului invizibil este un spectacol conceput de un scenarist a cărui imaginație n-are limite. Scenele trec firesc din real în fantastic, din cotidian în oniric, în coşmar, din normal în ridicol, în cele din urmă totul părând firesc în suprarealitatea generală, iar regizorul – un drăcuşor şăgalnic. Preşedintele Letinski vine la palat cu servieta diplomat ticsită de sticle de coniac şi vodcă, îşi ține în birou micul sarcofag cu cenuşa răposaților săi părinți, îşi mulge secretara în pahar şi-i bea laptele, ține consilierului discursuri despre puterea absolută, dar îi face şi mărturisiri intime, fumând trabuc şi bând coniac. Galina din Sfârşitul androginilor este fascinată de morți, e fericită să-i spele, să-i ferchezuiască în baie, să le cânte la ureche cântece de lume. Dar tot spectacolul este țesut în jurul ideii de putere, eventual de puterea absolută, de care sunt atrase, ca fascinate, mai toate personajele romanului.
Finalul este unul simbolic. Naratorul vrea să-i înapoieze lui Lein manuscrisul Blestemul casei Romanovilor: „- Păstrează-l! Zise el. ți-l las pe țar şi pe Lenin ca amintire. Şi după o clipă de reflecție, adăugă: - Mai bine hai să închidem manuscrisul într-o sticlă şi să-l aruncăm în valuri. Poate-l va înghiți vreun monstru biblic rămas ca o relicvă preistorică în ocean şi-l va scuipa pe celălalt țărm al Atlanticului, lângă Statuia libertății sau într-un alt loc în apropiere de Manhattan... America-i un monstru ce poate înghiți orice...” De altfel, toată narațiunea este înşirată pe țărmul de est al Oceanului Atlantic, sugerând o margine de lume, un sfârşit de istorie închisă într-o sticlă aruncată în valuri.
Autorul îşi subintitulează cartea „roman în şase tablouri”. Este vorba, practic, de cinci nuvele şi un roman care pot fi citite (şi) fiecare în parte de sine stătător. Dar cel care ar proceda astfel n-ar fi cititor de romane, ar pierde ceea ce e mai important, însăşi construcția romanescă exemplar de unitară. Două personaje leagă între ele cele şase „tablouri”: poetul/jurnalistul/diplomatul Evgheni Lein şi naratorul, exact şi strict în această ordine, primul oferind întreaga materie epică, cel de-al doilea fiind doar un colportor, un ascultător care transmite mai departe. Cele cinci nuvele au subiecte senzaționale, dar şi semnificații şi înțelesuri profunde, trimițând la adevărate parabole. Ceea ce am convenit că este roman, ultima parte a volumului, acesta este de-o factură aparte, e livresc, oniric, fantastic, de ce nu şi documentar, deşi de-o imaginație debordantă. Dacă vorbeam de progresul lui Danilov de la un roman la altul, aici putem vorbi de creşterea Ambasadorului invizibil de la un tablou la celălalt.
Anghilele reprezintă o povestire de fapt divers senzațional, perfect rotunjită, în care nişte frați pescari descoperă cadavrul tatălui lor pierdut în mare şi, o dată cu acesta, şi faptul că bucăți din trupul părintelui reprezintă o momeală perfectă pentru anghile, reuşind să se îmbogățească din vânzarea acestora. Mai mult, tatăl fiind bolnav de plămâni, anghilele devin pentru consumatorii cu aceeaşi boală un adevărat antidot, vindecându-i miraculos.
La fel de insolit este Sfârşitul androginilor, povestea unei secte a scopiților, mustind de scene morbide, de răsturnări de situații, de personaje trăind pe muchea dintre realism şi fantastic.
Se detaşează prin profunzime, prin compoziție şi prin amploare, ultimele două tablouri: O zi din viața lui Vladimir Ilici Lenin. Blestemul Casei Romanovilor şi Sosiile, acesta din urmă, cum spuneam, un adevărat roman în roman.
O zi din viața lui Vladimir Ilici Lenin este un tablou tulburător despre marele revoluționar, am putea spune că însăşi data de 17 iulie 1918, ziua acțiunii, este data adevăratei revoluții bolşevice. Tabieturile lui Lenin sunt urmărite minut cu minut de spiritul lui Alexei („eu, Alexei, eram acolo!” este leitmotivul, asigurarea la fiecare câteva fraze că n-a scăpat nimic), fiul țarului exterminat cu cruzime împreună cu toată familia. E radiografiată nu doar activitatea lui Ilici, dar şi „forul său interior”, în care era convins că „teroarea poate suplini rațiunea după care se călăuzeşte un conducător de stat” şi în care găsea că bisericile trebuie transformate în mori de vânt. Lenin îşi desoperă similitudini de ordin istoric cu Irod, „în fața lui dansa Rusia, pe care el o îngenunchease, oferindu-i capul țarului pe tavă”. Lenin bea ceai şi citeşte jurnalul țarului aflat în captivitate, îl citeşte cu un amestec de dispreț şi ciudă că împăratul nu se lamentează, nu încearcă să-şi salveze (cum?!) familia, ci îşi face notații despre vreme şi despre lecturile ultimelor zile de viață. Amestec aiuritor de document istoric şi de imaginație, textul acesta este de-o forță vizuală extraordinară. Până la urmă, dintre cele şase texte, O zi... este singurul tablou propriu zis din roman. În interiorul ramei se află Lenin în ziua de 17 iulie (pe stil vechi) 1918, la masa lui de lucru, bând ceai, citind şi adnotând jurnalul ultimului țar şi meditând la revoluția continuă. Textul poate fi receptat şi ca o parabolă a puterii, Lenind gândind în momentul în care deținea deja puterea absolută: „Da, într-adevăr, Revoluția îşi devorează fiii... Curând, din mine va rămâne o simplă relicvă. Voi zace veacuri întregi lângă zidurile Kremlinului, gol, cu desăvârşire gol... Ascultând cum şuieră vântul printre ziduri...” Cronica aceasta fictivă (fictiv-reală?) a unei zile din viața revoluționarului de la Kremlin e, poate, mai pregnantă, mai memorabilă decât toate paginile de istorie scrise despre Lenin.
În principiu, nu altfel stau lucrurile nici în ceea ce priveşte ultimul text al romanului: Sosiile. La preşedinție. Letinski&Kuzin, în 230 de pagini fiind descrisă tot o zi a anilor 2000, de data aceasta, din viața preşedintelui Letinski a unei republici fostă sovietică. Ziua, aparent una banală la palatul prezidențial, preşedintele şi-o petrece alături de consilierul său Kuky Kuzin, prezentându-i, pe lângă concepțiile sale bizare de conducere a statului, şi bogata colecție de sosii, într-un topos ce trimite uneori la un sanatoriu de alienați, alteori la un spațiu virtual. Scena duce cu gândul la dictatorii sud-americani ai lui Márquez, Llosa, Asturias, la Şcoala dictatorilor a lui Erich Kästner, deşi el se recunoaşte a fi croit după model de tiran de la Porțile Orientului. Spectacolul ținut de sosiile lui Letinski, ascultând orbeşte de protagonist, este unul grandios. Preşedintele, bolnav de puterea absolută, neputându-şi-o permite totuşi în condițiile anilor 2000, se joacă sadic, crud, discreționar cu sosiile personalităților istorice din care nu lipsesc Kant, Bismarck, Lenin, Stalin, Leibniz („un om paşnic de felul său şi care se mulțumeşte să joace alba-neagra cu monadele”), Marx, care „are o libertate totală de mişcare, dar nu are nici un locuşor al său unde să-şi odihnească oasele-i bătrâne, vagabondând dintr-un salon în altul, ținându-se de şotii şi proferând tot felul de prostii”, Socrate care stă în acelaşi salon cu Confucius, Diogene, Epictet, Caligula, Cicero, Ivan cel Groaznic, aici un mieluşel beştelit de preşedintele Letinski, Vlad Țepeş, Napoleon, însuşi Shakespeare, Lev Tolstoi, Salvador Dali care – suprarealist fiind, nu-i aşa! - „cultivă girafe în flăcări şi elefanți, iar când iese la plimbare, îşi ia cu el întotdeauna o umbrelă şi un furnicar...” Crezul preşedintelui după care a adunat la palat toate sosiile personalităților istoriei universale, ale istoriei globale - „un fel de sferă Rubik, compusă din mai multe epoci şi mai multe personaje” - este acela că „orice lucru are două fețe, una tragică şi alta comică. Deseori aceste două fețe se amestecă între ele, încât nu mai distingi unde începe râsul şi unde se sfârşeşte plânsul...”
Lumea Ambasadorului invizibil este un spectacol conceput de un scenarist a cărui imaginație n-are limite. Scenele trec firesc din real în fantastic, din cotidian în oniric, în coşmar, din normal în ridicol, în cele din urmă totul părând firesc în suprarealitatea generală, iar regizorul – un drăcuşor şăgalnic. Preşedintele Letinski vine la palat cu servieta diplomat ticsită de sticle de coniac şi vodcă, îşi ține în birou micul sarcofag cu cenuşa răposaților săi părinți, îşi mulge secretara în pahar şi-i bea laptele, ține consilierului discursuri despre puterea absolută, dar îi face şi mărturisiri intime, fumând trabuc şi bând coniac. Galina din Sfârşitul androginilor este fascinată de morți, e fericită să-i spele, să-i ferchezuiască în baie, să le cânte la ureche cântece de lume. Dar tot spectacolul este țesut în jurul ideii de putere, eventual de puterea absolută, de care sunt atrase, ca fascinate, mai toate personajele romanului.
Finalul este unul simbolic. Naratorul vrea să-i înapoieze lui Lein manuscrisul Blestemul casei Romanovilor: „- Păstrează-l! Zise el. ți-l las pe țar şi pe Lenin ca amintire. Şi după o clipă de reflecție, adăugă: - Mai bine hai să închidem manuscrisul într-o sticlă şi să-l aruncăm în valuri. Poate-l va înghiți vreun monstru biblic rămas ca o relicvă preistorică în ocean şi-l va scuipa pe celălalt țărm al Atlanticului, lângă Statuia libertății sau într-un alt loc în apropiere de Manhattan... America-i un monstru ce poate înghiți orice...” De altfel, toată narațiunea este înşirată pe țărmul de est al Oceanului Atlantic, sugerând o margine de lume, un sfârşit de istorie închisă într-o sticlă aruncată în valuri.