SATIRĂ "DUHULUI" POSTDECEMBRIST. KITSCH VERSUS MEDITAȚIE

Horia Gârbea fixează o mitologie „comică” a locului comun, scenă eternă a kitsch-ului, una care ne aminteşte tocmai zeița cu istoricul ei buf la Caragiale, vestita Hârtie, dacă am compune la „recentul” repondent al actualităților toate capetele sale epice, poetice, mai ales curat dramatice, cât şi fulgurații/ opinii la minut, într-un corp literar bufon(ard), mişcându-se în jurul propriei axe scripturale cu o energie şi o dinamică pe care mulți i-o invidiază sau i-o slăbesc, lăudând-o în litera ei, în mobilitatea genurilor şi speciilor literare, adevărată dar insuficientă întru poetică H.B., nu atât nomadă cât scenică, oricare ar fi formula scripturală. Cu Fratele mai deştept al lui Kalaşnikov, Editura Limes, Cluj, 2010, Horia Gârbea continuă să ironizeze „misterele” contemporane nouă, toate în poziție de fals, aleatoriu, spectaculos, teatral, foarte concrete din cauza recuzitei scenice a autorului.
Actualitățile de buzunar, în formulă ironică, fac, mai întâi, hazul recentului volum, carte care creează, însă, tot o aşteptare, ca toate prozele lui Horia Gârbea. Faptul vine din explozia gravului în fragmentele cu tatăl plecat la război, o mină de exploatat, dar şi din folosirea unei formule cu care lectorul s-a fost obişnuit la acest inteligent şi bun constructor de scenete la scară, temperatura bine țintită a prezentului tranziției ca surogat existențial. O experiență şcolară cu romanul Crime la Elsinore, Cartea Românească, mi-a demonstrat că liceenii îi citesc rapid şi senin variațiile scripturale pe tema lumii ca teatru, nu alta decât starea noastră autentic-balcanică, continuă şi continuă, într-adevăr. Suculența verbală şi mimata bunăvoință auctorială în prezentarea moravurilor conduc la satire pline de duh privind lipsa de duh din viața cea de tot kitsch-ul, de (ne)ființare în Balcanul şi Carpatul postdecembrist. A fost nevoie să accept că lectura, ca şi audiția/ montarea pieselor sale, conține multe țepe la zi, receptate cu deliciu de tineri. Scenic în orice abordare, scrisul G~rbea nu se depărtează de formula mişcării în şi între genuri sau specii literare cu o lejeritate pe care nu o au mulți literați, fie şi proveniți de pe versantul scientist. Dar mişcarea e în toate, cu capcane şi grăbire pentru scris/ citit. Atracția satirei continuă şi aici, desigur, satira e țintită fie caragialian, cu moftul ca ze(u)-uşor, fie în nota „liliecilor” sorescieni, fie în nota umorului livresc de după „Porțile Orientului” (cu preumblările mai mult prin literatură decât prin spațiu de la personajele unui Groşan), fie a basmului, ca „specie” în general, crengistă în special. E o împrospătare a scrisului H. G. că ironi(zare)a se alăturată meditației despre moarte, clişeelor de viziune artistică la temă dată (națională!?), cea a tatălui plecat la război. Este o reuşită artistică această preumblare cu ajutorul micropovestirilor în oglinzi, paralele scriptural, jocul de-a tema şcolar-național(izat)ă pus în contiguitate cu atitudinile diverse față cu limita cea …umană. Simplitatea frazei şi construcției Fratelui…din scurte proze dramatizate aduce înăuntru o adâncime a stărilor omeneşti, ultimative. Vârful artist(ic) țâşneşte tocmai din ludicul placat pe grav, memoria comună a temei războinice, devenite histrionice datorită unghiurilor modificate narativ după fiecare comprimat-poveste, multiplică o fabulă osificată, punând în ridicol clişeul literar-didactic, dar cu o autenticitate narativă dată de răceala oglindirii/ reflectării temei, cât şi datorită registrului stilistic multiplu. În plus, intertextul traduce, după cunoscuta Trecut-au anii...., nevoia ultimă de…meditație a unui homo ludens foarte nevoit la actualitatea cea comună nouă, de unde şi plusul de receptare.
De altfel, urbea din Crime…este loc comun, lumea din Fratele... tot o scenă second, una fragmentată în zilnice spectaculoase în lipsa lor de autenticitate/ existență, formula actualităților ieftine, xeroxate, lipsite de adâncime, din care iese bufonada demnă de orice format/ scriitură, de unde şi mobilitatea lui H. G. la genuri şi specii, nu doar literare, ci şi umane. Fiindcă şi de aici vine montarea/ regizarea textelor sale în registrul satirei de alt duh al lui Ianulea, nice satanic, nice sfințit, doar „comun”. Lumea kitsch-ului defilează cu portretele în mişcare, vii în ridicolul lor gestual, verbal, de „re/ prezentare”, aş spune, gata de plasat pe o scenă improvizată în Centrul Vechi de…Bucureşti, unde se mută şi noua lume a moftului încăpător, teatrul nostru în aer liber, viața trasă pe stradă, pe sticlă, la vedere oricum, fără inimă şi fără de intimitate, mimată la nesfârşit. Aici Gârbea Horia poate parodia forma noastră de viețuire cu „ şase parabole despre teatru”. Pe dedesubtul scurtelor proze colcăie, prin urmare, o satiră mai puțin zglobie decât cea de la supra-față, textuală. Dar o acuză complice, în tonul modelului nostru național, I. L. C., face ca volumele să cheme altă apariție, pentru alt cap compus, dublura de sens cere o satiră definitivă, cu toate unghiurile de reflectare în oglinzi, cum indică drept cale artistă Întoarcerea tatei din război, în variațiile sale din volumul actual. Aceste povestiri în lanț demonstrează tocmai reuşita formulei, a multiplicării/ schimbării „subiectului” dat, comentat, demonstrat, scenarizat, oriunde se petrece omul şi întâmplarea lui, adică în locurile comune. Darul lui H. B. e cel de a traduce tranziția noastră permane(n)tizată într-un asemenea topos „pe dos”.
Parodia se mişcă după modele, de la numitul Groşan la Preda al Siliştei… sau la Creangă, pe motiv literar, opus lui homo faber, leneşul. Tot indic(aț)iile scenice susțin şi mențin schițele, momentele, micropovestirile sau nuvelele, mişcare epică deloc întâmplătoare, dar şi recunoscută după livreştii noştri parodici, în cazul intertextului folosit şi al portretelor caricate. Dar fluența epică şi curgerea splendidă a vorbei, a tuturor regulilor gramaticale şi logice, pune fragmentul de realitate, om şi moment, în strâmbătură voită, lucrată. Savoarea e de limbaj, dar şi de situații hilare, pestrițe la portul lor prin medii diverse, totdeauna coborâte la numitorul comun al kitsch-ului uman, social, religios, politic, lingvistic, în fine, existențial. Detaliul lucrează pe față la compoziția de ansamblu a scurtelor proze, liniare, iar multiperspectiva şi tehnica rece narativ ating apogeul mai degrabă în variațiunile pe tema deja semnalată (a tatălui…), unde se fixează o gamă a stărilor umane față cu moartea, comprimatele meditative fiind ținute cu măiestrie în tehnica mai veche a tabletei, prin scurtime şi fior, mult străbătută şi finisată de H. G. Iată o secvență cu tatăl…, care indică atitudini umane autentice şi prin notarea „din afară” a evenimentului trăit prin ochii copilului, (la) rece, apoi prin cel paradoxal, imposibil, al maturului care nu primeşte adevărul nici în…timpul scriiturii, ca de jurnal intim: „Tata a plecat la război. După un timp ne-a scris. Era bine sănătos. Continua lupta. Nu putea să ne dea o adresă unde să-i răspundem. Frontul se muta mereu. Să stăm liniştiți. O să ne scrie el când o să poată. Aşa a şi făcut. Nu scria des, dar nici prea rar. Aflăm că e bine, sănătos şi continuă să lupte. Războiul s-a terminat. Tații celorlalți copii au venit acasă. Tata nu s-a întors. Am continuat să primim obişnuitele cărți poştale prin care ne spunea că e bine şi continuă lupta. Nu ne dădea nici o adresă pentru răspuns. Am ajuns un bărbat matur. Mama a murit de mult. În lume e pace. Ieri am primit o carte poştală de la tata. M-am bucurat că e sănătos. Mă întreb numai cum o putea, la vârsta lui, să continue lupta.”
Cu tuşe nervoase, aproape viclene, autorul construieşte cu mare uşurință cadrul scenelor de…gen ( şi literar). Ne aflăm, de altfel, într-un „peste tot” şi oriunde, chiar de la biroul prezidențial la un loc „paranormal”, de la un hotel cu „trufandaua” vie, dar frivolă pentru înaltul guvernant, la insula viețuită de spectacole teatrale, dedramatizate, însă ont(olog)ic. Registrele stilistice au aceeaşi mobilitate, autorul trece iute de la un limbaj colocvial la unul mimat prezidențial, de la cel oficial la unul regional, suculența vine din oricare parte, dar adâncimea poate pierde acolo unde umorul e fățiş lingvistic.
Ironia şi caricatura portretistică sunt, iarăşi, pe linia de totdeauna a dramaturgului H. G., clare în aparițiile lor, concrete în figurare/ mişcare şi vorbire caracterologică foarte. A se vedea chiar şi femeia de la țară în fața minunii, paranormale, de această dată, dar cu duh satanic în viziunea ei…simplă, față cu cea divină din Bulzeşti. Măiestria vine şi din lectura fizionomică, şi din gestica grupurilor sau individului aflat în stări anormale, dar trans-puse la măsura obişnuinței, a locului comun, viața moftului, vidului mereu activat de actualitatea „cam” absurdă.