LEAGĂNUL AMINTIRII

Deşi mai degrabă ignorată de critica literară (de la noi sau de aiurea) înainte de a i se decerna Premiul Nobel, în toamna anului trecut, sau, în cel mai bun caz, privită cu un soi de condescendență politicoasă şi inclusă în categoria autorilor care au părăsit România înainte de 1989, Herta Müller a fost, ulterior (de-a dreptul peste noapte!), comparată cu Alexander Soljenițîn, Czeslaw Milosz sau Nadejda Mandelştam, mai cu seamă pentru capacitatea de a aduce în discuție problemele existenței umane într-un regim totalitar. Dar, pentru cititorul atent la nuanțe şi dispus să depăşească stadiul unei prime şi grăbite lecturi, scriitoarea demonstrează, mai ales în romanul Leagănul respirației, că, prin tonalitate şi structură, se situează mai repede în apropierea lui Tadeusz Borowski sau a lui Varlam Shalamov, prin umorul nu o dată caustic, sau prin obiectivitatea netă, de natură să exprime perfect sentimentul de înstrăinare nutrit de eroii săi, deşi fără să-şi facă vreodată personajele să ajungă la cinismul ce caracterizează proza autorilor menționați. Cu ceva din capacitatea lui Fred Wander sau a lui Norman Manea de a aduce în prim plan întreaga demnitate umană în situații limită şi de a exprima tocmai inexprimabilul actului însuşi al rememorării unor întâmplări dureroase (şi, tocmai de aceea, extrem de greu de rememorat), Herta Müller se individualizează, totuşi, profund, în peisajul prozei contemporane axate pe tema universului concentraționar, poate mai cu seamă prin abilitatea sa de a inova în permanență la nivelul limbajului şi de a face din cele mai (aparent) banale cuvinte adevărate instrumente poetice, Leagănul respirației fiind, ca, de altfel, şi celelalte scrieri ale autoarei, infuzat cu un lirism de o intensitate rar întâlnită în literatura ultimelor decenii.
Vorbind despre crunta realitate a lagărelor de concentrare naziste din timpul celui de-al doilea război mondial, Theodor Adorno dădea glas profundului său scepticism în privința capacității domeniului estetic de a mai exprima, după Holocaust, ceva cu adevărat esențial despre imensa suferință umană, spunând că „nu mai e loc pentru poezie după Auschwitz”, „stilizarea” evenimentelor şi îmbrăcarea lor în materie sensibilă părându-i a fi de-a dreptul o trădare a ororilor care au avut loc, prin atenuarea implicită pe care aceste demersuri artistice ar conține-o. Dar, dacă după Auschwitz literatura ar trebui pusă în paranteză, cum ar trebui privită realitatea lagărelor de muncă forțată înființate de sovietici, după 1945 – dar urmând (parcă întru totul!) modelul lagărelor de exterminare? Publicând romanul Leagănul respirației (văzut drept cel mai bun dintre cele pe care le-a scris până acum) cu doar câteva luni înainte de a primi Premiul Nobel pentru Literatură, Herta Müller a avut curajul de a aborda exact această problemă şi aceste dureroase realități care au marcat istoria tumultuoasă a anilor care au urmat încheierii ostilităților. Fără să considere neapărat, asemenea multor autori contemporani, că lagărele reprezintă un veritabil „spațiu al golului”, pe care nici istoria, nici politica, nici prezentul (Germaniei şi al Europei, în general) nu pot să-l umple complet cu sens, Herta Müller nu cade, însă, nici în greşeala de a trata această temă la modul superficial sau de a încerca să impună cine ştie ce etalon al adevărului ori al dreptății absolute. Căci scriitoarea nu încearcă nici o clipă să susțină că e mai uşor să scrii despre lagărele sovietice de muncă forțată decât despre cele naziste, dar nici să sugereze simpliste şi simplificatoare puneri în balanță de genul întrebărilor subtextuale precum „Au fost mai cumplite lagărele naziste decât cele sovietice?” sau „A fost mai rău să trimiți la moarte oameni nevinovați, aleşi pe baza simplului criteriu etnic, urmărind puritatea unei rase, sau să trimiți la muncă forțată (de multe ori, aceasta fiind echivalentă tot cu moartea!) oameni la fel de nevinovați, doar pe temeiul că erau de aceeaşi etnie cu inamicul?”
În loc de aşa ceva, Herta Müller propune o veritabilă experiență a rememorării, punând în centrul romanului său un narator pe nume Leo Auberg, originar din Sibiu, deportat în Ucraina, şi care, după şase decenii, îşi aminteşte întâmplările acelor ani. Situația acestuia este cu atât mai delicată – şi mai dificilă – cu cât e şi homosexual şi are, în plus, o sensibilitate artistică deosebită, iar perioada petrecută în lagăr (cinci ani) îl înstrăinează, în anumite momente, până şi de el însuşi, determinându-l să încerce să descopere neaşteptate mecanisme care să-l ajute să supraviețuiască, în primul rând un soi de solidaritate mută şi profundă cu lucrurile din jur, cu cele mai (aparent) neînsemnate obiecte. Căci, dacă, de exemplu, într-una din cărțile anterioare ale Hertei Müller, Animalul inimii, efectul terorii comuniste asupra oamenilor era incapacitatea acestora de a mai crede unii în alții, în Leagănul respirației, lucrurile stau, oarecum, altfel, în sensul că, dincolo de solidaritatea umană pe care personajele încearcă (uneori cu disperare) să nu şi-o piardă, fiecare dintre cei deportați îşi descoperă puncte de reper spiritual, ca într-un fel de rilkeeană tentativă de comunicare cu lucrurile neînsuflețite, cu o pereche de mănuşi, cu o valiză, cu ceva luat de acasă şi păstrat cu sfințenie. Fără să mizeze prea mult pe elemente de intrigă spectaculoasă sau pe un deznodământ de natură să clarifice totul şi să ofere vreun răspuns unic şi definitiv cititorului, cartea aceasta e mai degrabă cel mai potrivit pretext pe care autoarea îl putea găsi pentru a lăsa deschise o serie de întrebări asupra cărora cititorul este chemat (provocat) să mediteze, căci sensul lor este tocmai o mai corectă evaluare a condiției umane. Pornind, în mare măsură, de la experiența lui Oskar Pastior, cel care a trecut el însuşi prin experiența lagărelor de muncă (şi care, de altfel, chiar îşi propusese să scrie, împreună cu Herta Müller, o carte care să recompună atmosfera acelor ani, proiect zădărnicit de moartea poetului, în anul 2006), precum şi de la datele realității istorice – care, e drept, au fost multă vreme destul de puțin cunoscute în România – ce atestă deportarea a zeci de mii de persoane, saşi sau şvabi de origine (bărbați între 17 şi 45 de ani şi femei între 18 şi 35 de ani), în Rusia sovietică, la muncă forțată, începând cu anul 1945, Leagănul respirației discută nu doar suferința umană, ci şi metodele opresive deloc mascate ale unui regim totalitar. Iar dacă, de pildă, Bernhard Schlink, în romanul său, Cititorul, analiza, indirect, conflictul între două generații ce împart, fatalmente, acelaşi trecut (marcat de experiența celui de-al doilea război mondial şi de ororile lagărelor naziste) pe care, însă, îl înțeleg complet diferit, Herta Müller aduce în prim plan meditația extrem de lucidă asupra trecutului şi a tuturor rănilor sale, meditație care doare, uneori, mai mult chiar decât trecutul însuşi, confirmând, astfel, o afirmație adesea citată a lui Emmanuel Levinas, conform căreia „nu atât memoria în sine contează, cât citirea şi interpretarea ei.” Cartea de față îmbină, deci, în sine, calitatea de documentar – şi, deopotrivă, de extraordinar efort de documentare din partea autoarei – şi pe aceea de document de viață, recompunând artistic existența câtorva personaje ce devin, treptat, esențiale pentru viața lui Leo. Fără să se instituie în calitate de personaj „principal” în sensul tradițional al termenului, căci însuşi Leagănul respirației nu mai păstrează această calitate a dimensiunilor tradiționale ale epicului, Auberg devine mai degrabă elementul ce adună laolată fragmentele aminitirilor personale sau ale amintirilor celorlalți, dându-le, de asemenea, coerență. Recompusă uneori indirect, prin intermediul intervențiilor altor personaje, figura lui Leo se afirmă, practic, drept un soi de inedit loc geometric al meditației profunde şi grave pe care autoarea o pune în fața cititorilor, făcându-i să se gândească mai cu seamă la acele lucruri pe care, poate, ar părea mai comod să le ignore.
Mai mult, însă, decât simplu roman pe tema închisorilor, cartea aceasta vorbeşte, convingător si dureros de autentic, despre suferința umană, despre umilințe dar şi despre impresionante acte de demnitate sau, uneori, de redescoperire a bucuriilor simple ale vieții (emoționantă fiind experiența serilor de dans organizate, cu toate riscurile, în închisoare), despre moarte şi despre posibilitatea unei existențe după anii de lagăr, reuşind să spună cu adevărat ceva esențial despre condiția umană marcată, în secolul XX, de asemenea întâmplări; înregistrându-le cu minuțiozitate tocmai pentru ca aşa ceva să nu se mai poată petrece. Pentru că în universul concentraționar cuprins în Leagănul respirației, oamenii par a înceta, din punctul de vedere al gardienilor, să mai fie oameni, devenind simple numere, cartea reuşind să fie, în unele fragmente, o veritabilă coborâre în Infern, punctată de amintirea tărâmului binecuvântat de acasă, expresie a unei nostalgii pe care, la o lectură atentă, o descoperim printre rânduri, mai ales atunci când este evocată Transilvania sau când e descris Sibiul, locul unde, în ciuda tuturor faptelor abominabile care se petreceau la mare depărtare şi cărora le cădeau victime şi oameni de pe acele meleaguri, viața îşi continua, chiar dacă nu netulburată, cursul.
Romanul Hertei Müller este, însă, şi un veritabil studiu realizat asupra şi la nivelul resorturilor limbajului, care devine, treptat, nu doar modalitatea la care recurg personajele pentru a-şi păstra umanitatea chiar şi în mijlocul ororilor şi trăind mereu sub amenințarea frigului, a foamei şi a fricii, ci unica lor cale de salvare. Că e vorba despre o salvare spirituală este adevărat, căci pentru mulți nu va mai exista ieşire din lagăr, însă Leo Auberg înțelege, încetul cu încetul, că tocmai spiritualitatea îl ajută să reziste în fața umilințelor şi a degradării fizice. De altfel, amănuntul acesta este identificabil şi în cazul autoarei însăşi, ea manifestând, în acest roman, o preferință clară pentru adevărate experimente lingvistice, utlizând numeroase cuvinte compuse, iar aici putem avea în vedere chiar titlul acestei cărți, în original numită Atemschaukel, excelent tradus în româneşte de Alexandru şahighian (aşa cum excelent este întregul text al traducerii, la fel ca şi atâtea alte tălmăciri în limba română care-i aparțin), ca Leagănul respirației, o variantă mai inspirată decât unele din alte limbi, care au preferat să foloseasca, drept titlu, primele cuvinte ale cărții, din capitolul Despre împachetatul lucrurilor în valiză, „Tot ce am port asupra mea”, preluare creatoare a celebrei maxime latine „Omnia mea mecum porto”, (versiunea în limba engleză fiind Everything I Own I Carry With Me, iar cea în spaniolă, Todo lo que tengo lo llevo conmigo). Este, de asemenea, evidentă, în acest roman, tenhica montajului – căci numeroase fragmente ale cărții dau această impresie şi întăresc ideea de autenticitate pe care, de altfel, Herta Müller încearcă s-o creeze de la un capăt la altul – rămân de reținut impresionantele atitudini ale protagoniştilor, cutremurătoarele lor mărturii, de supraviețuitori ai unui infern al secolului trecut. Pentru ca, într-adevăr, după cum autoarea subliniază, subtextual, nu o dată, nimic din toate acestea să nu se uite.
Romanul acesta se dovedeşte, apoi, a fi şi o veritabilă lecție de lectură pe care Herta Müller o oferă fără a da vreodată impresia didacticismului. O lectură esențială, de natură a spune câteva adevăruri esențiale cu privire la imposibilitatea ființei umane de a se detaşa total de condiționările istoriei şi ale unui trecut tragic. Dar şi o meditație cu privire la rolul limbajului şi condiția literaturii, privită, aici, ca fiind în stare a revela marile adevăruri ale lumii în care trăim şi ale rănilor pe care nici chiar trecerea anilor nu le poate şterge prea uşor. Dar Leagănul respirației mai afirmă ceva: că, pe fondul sumbru al unui secol XX marcat de două conflagrații mondiale şi de atâta moarte şi suferință omenească, tocmai literatura (cu toate limitele sale!) poate contribui la împăcarea ființei umane cu trecutul şi, desigur, cu sine.


Herta Müller, Leagănul respirației.
Traducere de Alexandru Şahighian, Bucureşti, Editura Humanitas Fiction, 2010.