PAUL JOHNSON – CREATORII

Libertis Publishing a editat Creatorii de Paul Johnson, în frumoasa versiune românească semnată de Raluca Hampu. În intenția autorului, Creators: From Chaucer and Dürer to Picasso and Disney, 2006, împreună cu Intellectuals, 1988, şi Heroes, pe care intenționează să-l scrie, alcătuiesc o trilogie.
Paul Johnson a definit intelectualul o persoană “pentru care ideile sunt mai importante decât oamenii.” Eroul este individul distins printr-un destin remarcabil, acte de curaj şi vocație de conducător. Iar “creatorii” au ca substanță existența “unor aleşi”, bărbați şi femei deopotrivă, care s-au impus contemporanilor şi posterității, în diverse domenii artistice, printr-o adâncă originalitate.
În literatura română, Creatorii au un precedent în Oameni aleşi de I. Simionescu, două volume, unul cuprinzând “străinii”, celălalt, “românii”. Cartea a cunoscut, în epocă, un real succes, fiind tipărită, între anii 1921-1942, în opt ediții succesive, într-un tiraj total de 32.000 de exemplare. În prefața la ultima ediție, I. Simionescu accentua şi condiționa reuşita în viață de “munca răbdătoare şi, mai presus, de îndârjita hotărâre, voința de fier de a învinge...” Pe o idee asemănătoare este construit şi volumul Creatorii.

1. Metoda
Din şapte secole de spiritualitate europeană, japoneză şi americană Paul Johnson selectează individualități înzestrate cu superioară creativitate: scriitori canonici, pictori, creatori de modă, personalități ale cinematografului.
Opera şi biografia lui Chaucer sunt proiectate pe pânza tranziției lingvistice provocată de Războiul de l00 de ani. Consecințele imediate au fost diminuarea folosirii limbii franceze, introducerea englezei ca limbă oficială în instituțiile statului, înființarea a sute de şcoli elementare şi a câtorva zeci de colegii de învățământ superior. Printre cititorii epocii, circulau numeroase manuscrise în limba engleză, realizate de copişti profesionişti. Din cele câteva sute de copii din Canterbury Tales, peste optzeci au ajuns până în secolul al XX-lea. Chaucer este întâiul scriitor englez care a perceput “națiunea engleză ca pe o unitate” şi tot el le-a dat conaționalilor “engleza pe care s-o vorbească, prin harul “de a scrie într-o varietate de dialecte.” El “a găsit o limbă, dar a lăsat în urmă o literatură”. Minuțioasa analiză a creației argumentează aserțiunea.
Glosele pe marginea creației shakespeariene sunt precedate de conturarea câtorva trăsături “de căpetenie”, caracteristice operei. Spiritul practic, vizibil în activitatea profesională, se revarsă în creație prin adaptarea pieselor “în cele mai mici detalii”, teatrului unde urmau să fie prezentate. Shakespeare era convins că oamenii sunt mai importanți decât ideile, de aceea personajele lui ficționale sunt exclusiv ființele umane. În fine, stăpânea arta de a face să răsune melodia cuvintelor.
În piesele lui Shakespeare, forfotesc zeci şi zeci de personaje. Ele alcătuiesc “plămada comună din care a fost făcută omenirea”, o lume amestecată de indivizi “hâtri şi năstruşnici, cam trăsniți şi fistichii”, bărbați şi femei care au intrat direct “din viață pe scenă, pentru a se juca pe ei înşişi.” Chaucer era de asemenea fascinat de nesfârşita diversitate a umanității contemporane. Jane Austen a înțeles de timpuriu “ca făpturile omeneşti şi apucăturile lor de toate zilele” sunt o sursa inepuizabilă de creație. T. S. Eliot este studiat pe contrastul dintre firea lui “care venera bogățiile trecutului şi privea tulburarea lor cu eroare.” Intenționat, şi-a canalizat forțele creatoare spre “a sfârteca tiparele formei şi subtextului poetic.”
Alteori, creatorul este inclus într-o rețea de filiații şi omologii concordante. Jane Austen este comparată cu George Sand şi George Eliot. John Sebastian Bach este integrat în genealogia familiei, în “neamul” Scarlatti din Sicilia, în “clanul” Weteer din Germania.
William Turner, “geniu creator de mărimea lui Bach”, în sensul că maniera lui de a picta “ a fost cu totul şi cu totul originală”, pictorul peisajelor engleze, este comentat prin contrast cu mai vârstnicul său contemporan, Hokusai Eateushika, creatorul peisagisticii japoneze, “cu uimitoare măestrie grafică şi cu enciclopedică exhaustivitate.”
Prin modalități similare sunt studiați Christian Dior, creatorul liniei feminine de modă “new look” şi Cristobal Balenciaga, specializat în rochii de seară, pentru femeile “foarte bogate”. Louis Tiffany, creator inimitabil de sticlărie el timpurilor moderne a fost victima schimbărilor intervenite în moda artistică. Prin revers, Picasso avea “o sclipitoare abilitate de a intui” când a venit momentul potrivit pentru a trece mai departe la o nouă modă.”
Opera lui Picasso şi a lui Walt Disney sunt interpretate ca expresii ale unor puternice personalități creatoare, cât şi din perspectiva atitudinii față de prefacerile tehnologice şi evenimentele politice din prima jumătate a secolului anterior. Disney a refuzat să facă propagandă comunistă prin filmele sale; în consecință, intelectualii de stânga s-au străduit “să-l demonizeze”, în timpul vieții şi după moarte. Picasso şi-a identificat interesele cu ideologia comunistă. De aceea, partidul comuniştilor francezi “l-a zeificat” şi i-a regizat cariera pe plan european. Însă perenitatea creației nu depinde de ideile politice totalitare întruchipate, ci de calitatea ei valorică şi de seducția exercitată asupra receptorului.
În cvintetul marilor arhitecți, englezii Sir Christopher Wren, Louis Sullivan, Sir Edwin Lutyens, Frank Lloyd şi A. W. H. Pugin, ultimul a rămas cea mai luminoasă stea din această distinsă galaxie de specialişti. Pugin a fost un artist creator “de o extraordinară sensibilitate şi de enormă anvergură”; el a asimilat arhitectura gotică “până într-atât încât a devenit parte din ființa sa.” În comparație cu John Ruskin, William Morris şi francezul Eugène Viollet-le-Duc, meşteşugar superior, Pugin a fost un creator “intens şi persistent.”
Toți marii creatori sunt prezentați monografic. Existența – în care trăsăturile fizice şi contrastele psihice se topesc în expresive structuri caracteriale – se îmbină cu o pregnantă valorizare a creației. Şi una şi alta alcătuiesc o sinteză memorabilă.

2. “Anatomia curajului creator”
Omul creează pentru că este făptura divinității - afirmă Paul Johnson, autor şi al unei A History of Christianity. Dumnezeu a creat lumea şi făptura umană, astfel încât trăsăturile şi însuşirile lui “se regăsesc oglindite, oricât de palid” în mintea şi în trupul omului, amândouă supuse sfârşitului biologic, dar şi în sufletul său nemuritor. Lăsând la o parte perspectiva teologică, menționez subtilitatea prin care Johnson meditează la aspectele creativității.
Indiferent de natura ei, creativitatea indisociabilă de structura genetică a ființei se află permanent sub povara unor descurajatoare dificultăți. Creația presupune un curaj intelectual de o factură cu totul deosebită, o temeritate asemănătoare cutezanței fizice pe câmpul de luptă. Comparația rămâne pilduitoare, deoarece între creativitate şi dârzenia fizică există o strânsă contiguitate: nu este nimic “mai intimidant decât să intri dimineața devreme în camera de lucru şi să înfrunți pagina albă...” În literatura autohtonă, Arghezi a trăit şi a exprimat anxietatea în fața aceleiaşi pagini albe.
Adesea, înzestrarea creatoare este obstaculată de numeroase neajunsuri fizice, provocate de cauze multiple: maladii felurite, vârsta înaintată, slăbiciunile organismului. Pictura a deteriorat în forme agravante vederea lui Mary Cassatt. Corpul lui Toulouse-Lautrec a fost deformat de nanism. Robert Louis Stevenson a avut “plămânii slabi şi debili, suferință care în cele din urmă l-a răpus, pe când împlinise patruzeci de ani.” Beethoven s-a împotrivit surzeniei “în mijlocul unui haos de corzi de pian rupte, clape distruse, mizerie, praf şi sărăcie, pentru a realiza extraordinara emoție dramatică şi seninătatea din cvartetele sale de coarde.”
Vârsta poate aduce diminuarea sau secătuirea experienței existențiale acumulate - “capital personal”, spune Johnson -. Aşa s-a întâmplat cu Thomas Carlyle, după ce a terminat monografia despre Frederic cel Mare. Din acelaşi motiv, în ultimii ani de viață, Dickens a renunțat la scris şi a început să-şi citească operele deja apărute în turnee publice. Adaug exemplul lui Hemingway. Redactând Islands in the Stream, a intuit că se repetă.
Există un curaj la fel de stăruitor, în fața lipsei totale de recunoaştere. Emily Dickinson a publicat în timpul vieții numai câteva poeme, dar a creat în singurătate o poezie de mare valoare.

3. Constantele creativității
Paul Johnson afirmă, cu îndreptățire, inexistența unei tipologii a creatorului tip, fiindcă opera marilor personalități este învăluită într-un “mister personal”, cu neputință de inclus într-o serie. Indiferent de natura ei, creația se caracterizează printr-un mare coeficient de dificultate. Creația presupune “o muncă grea, conştiincioasă”, căreia artistul i se dedică “nedrămuit, fără rezerve.” Toți marii creatori s-au caracterizat şi se definesc printr-o riguroasă disciplină a muncii.
Paul Johnson imprima substantivului “muncă”, însoțit de felurite atribute adjectivale, semnificația unei izotopii textuale, ce asigură, prin repetivitate, coeziunea semantică. Eliot a muncit totdeauna din greu. Nu se află pic de trândăvie în mintea sau trupul său.” Cele patru mari romane semnate de Jane Austen sunt rezultatul “unui uriaş talent înnăscut, şlefuit, cultivat şi desăvârşit prin <multă trudă>.”
Turner “a lucrat zi de zi, din zori până-n asfințit”; Hokusai a procedat identic, până în ultima zi de viață. Bach a fost “cel mai muncitor dintre marii muzicieni, trudind din greu în tot ce a făcut”, ca şi cum “viața lui ar fi depins de aceasta.” Pe Cristobal Balenciaga, munca “l-a absorbit cu totul şi n-a mai rămas loc în viața lui pentru nimic altceva sau nimeni altcineva.” Munca este însoțită de aversiunea împotriva risipirii timpului şi de aspirația irepresibilă de schimbare, evoluție şi experimentare a noi forme şi modalități.
În acest context, Shakespeare rămâne excepția singulară. Înzestrarea creativă, imaginația prodigioasă, profunzimea analitică s-au revărsat într-o “cuprinzătoare, complexă, formidabilă, subtilă şi pătrunzătoare operă de artă dintre toate cele care s-au apropiat vreodată de perfecțiune.” El a creat “atât de sigur, atât de atotcuprinzător şi nu mai puțin atât de imperceptibil, încât creativitatea sa e întrețesută în însăşi urzeala vieții”, sporind “înțelepciunea şi puterea de înțelegere a sufletului omenesc.”
Paul Johnson răspunde direct şi la întrebarea implicită: dacă opera de artă impune creatorului o muncă epuizantă, ce anume îl determină să-şi asume asemenea rigori?
În ciuda inerentelor dificultăți, munca aceasta epuizantă rămâne sursa unei atracții irepresibile. Fascinația cuvintelor, mânuirea lor, concretizarea ideilor în enunțuri sintactice sau metrice, spectacolul provocat de materializarea imaginilor aflate în profunzimile inconştientului, voluptatea de a imagina pun stăpânire deplină pe ființa creatorului, astfel încât creația se transformă într-o necesitate vitală. Adevărata fericire constă în creațiile spiritului.
Pentru Chaucer, scrisul constituia efectiv “viața lui, mic-dejun, prânz şi cină, hrană şi băutură, țelul, bucuria, mângâierea şi răsplata existenței pământeşti.” În fiecare seară, T.S.Eliot se elibera de îndatoririle de serviciu la Lloyd’s Bank, scriind versuri: “...pentru prima dată în viață, descoperea puterea şi profunzimea plăcerii creatoare.” După ce a învățat să scrie, de la o vârstă neverosimil de fragedă, Jane Austen şi-a conştientizat chemarea; dorința irezistibilă de a crea. Dürer, Turner, Pugin au început să deseneze de la vârsta de trei ani. La cincisprezece ani, Pugin a primit întâia comandă profesională: “să creeze mobilierul gotic de la castelul Windsor, pentru George al IV-lea...”, etc.
În Creatorii, Paul Johnson realizează o succesiune de biografii de reală intensitate emoțională, explorează universul misterios al creației şi recristalizează esențialitatea operei într-o structură expresivă. “Nu e uşor să fii creator la nivelurile mai înalte, iar la cel mai înalt nivel este adesea curată agonie. Toți creatorii sunt de acord că este o experiență dureroasă şi adesea îngrozitoare, de îndurat mai curând decât de savurat...”