ULTIMUL CULIANU, O ABORDARE METAFIZICĂ

Una din regulile de bun-simț în orice interpretare cere hermeneutului să rămână singur în fața operei unui autor, singur cu gândirea pe care urmează să o înțeleagă. Dacă filosoful nu mai poate fi în timpurile actuale decât un interpret mai bun sau mai slab, atunci numai în fața textului original îşi află măsura personală. Aşadar, trebuie să lase deoparte, pentru început, specialiştii în domeniu, să se ferească să ia de bune răspunsurile deja formulate. Este o regulă pe care Horia-Roman Patapievici o pretinde în cercetarea care îşi află acum coerența în Ultimul Culianu, volum constituit din reunirea mai multor conferințe, dezbateri publice, articole, postfețe, scrise sau vorbite de-a lungul a peste un deceniu.
Miza cărții, după cum o numeşte autorul în prefață, este metafizică (dublată însă de una fizică, în sensul că „întreruperea gândirii” trebuie percepută concomitent cu brusca şi nefericita asasinare a savantului), intenția este de a analiza teoria „ultimului Culianu” urmărindu-i viața intelectuală îndeaproape, cu toate evenimentele mentale care s-au structurat în timp, au evoluat într-o orientare şi au format, în cele din urmă, gândirea profetică a savantului. Scopul este de a înțelege cum şi dacă o astfel de gândire se înscrie în excepțional şi într-o viziune destinală. Iar diferența lui Patapievici de alți interpreți stă în încrederea pe care o investeşte în răspunsurile lui Culianu şi, astfel, îi reuşeşte, îmi pare, o mai bună apropiere implicit de metoda lui de cercetare.
Dar ce înseamnă de fapt „ultimul” în cazul unui autor? Răspunsul lui Patapievici se conturează aproximativ în următorii termeni: un gânditor poate în perioada de final a vieții să realizeze mental un adevărat salt „dincolo”, fie din firesc în surprinzător, fie din sistem în afara propriilor reguli, fie chiar în „perfecțiune”, şi asta printr-o revelație care e pe cale să se producă şi care sugerează o profunzime şi o radicalitate peste aşteptări. Este punctul în care înțelegerea cuiva se esențializează, găseşte cheia spre o metodă universală. Însă, ca şi când o instanță supremă s-ar teme că misterul lumii va fi dezvăluit, „ultimul” trebuie să înnebunească, sau să moară, şi astfel străfulgerarea rămâne fără explicații, doar discret formulată. Aşa s-a întâmplat cu Nietzsche în vremea lui, aşa s-a întâmplat mai târziu şi cu I. P. Culianu.
Din dorința de a-şi explica raționalitatea naşterii şi dezvoltării miturilor gnostice, preocuparea lui teoretică dintotdeauna, Culianu a trăit revelația că toate sistemele de gândire, oricât de complexe ar fi, se pot reda printr-o schemă logică de opțiuni binare, de tip arbore. În noua sa metodă, care poate fi percepută ca o mathesis universalis, trunchiul trebuie să fie format din două principii opuse şi din tradiția unui mit biblic. Prin combinarea posibilităților latente şi prin aplicarea exegezei inverse se obține un arbore, care, îndeajuns extins, va prinde în coroana sa toate consecințele permise de trunchiul dat. Altfel spus, pornind de la premise foarte generale, comune, cum sunt miturile biblice, printr-o ramificație continuă de propoziții, supuse unor reguli de generare, un arbore poate evolua până la atingerea unui obiect ideal, ce nu-şi poate împlini existența decât într-o dimensiune cognitivă.
Prima concluzie pe care o propune savantul este că gnosticismul şi creştinismul sunt „identice”, în sensul că se pot obține fiecare din celălalt prin transformări reciproce, fundate pe similaritate, nu pe principii explicative. Metoda nouă nu e reductibilă totuşi la miturile gnostice (obiect principal de studiu, care l-a condus de fapt la revelație). Culianu o schițează ca pe un instrument trans-disciplinar. Jocurile minții (mind games), cu reguli simple, dar rezultate necunoscute dinainte, pătrund în orice tip de existență şi în orice fragment de lume. Religia, filosofia, literatura, ştiința etc. sunt toate procese computaționale, reductibile la acelaşi set de reguli. De aceea, prin dezvoltare, ele ajung să se suprapună.
Doar că religia, ca formă a spiritului care cuprinde şi structurează cele mai multe din miturile funcționabile la nivel social, este cumva mai presus de celelalte. Ce înseamnă acest fapt? Că o schimbare produsă în lăuntrul ei se reflectă mai puternic în mersul societății şi, astfel, lucru esențial, dacă modificările ar fi făcute conştient în prima, s-ar putea controla viitorul celei de-a doua. O idee care, epistemologic, nu are o poziție clară, cum decide Patapievici, pentru că nu ajunge să fie demonstrată, explicată suficient. Motiv pentru care gândirea „ultimului Culianu” deschide o dilemă importantă. Ea e profetică ori lipsită de sens. Altfel spus, fie are un sens ieşit din comun, fie e condamnată la relativism.
Studiile din tinerețe, cu privire la perioada Renaşterii, îl conduc însă pe savant la ideea că interpretările toate pot fi prinse în altă disciplină, că hermeneutica domeniilor spiritului îşi are de fapt cheia potrivită în magie. Lucrările Eros şi magie în Renaştere şi, poate mai mult, Iocari serio. Ştiință şi artă în gândirea Renaşterii73, care din păcate a fost publicată după asasinarea autorului şi numai în limba română, depun mărturie în acest sens. Dar cum putea să pretindă Culianu direct raționalitatea magiei când, în modernitate, pentru înțelegerea disciplinei sunt pretinse alte criterii de valabilitate, o altă percepție şi o altă mentalitate? Pentru lumea actuală, magia nu este mai credibilă, nu are mai multă realitate decât o superstiție.
Întrebarea pe care o formulează Culianu nu este totuşi nici ea a unui simplu istoric, diferența prin raportare la alți specialişti este că el plonjează în filosofic, în epistemologic, pentru că îşi propune să afle cum percepeau aparatul cognitiv cei din alte vremuri, care credeau cu adevărat că magia este o ştiință. Astfel, descoperă că mintea deține o facultate cognitivă numită „sintetizator fantasmatic”, răspunzător cu producerea de imagini, care există în fiecare om, din indiferent ce timp şi loc. Ceea ce devine necesar acum este aşadar readucerea acestuia în centrul structurii mentale a subiectului cunoscător.
Gândirea lui Culianu capătă în timp unitate tocmai prin obsesia sa că magia este un set de reguli computaționale şi, astfel, un proces dintotdeauna şi necesar minții umane. Savantul chiar vedea în magie o posibilitate rațională, de fapt, un instrument de investigare a lumii şi a sufletului, o ştiință teoretică veritabilă. Nu întâmplător ținea să mute unitatea din afară, din cultură, în subiectul cunoscător. Avea convingerea că, metodologic, unitatea religiei cu filosofia, cu istoria etc. rezultă din faptul că toate sunt jocuri ale minții, hărți ale minții şi pot fi ca atare controlate de mentalul uman.
Efectul revelației lui I. P. Culianu poate fi în cele din urmă uluitor, se poate transforma în viziune, căci presupune că noua metodă are rezultate surprinzătoare la nivel ontologic, că poate funcționa ca o schemă de cunoaştere universală. Concluzia lui Patapievici este că, în realitate, savantul cade cu metoda sa de-a dreptul în teologie. El a descoperit mental misterul ascuns al felului în care e produsă lumea, substituindu-se cumva, cognitiv, Creatorului, punctul final şi semnul împlinirii pentru orice demers teologic. A pătruns într-un loc în care nimic nu mai poate fi cu adevărat controlat, în care tehnicile obişnuite de investigare a realității, de cunoaştere sau morale, nu mai au inteligibilitate şi nu mai constituie criterii valabile. Din această perspectivă, asasinarea lui I. P. Culianu este intim legată de încetarea fluxului gândirii lui, de imposibilitatea aşadar ca noul Autor al lumii să-şi mai explice teologia. Ca şi cum, trebuia să se întâmple, era o urgență!