Cronica plasticii
Florin Toma
REPUBLICA REVOLTA SUPERIOARĂ
Articol publicat în ediția Viața Românească 9-10 / 2010
Pentru revoltați, ar fi bună o țărişoară, o republică, populară, dar cu un guvern frondist, capabil să scoată revolta de sub dogmă, aceea pe care o îmbrățişează azi tot felul de revoluționari fără cauză şi, tocmai de aceea, fără efect. O republică în care să fie puşi pe ateliere şi căprării (atelierul de revoltă contra zeilor, cercul de minți îndemânatice în depanarea statului, prin răzvrătire, biroul de scandalizare în numele iubirii, secția de oțărâre în contra rutinei etc.etc.). Însă bine ar fi să fie aduşi acolo nu toți răsculații, toți zurbagiii, ci doar revoltații cu aspirații înalte. Superioare. Cei cu tulburări superbe. Cei care încurcă spațiul cu timpul. Care se bâlbâie între stadiile de geniu şi demiurg. Care nu sunt apostolii imposturii, adică nu fac impostolat, ci repun în drepturi echilibrul dintre competență şi devoțiune. Altfel spus, cei care se burzuluiesc cu aleasă desfătare (Fă ce vrei – spunea Henry Miller – dar scoate din orice măcar un pic de bucurie!).
Primii locuitori ai acestei republici sunt, fără îndoială, artiştii. Cei care recreează lumea după chipul, laitmotivul şi spiritul lor. Un artist, dacă nu e revoltat, nu e artist. Cea dintâi condiție a artistului este insurgența. Rebeliunea. Inacceptarea pre-facerii. Pentru simplul motiv că el e, de fapt, un actant al facerii. Şi, totodată, un ucenic al Facerii.
Sasha Meret – visătorul revoltat
Artistul american de origine română revine în țară cu o expoziție itinerantă (pe axa Bucureşti-Braşov), intitulată Reverii urbane, ce înglobează lucrări cu tehnică, stiluri şi teme diferite. Dintre ele, fotografiile se desprind puternic, fiindcă au ca figură centrală, dominatoare şi unificatoare, un singur personaj: New York-ul. De fapt, Manhattan-ul văzut dinspre Queens, acolo unde, în atelierul său, prin ferestrele uriaşe, înalte de 4 metri, artistului i se dezveleşte, chiar aşa, de departe, dar în cel mai mic amănunt, în ultimul şi cel mai insignifiant detaliu, Marele New York City. Ceea ce nu e puțin lucru.
Ca performanță şi notorietate, puțină lume ştie, aici, în România, că Sasha Meret a colaborat, ca ilustrator săptămânal, vreme de 20 de ani, cu nume grele şi tradiționale ale jurnalisticii americane, dintre care enumerăm: The New York Times, International Herald Tribune şi Washington Post sau cu prestigioase edituri. Dar, în acelaşi timp, nu a uitat să se exprime şi în limbajul vizual al artistului încărcat de har, care, prin arta sa, se manifestă ca un veritabil revoltat împotriva tuturor canoanelor rigide impuse de academismul cu panaş sau împotriva conformismului confortabil ce-i bântuie pe mulți confrați de-ai săi. Lucrările lui oscilează între figurativ şi abstract, reprezentând veritabile misiuni de explorare spirituală pe o geografie largă, fiindcă întâlnim retopite în ele nenumărate motive simbolice, cu substrat ezoteric, de proveniență diversă: europeană, africană, asiată. De asemenea, tehnicile însoțesc şi ele diversitatea tematică, alcătuind parcă un ambițios kaleidoscop. De la pictură şi gravură, până la sculptură şi xilogravură, trecând prin monotipii, fotografie şi artă digitală, Sasha Meret se simte bine în toate. Pentru că în interiorul său, în adâncimile insondabile ale identității sale, alături de cetățeanul planetei, trăieşte, într-o permeabilitate intimă, artistul ambiției totalizatoare, creatorul universal. Foarte cunoscute şi apreciate în Statele Unite, China, Japonia şi Europa, lucrările lui fac parte din patrimonii celebre, precum ale Sony Corporation, Muzeului Naito, Joyce-Gilmore Mertz Foundation, Pall Corporation, Pfizer, Fundației Art Lin YuNu, Queens Museum sau din colecții particulare din SUA, Franța, Japonia, Germania, Olanda, Suedia, Norvegia.
Proiectul cu care a revenit, recent, în România, Reverii urbane, conține fotografii ale New York-ului, văzut paralel în timp, la un interval de o jumătate de secol (1959-2009), apoi, schițe de urbanism utopic din Galaxia XYZ, precum şi, să-i zicem sculptură, cu origine în tradițiile rurale (mai exact, o spectaculoasă propunere de monument: căruța țărănească din lemn acoperită integral cu...oglinzi!).
Oraşul ar fi tema centrală a acestui proiect. Oraşul văzut ca o amprentă vizuală a unui semn universal: Manhattan-ul văzut dinspre East River, la fel de cunoscut ca şi, de pildă, Turnul Eiffel, Căpățâna de zahăr din golful Rio sau Sagrada Familia a lui Gaudi. Dar ceea ce e interesant în toate aceste ipostaze fotografice este înverşunarea lui Sasha Meret cu care vrea să desprindă imaginea din clişeistica motivului. Revolta lui împotriva şablonului repetitiv. Astfel încât, la nivelul retoric vizual, nu New York-ul este cel surprins, nu poza lui precumpăneşte, nu imaginea zgârie-norilor din East Side năvăleşte pe retină, ci altceva: cerul de deasupra lui, norii fabuloşi ce învăluie Metropola (acelaşi magnetism fantastic al dinamismului norilor, cum e la Paris, alt tărâm meteolian foarte interesant!). Deci, nu monumentul, emblema, eticheta, ci soclul, baza (la fel ca şi, dacă vreți, statuia lui Charles La Trobe, realizată de Peter Corlett, din Melbourne, unde primul locotenent-guvernator al Australiei este înfățişat cu capul în jos, postamentul fiind în aer!). Centrul de interes, nodul optic informațional transcende teluricul devenit aproape banal şi se mută sus, acolo unde morfologia şi cromatica cerului dezlănțuie un spectacol amețitor. Iar aceasta este, trebuie să recunoaşteți, dincolo de prezumțiozitate, o formă inedită de respingere a paradigmei. Cum tot revoltă se poate numi şi căruța, vechiul atelaj cu tracțiune hipo al ruralității româneşti, transformată, poleită pe toate părțile cu cioburi, cu fragmente de oglinzi. Poți rămâne minute întregi uitându-te uimit la acest obiect luat frumos de pe ulița copilăriei şi ridicat de artist la rangul de vehicul celest, fără ca să apară vreo cât de mică zgârietură pe lentila de percepție. Un fel de osmoză semantică face ca acest mijloc de transport al visului să rămână în paradisul personal (conform observației lui Jean-Paul Richter, că amintirea e singurul paradis din care nu putem fi alungați!).
Pentru toate aceste motive (şi teme!), propunem, cu bucurie, ca Sasha Meret să fie numit cetățean de onoare al Republicii Revolta Superioară.
Letiția Oprişan – revolta culorii
Precum mulți locuitori ai acestei planete ştiu, mai ales bărbații, nu-i pricină de şagă şi nici lesne de-ndurat atunci când o femeie se răscoală (a se vedea din istorie, en passant, cazul domnişoarei d’Arc!). Nu ne propunem să vorbim despre revolta doamnelor în general, fac asta deja, de multă vreme, magazinele de reproducție feministă, asociațiile amazoniale de cartier, tabloidele old şi new fashion, precum şi publicațiile glossy de nişă potrivită. Noi vrem doar să vedem cum se revoltă o femeie-artist.
Aidoma unui bizar compendiu de drept civil sau penal, în care sunt cuantificate şi cercetate numai excepțiile, tot astfel pictura Letiției Oprişan adună la un loc toate culorile, toate combinațiile cromatice posibile, în afara nuanțelor de gri (nici măcar pentru o presupunere nu lasă loc!). Pictorița – ne-am săturat de alb şi negru ori de compuşii lor nesuferiți!, strigă ochiul ei şi spiritul dânsei – refuză cu obstinație cenuşiul. Care, astfel, se abucură de o absență fastuoasă. Drept (nici civil, nici penal!) urmare, sunt luate în discuție doar petele de culoare. La fel ca în neamurile de fauvişti.
Cea mai recentă expoziție a Letiției Oprişan – de la galeriile Irecson – nu a dezvăluit nimic spectaculos (totul era ştiut, clasat, cunoscut, gravat în memorie!), ci doar a lărgit perspectiva de intrare în universul ei fantasmatic. Publicul n-a mai fost nevoit să se strecoare – cum a fost cazul la o expoziție anterioară de grup exclusiv feminin, unde artista a avut doar două lucrări – ci a beneficiat de deplina odihnă a planului larg. Cum ar veni, s-a intrat la liber, liniştit, în compartimentele genetice ale unei arte de excepție.
Trei sunt, în opinia noastră, căile prin care se accede la o relație de confort semantic (adică înțelegi ceea ce vezi!) cu pictura Letiției Oprişan. Mai întâi, se poate defini o componentă nervoasă, extrem de energică a spiritului său creator, nu numai în teme, ci şi la nivelul tehnicii. Ductul e rapid, neîndurător, aproape duşmănos, iritat, castrator şi tăios. Mâna nu bâjbâie. Intuiția nu se împleticeşte. Priviți cu atenție ciclul „Tornadelor” şi veți simți nevoia să vă feriți. Atât de puternică e impresia de siguranță şi precizie ascuțită, încât privitorul simte nesmintit dorința de a face doi paşi înapoi. Parcă spre a se proteja de tăişul cioburilor dezlănțuite. Apoi, survine dezmățul cromatic. Revolta culorii. Fiecare pată (chiar există o sumedenie de pete, care îndulcesc impresia de coroziv a ductului!) se dezvoltă autonom, liberă, se lățeşte în spatele formei – uneori, deloc de condamnat de deliberat de imprecisă! – şi devine ea însăşi trop, se transformă într-o figură narativă. Doar ea, culoarea, povesteşte – în răspăr, bineînțeles, nici nu se putea altfel! – miturile personale ale Letiției Oprişan. Şi, în fine, a treia cale, dar nu ultima, ni se pare a fi socotința. Fiecare viziune, fiecare tablou, fiecare linie, fiecare picătură de vopsea, fiecare ectoplasmă – toate sunt însoțite de un certificat de utilitate maximă. Nimic nu este nefolositor. Cum, tot aşa, nimic nu este zadarnic. Totul e chibzuit, înseamnă băgare de seamă, calcul şi măsură. Pare paradoxal, dar şi revolta poate fi lucidă, nu numai isterică şi inexplicabilă.
Pentru toate aceste motive (şi teme!), propunem ca Letiția Oprişan să fie numită, şi ea, la fel, cu bucurie, cetățean de onoare al Republicii Revolta Superioară.
Primii locuitori ai acestei republici sunt, fără îndoială, artiştii. Cei care recreează lumea după chipul, laitmotivul şi spiritul lor. Un artist, dacă nu e revoltat, nu e artist. Cea dintâi condiție a artistului este insurgența. Rebeliunea. Inacceptarea pre-facerii. Pentru simplul motiv că el e, de fapt, un actant al facerii. Şi, totodată, un ucenic al Facerii.
Sasha Meret – visătorul revoltat
Artistul american de origine română revine în țară cu o expoziție itinerantă (pe axa Bucureşti-Braşov), intitulată Reverii urbane, ce înglobează lucrări cu tehnică, stiluri şi teme diferite. Dintre ele, fotografiile se desprind puternic, fiindcă au ca figură centrală, dominatoare şi unificatoare, un singur personaj: New York-ul. De fapt, Manhattan-ul văzut dinspre Queens, acolo unde, în atelierul său, prin ferestrele uriaşe, înalte de 4 metri, artistului i se dezveleşte, chiar aşa, de departe, dar în cel mai mic amănunt, în ultimul şi cel mai insignifiant detaliu, Marele New York City. Ceea ce nu e puțin lucru.
Ca performanță şi notorietate, puțină lume ştie, aici, în România, că Sasha Meret a colaborat, ca ilustrator săptămânal, vreme de 20 de ani, cu nume grele şi tradiționale ale jurnalisticii americane, dintre care enumerăm: The New York Times, International Herald Tribune şi Washington Post sau cu prestigioase edituri. Dar, în acelaşi timp, nu a uitat să se exprime şi în limbajul vizual al artistului încărcat de har, care, prin arta sa, se manifestă ca un veritabil revoltat împotriva tuturor canoanelor rigide impuse de academismul cu panaş sau împotriva conformismului confortabil ce-i bântuie pe mulți confrați de-ai săi. Lucrările lui oscilează între figurativ şi abstract, reprezentând veritabile misiuni de explorare spirituală pe o geografie largă, fiindcă întâlnim retopite în ele nenumărate motive simbolice, cu substrat ezoteric, de proveniență diversă: europeană, africană, asiată. De asemenea, tehnicile însoțesc şi ele diversitatea tematică, alcătuind parcă un ambițios kaleidoscop. De la pictură şi gravură, până la sculptură şi xilogravură, trecând prin monotipii, fotografie şi artă digitală, Sasha Meret se simte bine în toate. Pentru că în interiorul său, în adâncimile insondabile ale identității sale, alături de cetățeanul planetei, trăieşte, într-o permeabilitate intimă, artistul ambiției totalizatoare, creatorul universal. Foarte cunoscute şi apreciate în Statele Unite, China, Japonia şi Europa, lucrările lui fac parte din patrimonii celebre, precum ale Sony Corporation, Muzeului Naito, Joyce-Gilmore Mertz Foundation, Pall Corporation, Pfizer, Fundației Art Lin YuNu, Queens Museum sau din colecții particulare din SUA, Franța, Japonia, Germania, Olanda, Suedia, Norvegia.
Proiectul cu care a revenit, recent, în România, Reverii urbane, conține fotografii ale New York-ului, văzut paralel în timp, la un interval de o jumătate de secol (1959-2009), apoi, schițe de urbanism utopic din Galaxia XYZ, precum şi, să-i zicem sculptură, cu origine în tradițiile rurale (mai exact, o spectaculoasă propunere de monument: căruța țărănească din lemn acoperită integral cu...oglinzi!).
Oraşul ar fi tema centrală a acestui proiect. Oraşul văzut ca o amprentă vizuală a unui semn universal: Manhattan-ul văzut dinspre East River, la fel de cunoscut ca şi, de pildă, Turnul Eiffel, Căpățâna de zahăr din golful Rio sau Sagrada Familia a lui Gaudi. Dar ceea ce e interesant în toate aceste ipostaze fotografice este înverşunarea lui Sasha Meret cu care vrea să desprindă imaginea din clişeistica motivului. Revolta lui împotriva şablonului repetitiv. Astfel încât, la nivelul retoric vizual, nu New York-ul este cel surprins, nu poza lui precumpăneşte, nu imaginea zgârie-norilor din East Side năvăleşte pe retină, ci altceva: cerul de deasupra lui, norii fabuloşi ce învăluie Metropola (acelaşi magnetism fantastic al dinamismului norilor, cum e la Paris, alt tărâm meteolian foarte interesant!). Deci, nu monumentul, emblema, eticheta, ci soclul, baza (la fel ca şi, dacă vreți, statuia lui Charles La Trobe, realizată de Peter Corlett, din Melbourne, unde primul locotenent-guvernator al Australiei este înfățişat cu capul în jos, postamentul fiind în aer!). Centrul de interes, nodul optic informațional transcende teluricul devenit aproape banal şi se mută sus, acolo unde morfologia şi cromatica cerului dezlănțuie un spectacol amețitor. Iar aceasta este, trebuie să recunoaşteți, dincolo de prezumțiozitate, o formă inedită de respingere a paradigmei. Cum tot revoltă se poate numi şi căruța, vechiul atelaj cu tracțiune hipo al ruralității româneşti, transformată, poleită pe toate părțile cu cioburi, cu fragmente de oglinzi. Poți rămâne minute întregi uitându-te uimit la acest obiect luat frumos de pe ulița copilăriei şi ridicat de artist la rangul de vehicul celest, fără ca să apară vreo cât de mică zgârietură pe lentila de percepție. Un fel de osmoză semantică face ca acest mijloc de transport al visului să rămână în paradisul personal (conform observației lui Jean-Paul Richter, că amintirea e singurul paradis din care nu putem fi alungați!).
Pentru toate aceste motive (şi teme!), propunem, cu bucurie, ca Sasha Meret să fie numit cetățean de onoare al Republicii Revolta Superioară.
Letiția Oprişan – revolta culorii
Precum mulți locuitori ai acestei planete ştiu, mai ales bărbații, nu-i pricină de şagă şi nici lesne de-ndurat atunci când o femeie se răscoală (a se vedea din istorie, en passant, cazul domnişoarei d’Arc!). Nu ne propunem să vorbim despre revolta doamnelor în general, fac asta deja, de multă vreme, magazinele de reproducție feministă, asociațiile amazoniale de cartier, tabloidele old şi new fashion, precum şi publicațiile glossy de nişă potrivită. Noi vrem doar să vedem cum se revoltă o femeie-artist.
Aidoma unui bizar compendiu de drept civil sau penal, în care sunt cuantificate şi cercetate numai excepțiile, tot astfel pictura Letiției Oprişan adună la un loc toate culorile, toate combinațiile cromatice posibile, în afara nuanțelor de gri (nici măcar pentru o presupunere nu lasă loc!). Pictorița – ne-am săturat de alb şi negru ori de compuşii lor nesuferiți!, strigă ochiul ei şi spiritul dânsei – refuză cu obstinație cenuşiul. Care, astfel, se abucură de o absență fastuoasă. Drept (nici civil, nici penal!) urmare, sunt luate în discuție doar petele de culoare. La fel ca în neamurile de fauvişti.
Cea mai recentă expoziție a Letiției Oprişan – de la galeriile Irecson – nu a dezvăluit nimic spectaculos (totul era ştiut, clasat, cunoscut, gravat în memorie!), ci doar a lărgit perspectiva de intrare în universul ei fantasmatic. Publicul n-a mai fost nevoit să se strecoare – cum a fost cazul la o expoziție anterioară de grup exclusiv feminin, unde artista a avut doar două lucrări – ci a beneficiat de deplina odihnă a planului larg. Cum ar veni, s-a intrat la liber, liniştit, în compartimentele genetice ale unei arte de excepție.
Trei sunt, în opinia noastră, căile prin care se accede la o relație de confort semantic (adică înțelegi ceea ce vezi!) cu pictura Letiției Oprişan. Mai întâi, se poate defini o componentă nervoasă, extrem de energică a spiritului său creator, nu numai în teme, ci şi la nivelul tehnicii. Ductul e rapid, neîndurător, aproape duşmănos, iritat, castrator şi tăios. Mâna nu bâjbâie. Intuiția nu se împleticeşte. Priviți cu atenție ciclul „Tornadelor” şi veți simți nevoia să vă feriți. Atât de puternică e impresia de siguranță şi precizie ascuțită, încât privitorul simte nesmintit dorința de a face doi paşi înapoi. Parcă spre a se proteja de tăişul cioburilor dezlănțuite. Apoi, survine dezmățul cromatic. Revolta culorii. Fiecare pată (chiar există o sumedenie de pete, care îndulcesc impresia de coroziv a ductului!) se dezvoltă autonom, liberă, se lățeşte în spatele formei – uneori, deloc de condamnat de deliberat de imprecisă! – şi devine ea însăşi trop, se transformă într-o figură narativă. Doar ea, culoarea, povesteşte – în răspăr, bineînțeles, nici nu se putea altfel! – miturile personale ale Letiției Oprişan. Şi, în fine, a treia cale, dar nu ultima, ni se pare a fi socotința. Fiecare viziune, fiecare tablou, fiecare linie, fiecare picătură de vopsea, fiecare ectoplasmă – toate sunt însoțite de un certificat de utilitate maximă. Nimic nu este nefolositor. Cum, tot aşa, nimic nu este zadarnic. Totul e chibzuit, înseamnă băgare de seamă, calcul şi măsură. Pare paradoxal, dar şi revolta poate fi lucidă, nu numai isterică şi inexplicabilă.
Pentru toate aceste motive (şi teme!), propunem ca Letiția Oprişan să fie numită, şi ea, la fel, cu bucurie, cetățean de onoare al Republicii Revolta Superioară.