Atitudini
Ion Zubaşcu
DE-A MOARTEA ŞI DE-A VIUL IN POEZIA ACTUALĂ
Articol publicat în ediția Viața Românească 9-10 / 2010
Eseul acesta îşi propune să învestigheze, cu aproximația inevitabilă, reconfigurările structurale din poezia actuală, pornind de la unele exemple din creația a doi poeți proeminenți, aparținând a două generații diferite, Marta Petreu şi Teodor Dună. Trebuie să precizez de la început că n-am avut nici o clipă în vedere evidențieri de ordin valoric, ci doar tematic. Pur şi simplu, fiind un cititor asiduu de poezie, în mintea mea s-au polarizat din punct de vedere tehnic două universuri lirice aflate la extreme şi n-aş fi dorit să-mi scape un asemenea subiect publicistic. Este o evidență faptul că valoarea unei creații literare rezidă în afirmarea unor constante ce țin de complexul expresiei artistice, nu al temelor abordate, aşadar exemplificările de mai jos sunt doar de natură topografică şi chiar toponimică, dar nicidecum taxonomică şi, cu atât mai puțin, axiologică.
Mama cu pruncul
Am în față poemul Mama cu pruncul al Martei Petreu, din volumul Cartea mâniei, Albatros, 1997, unul dintre cele mai cutremurătoare texte care s-au scris în poezia română, dar m-aş putea opri la fel de bine asupra Apocalipsei după Marta şi a multor altor poeme terifiante din cărțile poetei. Iată câteva citate semnificative:
„Apoi în lume s-a făcut târziu prea târziu/ nimeni n-a mai vrut să se nască/ nimeni n-a mai vrut să facă dragoste/ nimeni n-a mai putut să iubească (...)/ Haita de lupi a inimii/ urlă a urît. La orice oră miroase a hoit/ duhneşte putreziciunea. Neîngropate cadavrele mamei cu pruncul/ putrezesc pe asfalt la vedere/ Nu există decât această lume care-şi trăieşte/ într-o duhoare cuprinzătoare/ groaza sfîrşitul (...)/ Gol. Pulbere. Beznă. Cerul uscat/ Nu ninge. Nu plouă. Nu mai cad stele în palmă/ Nu plouă cu sânge. Acum/ e pur şi simplu târziu. Acum e sfârşitul. Cenuşa. Mânia”.
Poemul Mama cu pruncul a fost reluat în volumul Apocalipsa după Marta, editura Biblioteca Apostrof, Cluj, 1999, o antologie de texte realmente înfricoşătoare, dintre anii 1981-1998. Între timp, în literatura română a apărut o generație nouă de tineri poeți, foarte activi şi dornici de afirmare, părând să-şi asume responsabilitatea de-a lua poezia română pe cont propriu, de la bun început, ca şi cum lumea ar începe odată cu ei (dacă-mi aduc bine aminte, la fel de intempestiv a intrat în scenă şi generația 80). Doar din luna mai încoace, câțiva entuziaşti ai tinerei generații au produs un Târg Alternativ de Carte, foarte bine gândit şi realizat din punct de vedere tehnic, un Târg Național al Cărții de Poezie, care a vândut în câteva zile mai multe volume de versuri decât au făcut editurile într-un an, Maratonul de Poezie şi Jazz (ediția a II-a), s-a lansat de asemenea la Bookfest Poezia antiutopică. O antologie a douămiismului poetic românesc, iar recent, a apărut o nouă şi foarte promițătoare revistă literară, Poesis International, care are în redacție câteva vârfuri de atac ale acestui îmbucurător „desant”.
Avem, aşadar, în preajma imediată a noastră semne evidente că „mama cu pruncul” n-au putrezit pe asfalt, că în lume nu s-a făcut totuşi prea târziu şi că mai există cel puțin o altă lume, înafara celei din poemul Martei Petreu ( „care-şi trăieşte într-o duhoare cuprinzătoare/ groaza sfârşitul”). N-a fost, prin urmare, nici un sfârşit, dimpotrivă! şi aş vrea să aduc ca dovadă un alt fragment de poem, din volumul cu titlul la fel de semnificativ, de-a viul, publicat la Editura Cartea Românească de tânărul poet Teodor Dună, la începutul acestui an 2010, care pare un răspuns dat poeziei Martei Petreu, într-un dialog imaginar dintre generații:
„abia trecut prin miezul nopții şi eu înspăimântător de viu/ viața a o mie de oameni a năvălit în mine./ atât de viu, că o sută de vieți au rămas în afara mea, înfăşurate.// şi apoi viața a încă o mie de oameni şi apoi viața/ peretelui, viața lemnului, viața carcasei,/ toate se năpustesc spre mine/ şi mă umplu.// şi orice este viu şi orice a fost viu îşi face loc în mine/ şi mă înconjoară.// viața mea e de neoprit. împânzeşte străzile, blocurile./ şi totul începe să clocotească de viață(...)// viul ăsta de o sută de tone spulberă orice, străpunge/ carcasele, străpunge cimentul/ şi totul clocoteşte de viață: asfaltul respiră/ lemnul respiră, miezul nopții respiră. Şi chiar dacă nu e nimeni în jur,/ lumea fierbe de viață cu nimeni în ea”.
Între Apocalipsă şi Renaştere
Cum pentru orice creator adevărat, literatura română e un întreg, care funcționează ca un organism viu, cele două poeme, al optzecistei Marta Petreu şi al douămiistului Teodor Dună, creează o polaritate asupra căreia suntem invitați să medităm, chiar de către această evidență. Aşadar, avem pe de o parte lumea apocaliptică a Martei Petreu, care-şi trăieşte cu ferocitate agonia sfârşitului, având forța expresivă a tragediilor antice, dar şi a profețiilor Vechiului Testament, iar de cealaltă parte, la nici 15 ani distanță istorică, se contrapune cu vehemență afirmativă cartea explozivă a tânărului Teodor Dună ( a treia), scrisă într-un registru vital, de exuberanță şi anvergură whitmaniană. Şi cum extremele se ating întotdeauna, vom observa că în ambele poeme realitatea n-are transcendență, ci doar polaritate opusă: „nu există decât această lume care-şi trăieşte sfârşitul”, la Marta Petreu, şi „lumea fierbe de viață cu nimeni în ea”, la Teodor Dună.
Dincolo de această precizare, devine inevitabilă întrebarea: Cum pot coexista în acelaşi timp, cu şanse egale de autenticitate, cele două realități poetice care par să se excludă reciproc? Cum poate fi citită poezia Martei Petreu şi a întregii generații 80, desigur, din perspectiva insurecței douămiiste, care demonstrează nu doar că mama cu pruncul n-au putrezit pe asfalt, ci fătul s-a născut la timp, e viu, sănătos tun, s-a făcut băiat mare şi, ca orice tânăr care-şi afirmă identitatea prin opoziție, îşi contestă părinții? Problema s-a ivit pentru mine într-un mod acut, aş spune, când am vrut să-i trimit versurile Martei Petreu unui tânăr poet de limbă română, care trăieşte în Anglia şi ar putea fi fiul meu. Tânărul acesta, născut în preajma anului 1980, e la curent cu poezia generaței sale douămiiste, din România, de pe diverse site-uri şi bloguri, are aproape toate cărțile congenerilor săi, dar a citit prea puțină poezie optzecistă. Dorind să-l ajut să-şi facă o minimă educație poetică în acest sens, mi-am dat seama că trebuie să-mi pun întrebarea: cum poate să citească un asemenea tânăr şi să facă priză la poezia Martei Petreu şi a celei optzeciste, în bună parte apocaliptică, după ce l-a citit pe Teodor Dună şi pe aproape toți ceilalți douămiişti?
Unul dintre răspunsurile posibile, dacă nu singurul corect, e că versurile Martei Petreu nu trebuie receptate în registrul temporal absolut, ci raportate la un reper istoric contextual: „Apoi în lume s-a făcut târziu prea târziu...”. S-a făcut prea târziu, evident, pentru o anumită lume, cea a dictaturilor cu care a sfârşit ruşinosul secol XX, sau acea lume a vechii paradigme de civilizație, anunțată de profețiile terifiante ale Apocalipsei lui Ioan, de la sfârşitul Noului Testament, care a început cu răstignirea pe cruce a Fiului lui Dumnezeu şi a sfârşit după două mii de ani de istorie cu răstignirea lui Dumnezeu însuşi, în cele două războaie mondiale, cu cohortele lor de milioane de morți, dar şi cu milioanele de crime comuniste, comise în timp de pace. Într-adevăr, acea lume s-a sfârşit, sau e pe cale să se sfârşească, dar între timp a început să apară o lume nouă, postapocaliptică, postistorică, postscripturală, pentru care e încă devreme, chiar foarte devreme, o lume care se naşte acum, se întinde rizomatic pe întreaga planetă, iubeşte, face dragoste, iar mamele îşi cresc copiii cu bucurie, contrazicând cu forță şi vitalitate nouă predicțiile alexandrine, de sfârşit de Imperiu, ale viziunilor Martei Petreu.
Dar cum va mai scrie Marta Petreu de acum înainte, ca şi toți poeții optzecişti, de altfel, în mijlocul unei noi generații, ca şi cea douămiistă, care pare să fi schimbat pur şi simplu polaritatea literaturii române actuale, într-un mod similar inversării polilor magnetici din geofizica Pământului? Se impune de la sine precizarea că n-am nici o cădere să mă amestec în laboratorul unei poete de valoarea Martei Petreu, sau a altor colegi de generație, fiecare creator autentic având suficiente resurse de continuitate în timp, prin însăşi natura enzimatică, ascunsă, care potențează misterul creației. De altfel, în volumul său, Scara lui Iacob, din 2006, una dintre cele mai puternice cărți de poezie din literatura română contemporană, poeta îşi amplifică temele prin semnele unei reorientări clare într-o posibilă direcție viitoare, autoregeneratoare. Vorbesc despre poezia Martei Petreu dintr-un reflex aproape didactic, pentru că o cunosc foarte bine, şi apoi e preferabil să obiectivez nişte răspunsuri, în locul unui discurs nombrilist, centrat pe propriul traseu optzecist.
Un prim răspuns ar fi că nici această nouă generație care intră în literatura română a începutului de mileniu trei, cu un elan de-a dreptul renascentist, nu va ține pe veci, nici ea, nici paradigma literară pe care o vesteşte, cum n-au durat la nesfârşit nici unul dintre curentele care au înviorat, la răstimpuri de epoci, apele stătute ale culturii europene, în mileniul trecut. În plus, această generație îşi are, cum e şi firesc, apocalipticii ei, care fac suportabilă trecerea de la optzecism la douămiism. Dar chiar şi un discurs vitalist, de genul celui din poeme ca înverzirea, de-a viul şi altele, ale lui Teodor Dună, îşi va satura polivalențele, menținut în acelaşi registru ani de zile, mai ales că vine pe urmele unei construcții de anvergura imperială a lui Walt Whitman, din Cântec pentru mine însumi, dus la ultimele consecințe în Fire de iarbă, marea construcție a vieții sale. În consecință, suntem îndreptățiți să credem, că valuri peste valuri de generații viitoare se vor adăuga în straturi geologice de istoricitate, cu aceeaşi dorință febrilă de schimbare, afirmare, înnoire – şi tocmai în asta constă miracolul insondabil al lumii şi vieții. Poezia Martei Petreu, ca şi a altor poeți apocaliptici ( însăşi Apocalipsa lui Ioan) îşi vor păstra actualitatea oricând, tocmai fiindcă ating prin valoarea lor literară, peste subsidiaritatea viziunii ideatice, câmpul durabil de generalitate din urma oricărei evoluții organice, fie că e vorba de o generație sau de cultura ei, putând să-şi actualizeze oricând forța emotivă de impact, mai ales în perioadele alexandrine de la sfârşitul ciclurilor evolutive, cum a fost secvența convalescentă a postmodernismului actual, din care se pare că tocmai ieşim cu bine.
Pe de altă parte, cititorul însuşi ca ființă umană trecătoare are propriile lui cicluri biologice şi dacă o poezie ca şi cea a lui Teodor Dună pare destinată cu precădere unui receptor tânăr, aflat la început de drum, lirica Martei Petreu îşi va găsi întotdeauna audiență în rândul receptorilor tensionați de situații biologice limită, tragedii biografice, suferință şi boală, apropierea morții, pentru care arta a acționat dintotdeuna ca o logoterapie, cu puternica ei funcție catarctică.
Majestatea Sa, Personajul
Dar ar mai fi un răspuns posibil şi eu pe acesta mizez. Mi se pare evident că poeme ca Mama cu pruncul, Apocalipsa după Marta şi altele, din cărțile poetei Martei Petreu, dar şi din cele mai valoroase volume de versuri ale generației 80, şi-au atins o limită de saturație, singurătatea, vinovăția, deznădejdea, grotescul, groaza, atrocitatea, mânia, revolta, imprecația, cinismul, blasfemia, dorința cioraniană a morții etc., fiind reluate din perspective şi cu nuanțări expresive suficiente, pentru a mai pedala pe acest registru, fără riscul unei retoricizări manieriste, indezirabile. Ar fi, însă, la fel de absurd să ne imaginăm c-ar putea cineva interzice poeților de ieri, de azi şi de mâine să atingă aceste dimensiuni ale umanului dintotdeauna, mai ales celor care au explorat riscantele teritorii, scriind versuri de forța psalmilor provocatori ai Martei Petreu: „şi eu am fost aici (hic sunt leones)/ a hărții. Aici. În inima albă a flăcării de fosfor/ în miezul stelei al insomniei al lipsei de rost/ aici unde aleargă câini uriaşi/ Da. Inima dorinței de-a pieri”.
Iar dacă această poezie îşi va găsi o motivație perpetuă în contextualizarea şi mutarea reperelor ei de referință din registrul absolut într-unul relativ, istoric, cursivitatea ei viitoare ar putea veni din ducerea acestei operații de contextualizare până la capăt, cu durerea şi satisfacțiile ulterioare ale unei veritabile chirurgii estetice: acest tip de poeme dintr-o bună parte a liricii generației 80 ar suna foarte bine, în continuare, inclusiv pentru generația douămiistă, dar şi pentru mulți ani de acum înainte, dacă discursul ar fi pus în gura unor personaje, care se înfruntă în desfăşurarea dramatică a unei întâmplări, sau a unui conflict, dintr-un loc şi timp istoric anume, cum se întâmplă în tragediile antice şi în creațiile dramatice, în general, dar a început să funcțioeze deja în cărțile unor poeți tineri, foarte talentați şi conştienți de ceea ce fac, cum ar fi O. Nimigean, Claudiu Komartin, Radu Vancu, Ofelia Prodan, Stoian G. Bogdan, Daniel D. Marin şi mulți alții. Adică, autorul poemelor să renunțe la orgoliul egocentric de-a fi tot el eroul propriului monolog şi să-şi dăruie discursul unei identități alternative, sau complementare, cu existență obiectivă, distinctă de a lui, mai clar spus, unui personaj prins într-o încleştare epică sau dramatică. Ar urma ca Marta Petreu să nu mai funcționeze în poemele sale şi ca autor şi ca personaj, ci să despartă apele de uscat, textul său să nu mai aibă orgoliul de-a înlocui lumea, cum se întâmplă în poeme ca Rochia Martei cea de toate zilele, Marta în Grădina Ghetsemani sau în Apocalipsa după Marta.
Am luat, încă o dată, doar ca reper indicial aceste exemple din creația Martei Petreu, pentru că acelaşi lucru se întâmplă de fapt într-o bună parte a poeziei opt zeciste, ajunse la o limită istorică, aş spune paradigmatică. În acelaşi sens, într-o serie de poeme din recentul volum nimic, Humanitas, 2010, Mircea Cărtărescu vorbeşte despre sine ca despre un altul, chiar dacă o face uneori la modul ironic: „Da, mă cunoşti deja bine tu,/ tu, cititor al poeziei lui M.C.: evident/ mă duc la oglindă”; „iată-mă, un egomaniac/ un bărbat singur scriind în bucătăria lui”; „(căci sunt scriitorul M.C./ considerat de critică drept liderul/ generației 80, autor premiat)”; „îmi sunt atât de drag, aşa de drag!/ (celebrul M.C. vă salută din nou)”; „e splendid că nu sunt mircea cărtărescu: Doamne, ce dramă/ ar fi fost să fiu mircea cărtărescu”, „eu, mircea cărtărescu, sunt nimeni în lumea cea nouă/ există 10 la puterea 38 mircea cărtărescu aici” etc. Dar când începi să vorbeşti despre tine însuți ca despre un altul, ca şi când ai fi o altă persoană, cu totul străină, această autodivizare a personalității auctoriale tocmai a inventat personajul. Aşadar, în acest moment istoric, la ieşirea cu bine din postmodernism, e timpul să intre în scenă Majestatea Sa Personajul! De ce să-ți botezi toate cele 10 la puterea 38 de personaje din tine cu acelaşi nume, ceea ce ar putea deveni la un moment dat suspect, în loc să le recunoşti ca autor propria lor alteritate şi dreptul de a exista în mod obiectiv, detaşat de tine, aşa cum un părinte continuă firesc să existe prin fiii şi urmaşii lui, chiar dacă aceştia au individualitate scenică, în spectacolul istoric al destinului, atât de puternică încât îşi pot contesta la un moment dat genitorii? Cum ar zice acelaşi mereu surprinzător Mircea Cărtărescu: „am fost jucător, acum sunt antrenor”. Sau şi mai explicit, în profeticele sale versuri: „căci doar ce nu e poezie/ mai poate rezista ca poezie/ doar ce nu poate fi poezie”.
Prin urmare, s-ar cuveni ca poetul să renunțe la orgoliul „egomaniacal” de a fi singura divinitate din cer şi de pe pământ, sa treacă de la slujirea doar de sine la recunoaşterea publică a celuilalt, să se replieze în culise, într-un fel de penitență scenică, recunoscând lumea fremătătoare dinafara textului şi invitând-o din nou în prim-plan, cu personajele ei diverse, atât de vii şi pitoreşti, tragice şi comice deopotrivă, care-şi văd de preaomeneştile lor treburi abandonând „poezia”, tocmai pentru că poeticile moderne, de la Rimbaud încoace, au mizat monocord pe magia poeziei pure şi a fanteziei dictatoriale, abandonând omul şi lumea vie a oamenilor, cu toată insondabila ei umanitate: „Poetul începe acolo unde sfârşeşte omul” (Ortega y Gasset, în pledoaria sa Dezumanizare).
Poezia care se naşte acum şi se afirmă spectaculos în România - iar lucrul acesta va fi tot mai vizibil în viitor! - pare mai degrabă să spună exact invers: poetul se naşte acolo unde începe omul şi va sfârşi odată cu nesfârşirea lui.
Mama cu pruncul
Am în față poemul Mama cu pruncul al Martei Petreu, din volumul Cartea mâniei, Albatros, 1997, unul dintre cele mai cutremurătoare texte care s-au scris în poezia română, dar m-aş putea opri la fel de bine asupra Apocalipsei după Marta şi a multor altor poeme terifiante din cărțile poetei. Iată câteva citate semnificative:
„Apoi în lume s-a făcut târziu prea târziu/ nimeni n-a mai vrut să se nască/ nimeni n-a mai vrut să facă dragoste/ nimeni n-a mai putut să iubească (...)/ Haita de lupi a inimii/ urlă a urît. La orice oră miroase a hoit/ duhneşte putreziciunea. Neîngropate cadavrele mamei cu pruncul/ putrezesc pe asfalt la vedere/ Nu există decât această lume care-şi trăieşte/ într-o duhoare cuprinzătoare/ groaza sfîrşitul (...)/ Gol. Pulbere. Beznă. Cerul uscat/ Nu ninge. Nu plouă. Nu mai cad stele în palmă/ Nu plouă cu sânge. Acum/ e pur şi simplu târziu. Acum e sfârşitul. Cenuşa. Mânia”.
Poemul Mama cu pruncul a fost reluat în volumul Apocalipsa după Marta, editura Biblioteca Apostrof, Cluj, 1999, o antologie de texte realmente înfricoşătoare, dintre anii 1981-1998. Între timp, în literatura română a apărut o generație nouă de tineri poeți, foarte activi şi dornici de afirmare, părând să-şi asume responsabilitatea de-a lua poezia română pe cont propriu, de la bun început, ca şi cum lumea ar începe odată cu ei (dacă-mi aduc bine aminte, la fel de intempestiv a intrat în scenă şi generația 80). Doar din luna mai încoace, câțiva entuziaşti ai tinerei generații au produs un Târg Alternativ de Carte, foarte bine gândit şi realizat din punct de vedere tehnic, un Târg Național al Cărții de Poezie, care a vândut în câteva zile mai multe volume de versuri decât au făcut editurile într-un an, Maratonul de Poezie şi Jazz (ediția a II-a), s-a lansat de asemenea la Bookfest Poezia antiutopică. O antologie a douămiismului poetic românesc, iar recent, a apărut o nouă şi foarte promițătoare revistă literară, Poesis International, care are în redacție câteva vârfuri de atac ale acestui îmbucurător „desant”.
Avem, aşadar, în preajma imediată a noastră semne evidente că „mama cu pruncul” n-au putrezit pe asfalt, că în lume nu s-a făcut totuşi prea târziu şi că mai există cel puțin o altă lume, înafara celei din poemul Martei Petreu ( „care-şi trăieşte într-o duhoare cuprinzătoare/ groaza sfârşitul”). N-a fost, prin urmare, nici un sfârşit, dimpotrivă! şi aş vrea să aduc ca dovadă un alt fragment de poem, din volumul cu titlul la fel de semnificativ, de-a viul, publicat la Editura Cartea Românească de tânărul poet Teodor Dună, la începutul acestui an 2010, care pare un răspuns dat poeziei Martei Petreu, într-un dialog imaginar dintre generații:
„abia trecut prin miezul nopții şi eu înspăimântător de viu/ viața a o mie de oameni a năvălit în mine./ atât de viu, că o sută de vieți au rămas în afara mea, înfăşurate.// şi apoi viața a încă o mie de oameni şi apoi viața/ peretelui, viața lemnului, viața carcasei,/ toate se năpustesc spre mine/ şi mă umplu.// şi orice este viu şi orice a fost viu îşi face loc în mine/ şi mă înconjoară.// viața mea e de neoprit. împânzeşte străzile, blocurile./ şi totul începe să clocotească de viață(...)// viul ăsta de o sută de tone spulberă orice, străpunge/ carcasele, străpunge cimentul/ şi totul clocoteşte de viață: asfaltul respiră/ lemnul respiră, miezul nopții respiră. Şi chiar dacă nu e nimeni în jur,/ lumea fierbe de viață cu nimeni în ea”.
Între Apocalipsă şi Renaştere
Cum pentru orice creator adevărat, literatura română e un întreg, care funcționează ca un organism viu, cele două poeme, al optzecistei Marta Petreu şi al douămiistului Teodor Dună, creează o polaritate asupra căreia suntem invitați să medităm, chiar de către această evidență. Aşadar, avem pe de o parte lumea apocaliptică a Martei Petreu, care-şi trăieşte cu ferocitate agonia sfârşitului, având forța expresivă a tragediilor antice, dar şi a profețiilor Vechiului Testament, iar de cealaltă parte, la nici 15 ani distanță istorică, se contrapune cu vehemență afirmativă cartea explozivă a tânărului Teodor Dună ( a treia), scrisă într-un registru vital, de exuberanță şi anvergură whitmaniană. Şi cum extremele se ating întotdeauna, vom observa că în ambele poeme realitatea n-are transcendență, ci doar polaritate opusă: „nu există decât această lume care-şi trăieşte sfârşitul”, la Marta Petreu, şi „lumea fierbe de viață cu nimeni în ea”, la Teodor Dună.
Dincolo de această precizare, devine inevitabilă întrebarea: Cum pot coexista în acelaşi timp, cu şanse egale de autenticitate, cele două realități poetice care par să se excludă reciproc? Cum poate fi citită poezia Martei Petreu şi a întregii generații 80, desigur, din perspectiva insurecței douămiiste, care demonstrează nu doar că mama cu pruncul n-au putrezit pe asfalt, ci fătul s-a născut la timp, e viu, sănătos tun, s-a făcut băiat mare şi, ca orice tânăr care-şi afirmă identitatea prin opoziție, îşi contestă părinții? Problema s-a ivit pentru mine într-un mod acut, aş spune, când am vrut să-i trimit versurile Martei Petreu unui tânăr poet de limbă română, care trăieşte în Anglia şi ar putea fi fiul meu. Tânărul acesta, născut în preajma anului 1980, e la curent cu poezia generaței sale douămiiste, din România, de pe diverse site-uri şi bloguri, are aproape toate cărțile congenerilor săi, dar a citit prea puțină poezie optzecistă. Dorind să-l ajut să-şi facă o minimă educație poetică în acest sens, mi-am dat seama că trebuie să-mi pun întrebarea: cum poate să citească un asemenea tânăr şi să facă priză la poezia Martei Petreu şi a celei optzeciste, în bună parte apocaliptică, după ce l-a citit pe Teodor Dună şi pe aproape toți ceilalți douămiişti?
Unul dintre răspunsurile posibile, dacă nu singurul corect, e că versurile Martei Petreu nu trebuie receptate în registrul temporal absolut, ci raportate la un reper istoric contextual: „Apoi în lume s-a făcut târziu prea târziu...”. S-a făcut prea târziu, evident, pentru o anumită lume, cea a dictaturilor cu care a sfârşit ruşinosul secol XX, sau acea lume a vechii paradigme de civilizație, anunțată de profețiile terifiante ale Apocalipsei lui Ioan, de la sfârşitul Noului Testament, care a început cu răstignirea pe cruce a Fiului lui Dumnezeu şi a sfârşit după două mii de ani de istorie cu răstignirea lui Dumnezeu însuşi, în cele două războaie mondiale, cu cohortele lor de milioane de morți, dar şi cu milioanele de crime comuniste, comise în timp de pace. Într-adevăr, acea lume s-a sfârşit, sau e pe cale să se sfârşească, dar între timp a început să apară o lume nouă, postapocaliptică, postistorică, postscripturală, pentru care e încă devreme, chiar foarte devreme, o lume care se naşte acum, se întinde rizomatic pe întreaga planetă, iubeşte, face dragoste, iar mamele îşi cresc copiii cu bucurie, contrazicând cu forță şi vitalitate nouă predicțiile alexandrine, de sfârşit de Imperiu, ale viziunilor Martei Petreu.
Dar cum va mai scrie Marta Petreu de acum înainte, ca şi toți poeții optzecişti, de altfel, în mijlocul unei noi generații, ca şi cea douămiistă, care pare să fi schimbat pur şi simplu polaritatea literaturii române actuale, într-un mod similar inversării polilor magnetici din geofizica Pământului? Se impune de la sine precizarea că n-am nici o cădere să mă amestec în laboratorul unei poete de valoarea Martei Petreu, sau a altor colegi de generație, fiecare creator autentic având suficiente resurse de continuitate în timp, prin însăşi natura enzimatică, ascunsă, care potențează misterul creației. De altfel, în volumul său, Scara lui Iacob, din 2006, una dintre cele mai puternice cărți de poezie din literatura română contemporană, poeta îşi amplifică temele prin semnele unei reorientări clare într-o posibilă direcție viitoare, autoregeneratoare. Vorbesc despre poezia Martei Petreu dintr-un reflex aproape didactic, pentru că o cunosc foarte bine, şi apoi e preferabil să obiectivez nişte răspunsuri, în locul unui discurs nombrilist, centrat pe propriul traseu optzecist.
Un prim răspuns ar fi că nici această nouă generație care intră în literatura română a începutului de mileniu trei, cu un elan de-a dreptul renascentist, nu va ține pe veci, nici ea, nici paradigma literară pe care o vesteşte, cum n-au durat la nesfârşit nici unul dintre curentele care au înviorat, la răstimpuri de epoci, apele stătute ale culturii europene, în mileniul trecut. În plus, această generație îşi are, cum e şi firesc, apocalipticii ei, care fac suportabilă trecerea de la optzecism la douămiism. Dar chiar şi un discurs vitalist, de genul celui din poeme ca înverzirea, de-a viul şi altele, ale lui Teodor Dună, îşi va satura polivalențele, menținut în acelaşi registru ani de zile, mai ales că vine pe urmele unei construcții de anvergura imperială a lui Walt Whitman, din Cântec pentru mine însumi, dus la ultimele consecințe în Fire de iarbă, marea construcție a vieții sale. În consecință, suntem îndreptățiți să credem, că valuri peste valuri de generații viitoare se vor adăuga în straturi geologice de istoricitate, cu aceeaşi dorință febrilă de schimbare, afirmare, înnoire – şi tocmai în asta constă miracolul insondabil al lumii şi vieții. Poezia Martei Petreu, ca şi a altor poeți apocaliptici ( însăşi Apocalipsa lui Ioan) îşi vor păstra actualitatea oricând, tocmai fiindcă ating prin valoarea lor literară, peste subsidiaritatea viziunii ideatice, câmpul durabil de generalitate din urma oricărei evoluții organice, fie că e vorba de o generație sau de cultura ei, putând să-şi actualizeze oricând forța emotivă de impact, mai ales în perioadele alexandrine de la sfârşitul ciclurilor evolutive, cum a fost secvența convalescentă a postmodernismului actual, din care se pare că tocmai ieşim cu bine.
Pe de altă parte, cititorul însuşi ca ființă umană trecătoare are propriile lui cicluri biologice şi dacă o poezie ca şi cea a lui Teodor Dună pare destinată cu precădere unui receptor tânăr, aflat la început de drum, lirica Martei Petreu îşi va găsi întotdeauna audiență în rândul receptorilor tensionați de situații biologice limită, tragedii biografice, suferință şi boală, apropierea morții, pentru care arta a acționat dintotdeuna ca o logoterapie, cu puternica ei funcție catarctică.
Majestatea Sa, Personajul
Dar ar mai fi un răspuns posibil şi eu pe acesta mizez. Mi se pare evident că poeme ca Mama cu pruncul, Apocalipsa după Marta şi altele, din cărțile poetei Martei Petreu, dar şi din cele mai valoroase volume de versuri ale generației 80, şi-au atins o limită de saturație, singurătatea, vinovăția, deznădejdea, grotescul, groaza, atrocitatea, mânia, revolta, imprecația, cinismul, blasfemia, dorința cioraniană a morții etc., fiind reluate din perspective şi cu nuanțări expresive suficiente, pentru a mai pedala pe acest registru, fără riscul unei retoricizări manieriste, indezirabile. Ar fi, însă, la fel de absurd să ne imaginăm c-ar putea cineva interzice poeților de ieri, de azi şi de mâine să atingă aceste dimensiuni ale umanului dintotdeauna, mai ales celor care au explorat riscantele teritorii, scriind versuri de forța psalmilor provocatori ai Martei Petreu: „şi eu am fost aici (hic sunt leones)/ a hărții. Aici. În inima albă a flăcării de fosfor/ în miezul stelei al insomniei al lipsei de rost/ aici unde aleargă câini uriaşi/ Da. Inima dorinței de-a pieri”.
Iar dacă această poezie îşi va găsi o motivație perpetuă în contextualizarea şi mutarea reperelor ei de referință din registrul absolut într-unul relativ, istoric, cursivitatea ei viitoare ar putea veni din ducerea acestei operații de contextualizare până la capăt, cu durerea şi satisfacțiile ulterioare ale unei veritabile chirurgii estetice: acest tip de poeme dintr-o bună parte a liricii generației 80 ar suna foarte bine, în continuare, inclusiv pentru generația douămiistă, dar şi pentru mulți ani de acum înainte, dacă discursul ar fi pus în gura unor personaje, care se înfruntă în desfăşurarea dramatică a unei întâmplări, sau a unui conflict, dintr-un loc şi timp istoric anume, cum se întâmplă în tragediile antice şi în creațiile dramatice, în general, dar a început să funcțioeze deja în cărțile unor poeți tineri, foarte talentați şi conştienți de ceea ce fac, cum ar fi O. Nimigean, Claudiu Komartin, Radu Vancu, Ofelia Prodan, Stoian G. Bogdan, Daniel D. Marin şi mulți alții. Adică, autorul poemelor să renunțe la orgoliul egocentric de-a fi tot el eroul propriului monolog şi să-şi dăruie discursul unei identități alternative, sau complementare, cu existență obiectivă, distinctă de a lui, mai clar spus, unui personaj prins într-o încleştare epică sau dramatică. Ar urma ca Marta Petreu să nu mai funcționeze în poemele sale şi ca autor şi ca personaj, ci să despartă apele de uscat, textul său să nu mai aibă orgoliul de-a înlocui lumea, cum se întâmplă în poeme ca Rochia Martei cea de toate zilele, Marta în Grădina Ghetsemani sau în Apocalipsa după Marta.
Am luat, încă o dată, doar ca reper indicial aceste exemple din creația Martei Petreu, pentru că acelaşi lucru se întâmplă de fapt într-o bună parte a poeziei opt zeciste, ajunse la o limită istorică, aş spune paradigmatică. În acelaşi sens, într-o serie de poeme din recentul volum nimic, Humanitas, 2010, Mircea Cărtărescu vorbeşte despre sine ca despre un altul, chiar dacă o face uneori la modul ironic: „Da, mă cunoşti deja bine tu,/ tu, cititor al poeziei lui M.C.: evident/ mă duc la oglindă”; „iată-mă, un egomaniac/ un bărbat singur scriind în bucătăria lui”; „(căci sunt scriitorul M.C./ considerat de critică drept liderul/ generației 80, autor premiat)”; „îmi sunt atât de drag, aşa de drag!/ (celebrul M.C. vă salută din nou)”; „e splendid că nu sunt mircea cărtărescu: Doamne, ce dramă/ ar fi fost să fiu mircea cărtărescu”, „eu, mircea cărtărescu, sunt nimeni în lumea cea nouă/ există 10 la puterea 38 mircea cărtărescu aici” etc. Dar când începi să vorbeşti despre tine însuți ca despre un altul, ca şi când ai fi o altă persoană, cu totul străină, această autodivizare a personalității auctoriale tocmai a inventat personajul. Aşadar, în acest moment istoric, la ieşirea cu bine din postmodernism, e timpul să intre în scenă Majestatea Sa Personajul! De ce să-ți botezi toate cele 10 la puterea 38 de personaje din tine cu acelaşi nume, ceea ce ar putea deveni la un moment dat suspect, în loc să le recunoşti ca autor propria lor alteritate şi dreptul de a exista în mod obiectiv, detaşat de tine, aşa cum un părinte continuă firesc să existe prin fiii şi urmaşii lui, chiar dacă aceştia au individualitate scenică, în spectacolul istoric al destinului, atât de puternică încât îşi pot contesta la un moment dat genitorii? Cum ar zice acelaşi mereu surprinzător Mircea Cărtărescu: „am fost jucător, acum sunt antrenor”. Sau şi mai explicit, în profeticele sale versuri: „căci doar ce nu e poezie/ mai poate rezista ca poezie/ doar ce nu poate fi poezie”.
Prin urmare, s-ar cuveni ca poetul să renunțe la orgoliul „egomaniacal” de a fi singura divinitate din cer şi de pe pământ, sa treacă de la slujirea doar de sine la recunoaşterea publică a celuilalt, să se replieze în culise, într-un fel de penitență scenică, recunoscând lumea fremătătoare dinafara textului şi invitând-o din nou în prim-plan, cu personajele ei diverse, atât de vii şi pitoreşti, tragice şi comice deopotrivă, care-şi văd de preaomeneştile lor treburi abandonând „poezia”, tocmai pentru că poeticile moderne, de la Rimbaud încoace, au mizat monocord pe magia poeziei pure şi a fanteziei dictatoriale, abandonând omul şi lumea vie a oamenilor, cu toată insondabila ei umanitate: „Poetul începe acolo unde sfârşeşte omul” (Ortega y Gasset, în pledoaria sa Dezumanizare).
Poezia care se naşte acum şi se afirmă spectaculos în România - iar lucrul acesta va fi tot mai vizibil în viitor! - pare mai degrabă să spună exact invers: poetul se naşte acolo unde începe omul şi va sfârşi odată cu nesfârşirea lui.