Miscellanea
Liviu Ioan Stoiciu
REVISTA REVISTELOR LITERARE
Articol publicat în ediția Viața Românească 9-10 / 2010
„AŞA-I IN ROMÂNIA!“
CULTURA 85 / 8 septembrie 2010. Directorul săptămânalului, Augustin Buzura: Trăim într-un stat care nu mai există decât pe hartă, condus de un guvern ridicol, capabil doar sa emită ordonanțe idioate precum aceea care poartă numărul 58/2010. Nefiind în stare să accepte sfaturile specialiştilor, el se răzbună ținându-i la cozi aberante pe cetățenii care nu se grăbesc să moară. Din nefericire, ceea ce se întâmplă se va mai întâmpla, vorba înțeleptului biblic, atâta vreme cât cei ce stau la cozi, cei ce mor cu zile, cei ce rabdă de foame, cei nenorociți de ape etc., etc. se vor limita la a spune cu resemnare „Aşa-i în România!“ sau „Numai în România se poate întâmpla aşa ceva!“. Oricum, câteva din idealurile postrevoluționare s-au îndeplinit: „Moarte intelectualilor!“ şi „Nu ne vindem tara!“ pot fi bifate. Intelectualii lipsesc de unde le-ar fi locul sau, lăudând faptele celui ce ne dirijează destinele, sunt ca şi morți. Protestele şi adevărul strigat fără ezitare le-au lăsat în seama rap-erilor şi a cântăreților hip-hop. țara a fost vândută la bucată, şi ce a mai rămas din ea se negociază în Parlament, pe voturi. Rețin apoi Alex Goldiş – „Un război de tranşee”: note despre evoluția criticii postbelice” de la noi, cu „Eclectismul preluărilor occidentale” şi „Cultura optimistă a cărții”. Un război al „şaizeciştilor” legat de mizele reconstrucției generale a literaturii române, după 1967, prin metode occidentale contemporane asimilate, care a impus opțiuni şi „teme“ critice: încrederea în realitatea compensativă a literaturii; primatul literaturii şi al adecvării la operă în defavoarea discuțiilor despre critică; complexul de superioritate față de teoreticieni, care ar şlefui inutil la propriile instrumente; pledoaria pentru diversitate, dar combaterea relativismului; optimismul cu privire la capacitatea criticului de a consacra valori; ambiguitatea dintre responsabilitatea morală care decurge din acest gest şi fascinația autorității criticului; contradicția dintre deschiderea modernă spre „înnoire“/progres şi atemporalitatea clasicistă necesară stabilizării valorilor. În acest număr de revistă, Eugen Simion îşi continuă „Fragmentele de jurnal”, jurnal adus la zi: Avizat de lectură şi cu ideea că, tânăr la începutul anilor ‘60, n-am fost suficient de atent la miracolele din casa mea (naşterea unei fetițe care între timp a crescut şi, iată, aduce pe lume ea însăşi două fetițe!) pândesc acum gesturile acestor două minunate făpturi care încep să construiască propoziții coerente şi, când mă pregătesc să ies pe uşă, mă întreabă îngrijorate unde mă duc şi când mă întorc sau, de ce stau cu pixul în mână, vor să ştie ce mâzgălesc eu acolo, pe hârtie, toata ziua. Fragment de jurnal încheiat cu: Mă opresc aici. Risc să devin un bunic sentimental. Răuvoitorii mei abia aşteaptă… În alte pagini, Dumitru Radu Popa („Retragerea din Irak”: sfârşitul unui război care a durat şapte ani şi jumătate, a costat Statele Unite patru mii patru sute de vieți… şi cam trei mii de miliarde de dolari, ca să nu mai vorbim de costurile politice şi morale, mai puțin cuantificabile. Acesta e numai bilanțul americanilor, de partea Irakului vorbindu-se de mult mai mult de o sută de mii de morți) sau Vasile Sebastian Dâncu (”România care nu mai ştie să spună NU”) şi C. Stoiciu („Mai există România?”).
OBSERVATOR CULTURAL 540 / 3 septembrie 2010. Paul Cernat continuă „Iluziile revizionismului est-etic”: Necesitatea unei critici neconcesive aplicate eventualelor angajamente totalitare ale scriitorilor e un fapt, dar calitatea literară se cere judecată cu o unitate de măsură intrinsecă. Un asemenea adevăr banal trebuie reamintit. Contextualizarea ideologico-politică este obligatorie din unghiul istoriei literare (care e datoare să spună tot ce se poate spune despre un scriitor, inclusiv „inavuabilul“), însă a condiționa, fie şi voalat, evaluarea literară de criterii etico-politice e la fel de fraudulos ca şi scuzarea angajamentelor politice vinovate cu argumentele valorii estetice. Or, revizionismul „est-etic“ a funcționat ca un procustianism moral-ideologic, vizând delegitimarea scriitorului prin reducerea sa la angajamentele maculante şi la derapajele propagandistice. După ce acelaşi Paul Cernat observase: Sigur, pentru ethos-ul umanist care guvernează inclusiv criteriile Premiului Nobel, scriitorul trebuie judecat şi cu etalonul exemplarității civice şi etice valabil pentru intelectualii publici, în numele unei ideale unități morale a vieții şi a personalității. Dar... A fi „cetățean exemplar“ e lăudabil, dar nu face un scriitor nici mai bun, nici mai rău decât este în ordine literară. Nicicum nu e bine? Paul Cernat încheie cu: Poate că, în condițiile istorice date, revizionismul est-etic a fost un fenomen inevitabil, o exorcizare terapeutică (sau o defulare nevrotică) a unui mental otrăvit de resentimente, complexe, suspiciune şi intoleranță. Depăşirea lui (cu toate lecțiile pe care le incumbă) este însă la fel de necesară. A fost, nu mai e? O fi chiar atât de simplu? Normalitate critică înseamnă să eludezi adevărul (trezit aici ca revizionist) din spatele literaturii? Morala publică nu e valabilă la scriitori? În alte pagini ale săptămânalului: Marius Oprea, „Umbrele trecutului. Colaborarea lui Traian Băsescu cu Securitatea” sau Bogdan Suceavă, „O istorie a iraționalității umane” (apropo de concluzia lui Adrian Marino, prezentat ca învingător în timp, postum: „Omul, o spun din nou cu toată tristețea, este o ființă în esență irațională. Din care cauză, el face numeroase erori. Aş merge până acolo încât aş defini întreaga istorie universală drept o istorie a iraționalității umane. Numărul de prostii enorme, erori grave, crime inexplicabile, fundamentalisme şi fanatisme absurde este incalculabil“).
TOMIS 8 / 2010. Redacția revistei şi-a schimbat structura, după ce Consiliul Municipal Constanța, editorul ei, a desființat-o în vara acestui an. Din acest ultim număr: Adrian Majuru, despre „Intelectualii raialei” – În raiaua intelectuală, aşa zişii aristocrați ai spiritului, care se bucurau chiar de notorietatea de a fi opozanți ai raialei, realitatea dosarelor statului totalitar comunist îi prezintă ca pe nişte bieți turnători care tremurau în fața ofițerului de serviciu, luând într-o mână denunțul colegilor lor, iar în cealaltă mână plicul pentru serviciile aduse statului... Intelectualii raialei au preocupări în imediat, gastro-intestinale, „râgâitul intim al micii perfidii” fiind opera magna a multora dintre ei... „Scoală tu ca să şed eu” este lozinca fiecărui vânător de funcții, iar aceia care nu acceptă obediența, sunt marginalizați deliberat... Povestea raialei intelectuale, a metisajului obedient, începe din cele mai înalte poziții instituționale. Urmează zeci de citate în care e ridicat în slăvi N. Ceauşescu şi PCR, începând cu Ştefan Pascu, trecând prin Ion Irimescu sau Dinu Flămând şi încheind cu Grigore Zanc. „Laşitatea, trădarea, obediența, lipsa de moralitate a intelectualilor noştri, de la academicieni la poeți, toate acestea au dus la atomizarea culturală şi spirituală a societății româneşti de azi”.
FAMILIA 6 / 2010. 145 de ani de la întemeierea Familiei. Redactorul-şef Ioan Moldovan a deschis o „Carte de onoare”, în care revista e felicitată, s-au adunat zeci de semnături – la rândul nostru îi urăm Familiei viață de vis şi pagini inspirate! În editorial, poetul Traian Ştef: „Lumea aceasta nu poate fi decât mediocră, de o mediocritate bună, sau de o mediocritate rea, după oameni. Dar nu după toți oamenii. În primul rând după cei aleşi de întregul popor, apoi după cei pe care aleşii îi aleg şi-i numesc, la rândul lor... Într-o țară a mediocrității cultivate cu grijă, nu pot exista decât soluții mediocre. Academia Română este o instituție de elită? Dacă era, ar fi propus soluții de ieşire din această criză, ba, mai mult, ar fi atenționat că ne îndreptăm spre o criză. Soluția mediocră este să iei de la toți... Câteva pagini mai încolo, Gheorghe Grigurcu, testamentar: De mulți ani, mă mişc, în urbea exilului meu, pe două-trei străzi, nu mai multe. Aidoma unui câine de casă, aidoma unei pisici... Nu pot avea, în Amarul Târg, nicio identitate. Nu pot fi „redactor la Bucureşti”, pentru că nu locuiesc la Bucureşti. Nu pot fi „profesor”, pentru că nu predau nicăieri. Nu pot fi „doctor”, pentru că nu sunt medic, nu pot fi „scriitor” pentru că nu scriu romane, nu pot fi „poet”, pentru că - mi s-a atras atenția - „poet te naşti”, nu pot fi nici critic, întrucât - iarăşi mi s-a atras atenția - nu sunt „obiectiv”. Ce sunt, aşadar? Un amestec de veleitar, fanfaron, pierde-vară, impostor. Mai nou, când sunt întrebat „cu ce mă ocup”, răspund fără clipire: şofer. Şi nu e un neadevăr, deoarece, cu toate că mi-am vândut de mult Dacia, am un permis de conducere auto! Nu ştiu dacă prezentele rânduri pot avea o valoare testamentară, dar țin a preciza, în cuprinsul lor, că nu doresc ca în Amarul Târg să existe vreodată o mențiune publică a viețuirii mele (numele meu legat de o stradă sau instituție ori de vreun program cultural evocând această insignifiantă împrejurare). Mai semnează Al. Cistelecan şi Al. Vlad, Vasile Dan şi Alex Ştefănescu. Spațiu aparte în revistă are „Ioan Budai Deleanu – 250”.
CRONICA 8 / 2010. Redactorul-şef Valeriu Stancu, în „A greşi e omeneşte?”: „Un popor care acceptă să i se taie drepturile, să i se fure bunurile, să i se pună în pericol existența, supraviețuirea, prin măsuri abuzive, arbitrare, injuste, greşeşte; un popor care-şi umileşte bătrânii şi-i transformă în nişte milogi, greşeşte. Pornind de la afirmația anterioară, deschid o dureroasă paranteză: sunt oripilat de modul denaturat, tendențios, josnic în care mass-media prezintă situația țării la ora actuală; presa se face ecoul unor guvernanți care încearcă de mai bine de un an să-i prezinte pe bugetari drept inamicul public numărul unu al poporului şi al țării; tot aşa, de o bună bucată de vreme politicienii, analiştii, comentatorii, ziariştii, circarii prezintă în mod mincinos situația pensionarilor din România; aceştia apar peste tot drept nişte cerşetori care stau cu mâna întinsă la banul şi la binele public”. În altă pagină, Daniel Corbu: Ce s-a schimbat în România, când harababura, corupția, sărăcia (de care vreo 5 milioane de români au fugit în lume), subcultura, marginalizarea valorilor se petrec în acelaşi fel? Un vis urât pentru omul autentic, patriot, visător la formele cu fond, un vis şi mai urât pentru cei care, precum poetul Mihai Ursachi, consideră realitatea drept o formă bolnăvicioasă a literaturii. Ionel Bostan scrie despre „Costeştii de Iaşi, în scrisorile unei ostracizate cultural (1952-1954) – citând pe larg din Alice Voinescu, Emanuela Ilie scrie despre „Iaşul poetic de azi” (Şerban Axinte).
MOZAICUL 7 / 2010. Andrei Terian, interviu: Pierderile criticii româneşti din ultimele două decenii mi se par mult mai mari decât câştigurile ei... Noi am moştenit din comunism nu numai o groază de prejudecăți şi de idiosincrazii, dar şi o anumită reprezentare a câmpului critic, una care privilegiază „gustul”, „talentul” şi „subiectivitatea” în detrimentul „doctrinelor”, al „direcțiilor” şi „metodelor”; primele sunt asociate automat cu originalitatea, celelalte sunt văzute ca expresii ale spiritului gregar... Îmi displac criticii care cred că ştiu totul despre literatură şi îi detest realmente pe cei care ajung să creadă că critica începe şi se sfârşeşte cu ei”. În alte pagini semnează eseuri Gabriel Coşoveanu, Luminița Corneanu, Ion Militaru, Ion Buzera, C.M. Popa (despre el scriu Paul Aretzu şi N. Marinescu). Interviu cu Emil Boroghină: „Festivalul Shakespeare – rațiunea mea de a exista”.
TABOR 5 / august 2010. Aurel Sasu despre „Catedrala din vis”: Cineva sugera Bisericii Ortodoxe să construiască, în locul Catedralei, un spital (putea fi pod, uzină, hotel, autostradă sau muzeu, toate sunt la fel de necesare!). Omul nu-şi dădea seama că tragedia societății româneşti nu este boala, ci neputința vindecării. Acea vindecare egală cu „îngroparea în cer”, înfrângerea timpului şi a nesfârşitei nopți din noi. Fiindcă practicăm, de peste două decenii, cu cinism, metafizica nimicului şi o transformăm, prin siluirea cuvintelor, într-o realitate tristă a resemnării în iluzie şi a disprețului față de noi înşine. Catedrala Neamului poate fi, în sfârşit, clipa durabilă a ceasului solemn, dincolo de retorica iritat-pamfletară a comentariilor din media. Articolele reproduse în continuare (semnate de G. Călinescu în 1944 şi Radu Bogdan Mumuianu în 1945), vorbesc tocmai despre această nevoie a recuperării sentimentului de grandoare şi despre curajul întemeierii unui cult al totului auroral. Rețin şi semnătura lui Costion Nicolescu („Prieteniile livreşti ale lui Tarkovski. Pictorii şi compozitorii”, întins pe 25 de pagini) sau semnăturile (de familie) Brînduşa Costache, Mircea Costache, Doru Costache pe „Problema evreiască în România modernă: Atitudinea Bisericii Ortodoxe Române”.
ORIZONT 8 / 2010. „Cum a fost posibil Ceauşescu. Povestea marii amăgiri naționale” (Vladimir Tismăneanu) şi „Ceauşescu – genomul unui dictator” (Rodica Binder). La mijlocul revistei, „Hasidismul şi isihasmul” de Moshe Idel: De fapt, ce găsim în isihasmul în versiunea moldovenească? Este o continuare a isihasmului clasic de la Athos şi, probabil, o continuare a isihasmului ce s-a născut pe un alt munte, pe Muntele Sinai. De fapt, avem trei munți, Carpați, Athos şi Sinai. Din punct de vedere fenomenologic, isihasmul este bazat pe rugăciunea continuă. Ea este o coloană vertebrală ce a rămas până azi şi vedem acest lucru vizitând locurile mănăstireşti şi sihăstria, unde are loc o rugăciune continuă. Aici se regăsesc, fără îndoială, un concept şi o practică de bază a isihasmului.
(LIVIU IOAN STOICIU)
CULTURA 85 / 8 septembrie 2010. Directorul săptămânalului, Augustin Buzura: Trăim într-un stat care nu mai există decât pe hartă, condus de un guvern ridicol, capabil doar sa emită ordonanțe idioate precum aceea care poartă numărul 58/2010. Nefiind în stare să accepte sfaturile specialiştilor, el se răzbună ținându-i la cozi aberante pe cetățenii care nu se grăbesc să moară. Din nefericire, ceea ce se întâmplă se va mai întâmpla, vorba înțeleptului biblic, atâta vreme cât cei ce stau la cozi, cei ce mor cu zile, cei ce rabdă de foame, cei nenorociți de ape etc., etc. se vor limita la a spune cu resemnare „Aşa-i în România!“ sau „Numai în România se poate întâmpla aşa ceva!“. Oricum, câteva din idealurile postrevoluționare s-au îndeplinit: „Moarte intelectualilor!“ şi „Nu ne vindem tara!“ pot fi bifate. Intelectualii lipsesc de unde le-ar fi locul sau, lăudând faptele celui ce ne dirijează destinele, sunt ca şi morți. Protestele şi adevărul strigat fără ezitare le-au lăsat în seama rap-erilor şi a cântăreților hip-hop. țara a fost vândută la bucată, şi ce a mai rămas din ea se negociază în Parlament, pe voturi. Rețin apoi Alex Goldiş – „Un război de tranşee”: note despre evoluția criticii postbelice” de la noi, cu „Eclectismul preluărilor occidentale” şi „Cultura optimistă a cărții”. Un război al „şaizeciştilor” legat de mizele reconstrucției generale a literaturii române, după 1967, prin metode occidentale contemporane asimilate, care a impus opțiuni şi „teme“ critice: încrederea în realitatea compensativă a literaturii; primatul literaturii şi al adecvării la operă în defavoarea discuțiilor despre critică; complexul de superioritate față de teoreticieni, care ar şlefui inutil la propriile instrumente; pledoaria pentru diversitate, dar combaterea relativismului; optimismul cu privire la capacitatea criticului de a consacra valori; ambiguitatea dintre responsabilitatea morală care decurge din acest gest şi fascinația autorității criticului; contradicția dintre deschiderea modernă spre „înnoire“/progres şi atemporalitatea clasicistă necesară stabilizării valorilor. În acest număr de revistă, Eugen Simion îşi continuă „Fragmentele de jurnal”, jurnal adus la zi: Avizat de lectură şi cu ideea că, tânăr la începutul anilor ‘60, n-am fost suficient de atent la miracolele din casa mea (naşterea unei fetițe care între timp a crescut şi, iată, aduce pe lume ea însăşi două fetițe!) pândesc acum gesturile acestor două minunate făpturi care încep să construiască propoziții coerente şi, când mă pregătesc să ies pe uşă, mă întreabă îngrijorate unde mă duc şi când mă întorc sau, de ce stau cu pixul în mână, vor să ştie ce mâzgălesc eu acolo, pe hârtie, toata ziua. Fragment de jurnal încheiat cu: Mă opresc aici. Risc să devin un bunic sentimental. Răuvoitorii mei abia aşteaptă… În alte pagini, Dumitru Radu Popa („Retragerea din Irak”: sfârşitul unui război care a durat şapte ani şi jumătate, a costat Statele Unite patru mii patru sute de vieți… şi cam trei mii de miliarde de dolari, ca să nu mai vorbim de costurile politice şi morale, mai puțin cuantificabile. Acesta e numai bilanțul americanilor, de partea Irakului vorbindu-se de mult mai mult de o sută de mii de morți) sau Vasile Sebastian Dâncu (”România care nu mai ştie să spună NU”) şi C. Stoiciu („Mai există România?”).
OBSERVATOR CULTURAL 540 / 3 septembrie 2010. Paul Cernat continuă „Iluziile revizionismului est-etic”: Necesitatea unei critici neconcesive aplicate eventualelor angajamente totalitare ale scriitorilor e un fapt, dar calitatea literară se cere judecată cu o unitate de măsură intrinsecă. Un asemenea adevăr banal trebuie reamintit. Contextualizarea ideologico-politică este obligatorie din unghiul istoriei literare (care e datoare să spună tot ce se poate spune despre un scriitor, inclusiv „inavuabilul“), însă a condiționa, fie şi voalat, evaluarea literară de criterii etico-politice e la fel de fraudulos ca şi scuzarea angajamentelor politice vinovate cu argumentele valorii estetice. Or, revizionismul „est-etic“ a funcționat ca un procustianism moral-ideologic, vizând delegitimarea scriitorului prin reducerea sa la angajamentele maculante şi la derapajele propagandistice. După ce acelaşi Paul Cernat observase: Sigur, pentru ethos-ul umanist care guvernează inclusiv criteriile Premiului Nobel, scriitorul trebuie judecat şi cu etalonul exemplarității civice şi etice valabil pentru intelectualii publici, în numele unei ideale unități morale a vieții şi a personalității. Dar... A fi „cetățean exemplar“ e lăudabil, dar nu face un scriitor nici mai bun, nici mai rău decât este în ordine literară. Nicicum nu e bine? Paul Cernat încheie cu: Poate că, în condițiile istorice date, revizionismul est-etic a fost un fenomen inevitabil, o exorcizare terapeutică (sau o defulare nevrotică) a unui mental otrăvit de resentimente, complexe, suspiciune şi intoleranță. Depăşirea lui (cu toate lecțiile pe care le incumbă) este însă la fel de necesară. A fost, nu mai e? O fi chiar atât de simplu? Normalitate critică înseamnă să eludezi adevărul (trezit aici ca revizionist) din spatele literaturii? Morala publică nu e valabilă la scriitori? În alte pagini ale săptămânalului: Marius Oprea, „Umbrele trecutului. Colaborarea lui Traian Băsescu cu Securitatea” sau Bogdan Suceavă, „O istorie a iraționalității umane” (apropo de concluzia lui Adrian Marino, prezentat ca învingător în timp, postum: „Omul, o spun din nou cu toată tristețea, este o ființă în esență irațională. Din care cauză, el face numeroase erori. Aş merge până acolo încât aş defini întreaga istorie universală drept o istorie a iraționalității umane. Numărul de prostii enorme, erori grave, crime inexplicabile, fundamentalisme şi fanatisme absurde este incalculabil“).
TOMIS 8 / 2010. Redacția revistei şi-a schimbat structura, după ce Consiliul Municipal Constanța, editorul ei, a desființat-o în vara acestui an. Din acest ultim număr: Adrian Majuru, despre „Intelectualii raialei” – În raiaua intelectuală, aşa zişii aristocrați ai spiritului, care se bucurau chiar de notorietatea de a fi opozanți ai raialei, realitatea dosarelor statului totalitar comunist îi prezintă ca pe nişte bieți turnători care tremurau în fața ofițerului de serviciu, luând într-o mână denunțul colegilor lor, iar în cealaltă mână plicul pentru serviciile aduse statului... Intelectualii raialei au preocupări în imediat, gastro-intestinale, „râgâitul intim al micii perfidii” fiind opera magna a multora dintre ei... „Scoală tu ca să şed eu” este lozinca fiecărui vânător de funcții, iar aceia care nu acceptă obediența, sunt marginalizați deliberat... Povestea raialei intelectuale, a metisajului obedient, începe din cele mai înalte poziții instituționale. Urmează zeci de citate în care e ridicat în slăvi N. Ceauşescu şi PCR, începând cu Ştefan Pascu, trecând prin Ion Irimescu sau Dinu Flămând şi încheind cu Grigore Zanc. „Laşitatea, trădarea, obediența, lipsa de moralitate a intelectualilor noştri, de la academicieni la poeți, toate acestea au dus la atomizarea culturală şi spirituală a societății româneşti de azi”.
FAMILIA 6 / 2010. 145 de ani de la întemeierea Familiei. Redactorul-şef Ioan Moldovan a deschis o „Carte de onoare”, în care revista e felicitată, s-au adunat zeci de semnături – la rândul nostru îi urăm Familiei viață de vis şi pagini inspirate! În editorial, poetul Traian Ştef: „Lumea aceasta nu poate fi decât mediocră, de o mediocritate bună, sau de o mediocritate rea, după oameni. Dar nu după toți oamenii. În primul rând după cei aleşi de întregul popor, apoi după cei pe care aleşii îi aleg şi-i numesc, la rândul lor... Într-o țară a mediocrității cultivate cu grijă, nu pot exista decât soluții mediocre. Academia Română este o instituție de elită? Dacă era, ar fi propus soluții de ieşire din această criză, ba, mai mult, ar fi atenționat că ne îndreptăm spre o criză. Soluția mediocră este să iei de la toți... Câteva pagini mai încolo, Gheorghe Grigurcu, testamentar: De mulți ani, mă mişc, în urbea exilului meu, pe două-trei străzi, nu mai multe. Aidoma unui câine de casă, aidoma unei pisici... Nu pot avea, în Amarul Târg, nicio identitate. Nu pot fi „redactor la Bucureşti”, pentru că nu locuiesc la Bucureşti. Nu pot fi „profesor”, pentru că nu predau nicăieri. Nu pot fi „doctor”, pentru că nu sunt medic, nu pot fi „scriitor” pentru că nu scriu romane, nu pot fi „poet”, pentru că - mi s-a atras atenția - „poet te naşti”, nu pot fi nici critic, întrucât - iarăşi mi s-a atras atenția - nu sunt „obiectiv”. Ce sunt, aşadar? Un amestec de veleitar, fanfaron, pierde-vară, impostor. Mai nou, când sunt întrebat „cu ce mă ocup”, răspund fără clipire: şofer. Şi nu e un neadevăr, deoarece, cu toate că mi-am vândut de mult Dacia, am un permis de conducere auto! Nu ştiu dacă prezentele rânduri pot avea o valoare testamentară, dar țin a preciza, în cuprinsul lor, că nu doresc ca în Amarul Târg să existe vreodată o mențiune publică a viețuirii mele (numele meu legat de o stradă sau instituție ori de vreun program cultural evocând această insignifiantă împrejurare). Mai semnează Al. Cistelecan şi Al. Vlad, Vasile Dan şi Alex Ştefănescu. Spațiu aparte în revistă are „Ioan Budai Deleanu – 250”.
CRONICA 8 / 2010. Redactorul-şef Valeriu Stancu, în „A greşi e omeneşte?”: „Un popor care acceptă să i se taie drepturile, să i se fure bunurile, să i se pună în pericol existența, supraviețuirea, prin măsuri abuzive, arbitrare, injuste, greşeşte; un popor care-şi umileşte bătrânii şi-i transformă în nişte milogi, greşeşte. Pornind de la afirmația anterioară, deschid o dureroasă paranteză: sunt oripilat de modul denaturat, tendențios, josnic în care mass-media prezintă situația țării la ora actuală; presa se face ecoul unor guvernanți care încearcă de mai bine de un an să-i prezinte pe bugetari drept inamicul public numărul unu al poporului şi al țării; tot aşa, de o bună bucată de vreme politicienii, analiştii, comentatorii, ziariştii, circarii prezintă în mod mincinos situația pensionarilor din România; aceştia apar peste tot drept nişte cerşetori care stau cu mâna întinsă la banul şi la binele public”. În altă pagină, Daniel Corbu: Ce s-a schimbat în România, când harababura, corupția, sărăcia (de care vreo 5 milioane de români au fugit în lume), subcultura, marginalizarea valorilor se petrec în acelaşi fel? Un vis urât pentru omul autentic, patriot, visător la formele cu fond, un vis şi mai urât pentru cei care, precum poetul Mihai Ursachi, consideră realitatea drept o formă bolnăvicioasă a literaturii. Ionel Bostan scrie despre „Costeştii de Iaşi, în scrisorile unei ostracizate cultural (1952-1954) – citând pe larg din Alice Voinescu, Emanuela Ilie scrie despre „Iaşul poetic de azi” (Şerban Axinte).
MOZAICUL 7 / 2010. Andrei Terian, interviu: Pierderile criticii româneşti din ultimele două decenii mi se par mult mai mari decât câştigurile ei... Noi am moştenit din comunism nu numai o groază de prejudecăți şi de idiosincrazii, dar şi o anumită reprezentare a câmpului critic, una care privilegiază „gustul”, „talentul” şi „subiectivitatea” în detrimentul „doctrinelor”, al „direcțiilor” şi „metodelor”; primele sunt asociate automat cu originalitatea, celelalte sunt văzute ca expresii ale spiritului gregar... Îmi displac criticii care cred că ştiu totul despre literatură şi îi detest realmente pe cei care ajung să creadă că critica începe şi se sfârşeşte cu ei”. În alte pagini semnează eseuri Gabriel Coşoveanu, Luminița Corneanu, Ion Militaru, Ion Buzera, C.M. Popa (despre el scriu Paul Aretzu şi N. Marinescu). Interviu cu Emil Boroghină: „Festivalul Shakespeare – rațiunea mea de a exista”.
TABOR 5 / august 2010. Aurel Sasu despre „Catedrala din vis”: Cineva sugera Bisericii Ortodoxe să construiască, în locul Catedralei, un spital (putea fi pod, uzină, hotel, autostradă sau muzeu, toate sunt la fel de necesare!). Omul nu-şi dădea seama că tragedia societății româneşti nu este boala, ci neputința vindecării. Acea vindecare egală cu „îngroparea în cer”, înfrângerea timpului şi a nesfârşitei nopți din noi. Fiindcă practicăm, de peste două decenii, cu cinism, metafizica nimicului şi o transformăm, prin siluirea cuvintelor, într-o realitate tristă a resemnării în iluzie şi a disprețului față de noi înşine. Catedrala Neamului poate fi, în sfârşit, clipa durabilă a ceasului solemn, dincolo de retorica iritat-pamfletară a comentariilor din media. Articolele reproduse în continuare (semnate de G. Călinescu în 1944 şi Radu Bogdan Mumuianu în 1945), vorbesc tocmai despre această nevoie a recuperării sentimentului de grandoare şi despre curajul întemeierii unui cult al totului auroral. Rețin şi semnătura lui Costion Nicolescu („Prieteniile livreşti ale lui Tarkovski. Pictorii şi compozitorii”, întins pe 25 de pagini) sau semnăturile (de familie) Brînduşa Costache, Mircea Costache, Doru Costache pe „Problema evreiască în România modernă: Atitudinea Bisericii Ortodoxe Române”.
ORIZONT 8 / 2010. „Cum a fost posibil Ceauşescu. Povestea marii amăgiri naționale” (Vladimir Tismăneanu) şi „Ceauşescu – genomul unui dictator” (Rodica Binder). La mijlocul revistei, „Hasidismul şi isihasmul” de Moshe Idel: De fapt, ce găsim în isihasmul în versiunea moldovenească? Este o continuare a isihasmului clasic de la Athos şi, probabil, o continuare a isihasmului ce s-a născut pe un alt munte, pe Muntele Sinai. De fapt, avem trei munți, Carpați, Athos şi Sinai. Din punct de vedere fenomenologic, isihasmul este bazat pe rugăciunea continuă. Ea este o coloană vertebrală ce a rămas până azi şi vedem acest lucru vizitând locurile mănăstireşti şi sihăstria, unde are loc o rugăciune continuă. Aici se regăsesc, fără îndoială, un concept şi o practică de bază a isihasmului.
(LIVIU IOAN STOICIU)