Eseuri
Victor Neumann
TIMIŞOARA ÎN REVOLUȚIA ROMÂNÃ DIN 1989
Articol publicat în ediÈ›ia Viața Românească 11-12 / 2010
În anii 1960-1980, regimul Ceauşescu a creat o stare de spirit insuportabilă. La Timişoara, politica regimului totalitar provocase populația în felurite forme. Lipsa alimentelor, dependența financiară, militarizarea întreprinderilor, teama pentru viața privată, persecuțiile pe criterii profesionale şi controlul tuturor segmentelor sociale deveniseră trăsături generale ale național-comunismului din România. În cazul Timişoarei, ca şi al altor oraşe din Banat, li se adăuga suspiciunea față de cetățeanul ce trăia în vecinătatea graniței şi care putea încerca să emigreze ilegal. În altă ordine, o tensiune a fost permanent provocată şi întreținută în raporturile dintre majoritate şi grupurile cultu-ral-lingvistice şi religioase minoritare. Ea era foarte vizibilă în cazul maghiarilor, cărora, atunci cînd reprezentanții lor curajoşi au semnalat nerespectarea drepturilor omului şi a drepturilor propriei colectivități, li se reproşa revendicarea regiunilor din centrul şi vestul României şi intenția de a scinda țara.
În ceea ce priveşte minoritățile evreiască şi germană, regimul comunist a încurajat emigrarea. O bună parte din persoanele aparținînd minorităților cultural-confesionale din Timişoara şi din alte localități ale României deveniseră „marfă” de vînzare către Israel şi Germania. Tranzacțiile nu se desfăşurau doar în temeiul înțelegerilor semnate între statele invocate şi România regimului Ceauşescu, ci şi prin cointeresarea funcționarilor români din aparatul de partid, din serviciile de Miliție şi Securitate. Între altele, din acest motiv eliberarea paşapoartelor de emigrare definitivă însemna aşteptări de luni sau de ani de zile. Emigrarea evreilor şi germanilor devenise o sursă de venituri pentru stat şi pentru ierarhia regimului.
Un tratament identic era aplicat şi persoanelor provenind din familii mixte, îndeosebi acelora ce purtau nume cu altă rezonanță decît aceea română. Politicile totalitare au neglijat intenționat diversitatea regională a României, moştenirile culturale şi religioase multiple, populațiile de varii origini cultural-lingvistice şi religioase. Timişoara avea o cultură plurală generată de istoria şi de poziția sa geografică. Oraşul avea numeroşi locuitori care vorbeau mai multe limbi, cetățeni ale căror culturi şi tradiții religioase se interferau, cetățeni ale căror aspirații ideologice erau diverse. Reflexele au fost dintotdeauna transfrontaliere, puțin sau deloc ghetoizate în forme comunitare. Dobîndite de secole, asemenea particularități au făcut posibilă geneza unui spirit al Timişoarei, bazat în primul rînd pe diversitate, civism multi- şi intercultural, competiție şi o atenție relativ accentuată pentru personalitatea individului. La fel de adevărat este că după 1918, apartenența statală şi națională românească a timişorenilor – indiferent de proveniența lor cultural-lingvistică şi confesională ? a fost şi a rămas întotdeauna una fundamentală. Loialitatea locuitorilor față de România s-a subînțeles.
În pofida intimidărilor, Timişoara anilor 1980 a rămas un oraş a cărui populație avea un ascuțit spirit critic față de politica totalitară național-comunistă.2
Într-o proporție impresionantă, cetățenii săi erau fascinați de Occident, atraşi de micul trafic de mărfuri cu Ungaria şi Iugoslavia, dispuşi să comunice cu lumea largă. Timişorenii aveau un interes constant pentru bunăstarea materială, ceea ce reprezentase o îndelung apreciată moştenire a culturii clasei mijlocii din Banat. Informațiile politice privind Europa în general şi acelea privind geneza opoziției politice în Polonia, Cehoslovacia şi Ungaria parveneau prin televiziunile iugoslavă şi ungară. Pe de altă parte, frustrările s-au înmulțit prin măsurile de război total ale statului împotriva propriilor săi cetățeni. Interdicția circulației pentru locuitorii unei regiuni transfronta-liere prin excelență a provocat spiritele. Inexistența alimentelor într-o zonă în care exista o adevărată civilizație a mîncării a contribuit la creionarea stării de frondă față de regimul totalitar.3
La fel înmulțirea măsurilor de austeritate privind orice fel de consum şi creşterea şomajului, nerecunoscut de structurile administrative oficiale. Puținele vizite ale lui Nicolae Ceauşescu la Timişoara s-au soldat cu primiri anemice, cu desconsiderare şi cu un ecou negativ în presa internațională. În accepțiunea conducerii partidului comunist, Timişoara era o urbe antipatică şi nesigură din punct de vedere politic.
În deceniile de dinainte de revoltele din 1989, oraşul s-a remarcat prin spirit civic, prin sporadice manifestări antitotalitare. Cîteva exemple: marile demonstrații studențeşti din 1956, ecou al revoluției din Ungaria; mişcarea muzicală de avangardă promovată de formația Phoenix în anii 1960-1970; preocupările intelectuale şi artistice ale grupului 111, cunoscut şi sub numele de Sigma; cercul de dezbateri culturale şi politice al profesorului Eduard Pamfil, renumit psihiatru, un reprezentant de elită al culturii uma-niste de limbă română; Grupul de acțiune Banat (Aktionsgruppe Banat) al scriitorilor de limbă germană din Timişoara, care criticase sistemul admi-nistrativ-politic de pe poziții marxiste şi care, ulterior, fusese expulzat din România4. Toate aceste mişcări au fost fals înțelese ori neagreate de oficialități. Sentimentele contrare regimului se identificau şi în tendințele cosmopolite ale unui segment important al cetățenilor săi. Un motiv în plus ca regimul totalitar a lui Ceauşescu să suspecteze populația oraşului, să se disocieze de orientarea ei ori să dispună măsuri speciale de supraveghere şi de control .
Scînteia de la care a pornit marea demonstrație din decembrie 1989 de la Timişoara are legătură cu fizionomia multiculturală şi multiconfesională a oraşului5. Exista o idee politică ce fusese conturată cu ocazia distrugerii satelor României, idee ce s-a făcut repede cunoscută în mediile internaționale. Ea avea să joace un rol major în declanşarea demonstrațiilor anticomuniste de la Timişoara. Protestul pastorului maghiar László T?kés față de măsurile de distrugere a satelor transilvane a fost pozitiv receptat de enoriaşii Bisericii Reformate, de mediile politice internaționale, de presa din Ungaria şi Germania, dar mai ales de cetățenii Timişoarei6.
Dizidența pastorului începuse în anii 1981-1982 la publicația clandestină Ellentpontok (Contrapuncte) şi avea să continue prin slujbele religioase din diversele parohii în care acesta a fost forțat să se mute. La sfîrşitul anilor 1980, T?kés era capelan al Bisericii reformate din Timişoara, unde a fost adoptat de cercurile de credincioşi şi de către intelectualitatea de limbă maghiară din oraş7. Arestat la domiciliu între 1 şi 15 decembrie 1989, T?kés urma să fie evacuat de către aparatul de represiune al regimului Ceauşescu. Opoziția enoriaşilor, urmată de solidaritatea generală a timişorenilor din ziua de 16 decembrie 1989 față de încercarea de evacuare a pastorului a fost momentul cheie care a declanşat marea revoltă împotriva regimului. Protestul grupului confesional reformat a fost receptat şi asumat de un important segment al timişorenilor care înțelesese că suferința grupului minoritar era una şi aceeaşi cu a majorității. Între lozincile scandate în 16 decembrie la Timişoara erau şi acelea care marcaseră ideologia revoltei: „Jos Ceauşescu“, „Jos tiranul“, lozinci ce aveau să fie scandate din nou în Piața Operei cu ocazia marii demonstrații antitotalitare, cînd s-a constituit şi cea dintîi formațiune politică, Frontul Democratic Român.
Din descrierile revoltei spontane de la Timişoara, rezultă că cetățenii oraşului – e vorba de cea mai mare parte a lor – s-au solidarizat necondiționat cu László T?kés în momentul în care s-a pus problema eva-cuării acestuia din propria locuință. Luptător pentru drepturile minorității maghiare din România, T?kés a fost profund impresionat de ataşamentul majorității timişorenilor față de cauza sa. Planurile Securității lui Ceauşescu de a provoca un conflict româno-maghiar au fost dejucate de demonstranții care purtau însemnele unei societas civilis, animată de idealul eliberării de sub regimul totalitar național-comunist şi nu de susținerea unei prăfuite neînțelegeri istorice.
În 17 decembrie 1989, Radio Budapesta anunța că Miliția a risipit demonstrația organizată în apărarea lui T?kés, dar că „ea s-a transformat într-un protest anticeauşist”8. Cunoscutul ziar german Die Welt, în ediția sa din 18 decembrie 1989 îşi informa cititorii asupra faptului că la Timişoara aproximativ 4000 de demonstranți s-au adunat la biserica reformată-calvină spre a opri evacuarea pastorului T?kés. În aceeaşi zi, Die Welt a anunțat că au avut loc ciocniri violente între populație şi Miliție şi că demonstrațiile, ce inițial au avut „un caracter etnic maghiar”, „s-au transformat ulterior în demonstrații anti-ceauşiste” la care s-a alăturat întreaga populație a oraşului9. Tot în 18 decembrie, SUA a condamnat represiunea brutală de la Timişoara, intenționînd să consulte NATO şi Comunitatea Europeană în scopul adoptării unei atitudini comune față de violențele autorităților îndreptate împotriva populației paşnice a Timişoarei10.
La Bruxelles, miniştrii de externe ai Comunității Europene condamnau ferm represiunea demonstrațiilor antitotalitare de la Timişoara. Presa europeană şi americană a scris pe larg despre revoltele timişorene, semnalînd atitudinea intransigentă a pastorului T?kés în apărarea drepturilor maghiarilor din România şi presiunile la care acesta a fost supus de instituțiile represive ale regimului lui Nicolae Ceauşescu. Mediile occidentale au evidențiat cooperarea româno-maghiară în momentul amplificării demonstrațiilor, subliniind că scînteia revoltelor anticomuniste a pornit de la pastorul T?kés. Diplomații occidentali erau foarte preocupați, cu deosebire aceia britanici şi americani, de situația minorităților din România. Aşa se explică interesul pentru situația lui T?kés şi vizita lor la Timişoara11. Ei cunoşteau foarte bine că regimul Ceauşescu miza pe o politică etnonaționalistă şi că aceasta rămăsese ultima modalitate de a-şi justifica rămînerea la putere. Revolta Timişoarei nu avusese un caracter etnic, ci unul politic şi trimitea la problema eliberării de sub dictatură a întregii Românii. În 19 decembrie, Frankfurter Allgemeine Zeitung atrăgea atenția asupra faptului că regimul totalitar al lui Ceauşescu îi nemulțumeşte pe toți românii şi nu doar pe reprezentanții minorităților12. Pentru o înțelegere a fenomenului Timişoara din decembrie 1989, respectiv, a revoltei transformată în revoluție, trebuie reținut următoarele în legătură cu pastorul protestant László T?kés: 1. a atras credincioşii de partea ideii de libertate a conştiinței; 2. a arătat motivul nemulțumirii minorității maghiare; 3. în scrisorile adresate mediilor politice şi presei internaționale a formulat în termeni credibili revendicările enoriaşilor săi şi ale minorității din care făcea parte; 4. a atras atenția asupra Timişoarei ca oraş al României în care întreaga populație fusese hotărîtă să răstoarne regimul Ceauşescu şi să renunțe definitiv la ideologia național-comunistă.
Întreținerea de către serviciile secrete a relațiilor încordate cu statele vecine, îndeosebi cu Ungaria, a blocat ideea coagulării din timp a unui organism politic de opoziție. Agențiile de presă anunțau în acele zile că frontiera dintre România şi Ungaria a fost închisă, la fel şi frontierele cu Iugoslavia şi URSS. Ceea ce demonstra că revolta Timişoarei – devenită în cîteva zile o adevărată revoluție – a fost una spontană şi de necontrolat de către autorități. Invocarea prezenței străine, în special a maghiarilor din Ungaria veniți la Timişoara spre a provoca spiritele a făcut parte din diversionismul serviciilor secrete ale lui Ceauşescu. Cetățenii oraşului nu au răspuns provocărilor. Veghea din 15 decembrie din fața locuinței pastorului a devenit în zilele de 17-20 decembrie impresionanta demonstrație anticeauşistă şi anticomunistă. A fost debutul revoluției române din 1989. Încercarea de compromitere a coabitării paşnice a majorității româneşti cu minoritățile germană, maghiară, sîrbă şi evreiască a fost una perfidă. Fragmentar conservată, societatea civilă a acestui vechi centru urban, construită pe modelul cultural central-european, nu a răspuns provocărilor regimului.
Intelectualii şi masele în revoluția română din 1989
Spre deosebire de oraşe precum Praga, Budapesta şi Varşovia, Timişoara nu dezvoltase o gîndire politică articulată, utilă răsturnării regimului dictatorial comunist. Aidoma altor oraşe româneşti, populația Timişoarei nu avusese experiența atitudinilor antitotalitare din țările Europei Centrale. Lipseau cercurile literare disidente şi presa de samizdat. Erau insuficiente personalitățile în stare să dezvolte o gîndire politică alternativă. Chiar dacă preocupările unor intelectuali erau ceva mai îndrăznețe decît în alte oraşe româneşti, instituțiile culturale şi universitare nu au contribuit la organizarea unei opoziții față de regim. E adevărat că reviste precum Forum Studențesc, exersau un spirit critic, redactorii ei avînd opinii personale în materie de istorie şi politică, de arte şi literatură. La fel de adevărat este că erau cîțiva intelectuali cu acces la cărți interzise de regim, cărți intrate în țară prin vizitatorii germani de ocazie, prin rudele celor emigrați, prin ti-mişorenii de limbă sîrbă, germană sau maghiară ce întreținuseră cu eforturi relațiile cu țările vecine. Au fost şi urmări remarcabile ale micilor cercuri astfel informate. Cîțiva dintre cei ce redactaseră Forumul Studențesc la sfîrşitul anilor 1980 vor deveni, la cîteva luni după revoluția din decembrie 1989, autorii Proclamației de la Timişoara. Liderul grupului a fost scriitorul şi asistentul universitar George Şerban.
Cooperarea intelectualilor cu muncitorii, aşa cum s-a întîmplat în re-voluția din Ungaria din 1956 ori în cazul mişcării sindicale din Polonia din anii 1980 nu funcționa în România. La Timişoara, lucrurile erau asemănătoare, cel puțin din punctul de vedere al prestației elitelor intelectuale. Mențiunea sinceră a lui Andrei Pleşu, unul dintre prestigioşii intelectuali ai României de dinainte şi de după 1989, merită citată: „Multe dintre dificultățile tranziției autohtone rezultă – în absența unui frate mai bogat din vest – din incapacitatea intelectualității noastre de a anticipa şi pregăti schimbarea încă din timpul dictaturii. Un anumit exces al acomodării, o formă de înțelepciune vag senilă, precum şi retorica auto-justificativă a „rezistenței prin cultură” ne-au făcut să întîmpinăm schimbările din 1989 cu mîinile goale. Am trăit sub o presiune decizională derizorie şi nu ne rămîne, acum, decît să tragem consecințele“13. Neîndoielnic, aşa au stat lucrurile. O singură observație mă distanțează de interpretarea tardivă, dar de bun simț, a lui Andrei Pleşu: indiferent cît de mulți frați ar fi avut România în Vest, rezolvarea problemelor ei trebuia să se bazeze pe motorul intelectual din interior.
După decembrie ‘89, Ivan Evseev, unul dintre cunoscuții profesori ai Universității din Timişoara, recunoaşte că a fost şocat de schimbarea mentală petrecută. I-a fost foarte greu să creadă şi să refacă traseul celor întîmplate. A fost martor la teribila bătălie a mulțimii cu tancurile şi tunurile de apă, la deschisa confruntare cu forțele de represiune. Rememorarea sa este şi ea emblematică pentru categoria socială în discuție. „Începînd din seara zilei de 16 decembrie şi pînă la 22 decembrie poate pentru prima şi ultima oară în viață, mi-a fost dat să trăiesc experiența unui alt timp şi a unei alte rea-lități, diferite de spațiul profan, obişnuit, apt pentru o modelare rațională“14. Profesorul încerca să-şi explice ruptura ce a avut loc în propria sa percepție asupra lumii prin „falia adîncă între timpul trăit înainte şi după evenimente”. El nu sesizase însă absența coparticipării intelectuale în derularea evenimentelor. Atunci, în decembrie 1989, rolul intelectualității a fost minor şi aceasta fiindcă ea era dominată de idei apolitice, de inspirație romantică, era inadaptabilă la relațiile şi problemele sociale, ignorantă în materie de drepturi individuale şi administrație publică15. Revoltele s-au datorat societății Timişoarei, întîi de toate muncitorimii (din rîndul căreia s-a înregistrat majoritatea victimelor), una ce a moştenit sau şi-a însuşit vechiul model cultural-civic. Topit la nivelul înțelegerii acesteia şi întreținut prin acțiunile grupusculelor de avangardă (ce merită evidențiate pentru curajul lor), acest model rememorat a orientat mulțimea oraşului în decembrie 1989.
Chiar dacă presiunea psihică era puternică şi se făcuse vizibilă prin supravegherea tuturor grupurilor de populație, lipsa de luciditate, comoditatea şi o anume laşitate puseseră stăpînire pe o parte însemnată a scriitorilor, artiştilor, ziariştilor, preoților şi profesorilor din toate mediile. Adică, pe categoriile de intelectuali care ar fi putut pregăti revoltele anticomuniste şi tranziția paşnică a României de la totalitarism la democrație. Ideea de sa-crificiu nu caracteriza gîndirea şi acțiunile elitelor locale şi naționale. Excepțiile de îndrăzneală demonstrate de-a lungul anilor ‘60-’80 la Timişoara nu au conferit Timişoarei rolul unui explicit pol al dizidenței anticomuniste16. Rezumîndu-se la cîteva contestări, reprezentanții intelectua-lității nu au reuşit să propună o alternativă politică. Ecou al revoluției din Ungaria, manifestațiile studenților timişoreni din 1956 împotriva regimului comunist al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej nu s-au repetat în anii următori.
Indiferent cît de multe dovezi ale civismului ar fi fost în Timişoara în perioada dictaturii național-comuniste, rămîne de domeniul evidenței că în decembrie 1989 opoziția democratică era în curs de a se organiza. Nu exista ceva asemănător Cartei 77 din Cehoslovacia, sindicatului Solidarnosc din Polonia ori cercurilor intelectuale dizidente din Ungaria. Aşa se face că în locul unei acțiuni politice gîndite cu mult înaintea evenimentelor17, între 15 şi 20 decembrie 1989 a avut loc o revoltă spontană a mulțimii din Timişoara îndreptată împotriva sistemului totalitar. Din momentul în care demonstranții s-au organizat, au formulat un program politic, dar mai ales cînd au ocupat sediile instituțiilor statului, ei au înfăptuit o revoluție. Înfruntînd cu pieptul gol autoritățile, masele au adus propriile lor sacrificii pentru înlăturarea regimului Ceauşescu. Imensul protest din decembrie 1989 de la Timişoara a transformat oraşul într-un simbol al schimbărilor politice re-voluționare ce aveau să urmeze în România18.
Majoritatea locuitorilor a conştientizat necesitatea schimbării lui Ceauşescu şi a regimului comunist şi s-a manifestat în consecință. În toiul demonstrațiilor, oraşul a generat cîțiva lideri de tranziție. Pentru cîteva zile, ei au fost creatorii şi animatorii evenimentelor: se aşezaseră în fruntea coloanelor de demonstranți, formulaseră programe, gîndiseră strategii, luptaseră cu mîinile goale în fața armelor de foc şi dăduseră conținut discursurilor politice din balconul Operei. Între lideri – aceştia aveau să susțină discursurile politice şi să anime locuitorii Timişoarei din celebrul balcon al Operei – s-au numărat Lorin Fortuna, Claudiu Iordache, Nicolae Bădilescu, Petrişor Morar.
Tot ei fuseseră inițiatorii şi organizatorii Frontului Democratic Român, în numele căruia s-a gîndit un prim program politic articulat. Revoluționarii doreau să deschidă dialogul cu guvernul, ideile lor pledînd pentru democratizarea României. Desfăşurarea dialogului era condiționată de „demisio-narea tiranului Nicolae Ceauşescu”. O suită de revendicări importante au fost gîndite în numele Timişoarei şi al întregii națiuni şi ele exprimau o orientare moderată: „organizarea de alegeri libere”; „libertatea cuvîntului, presei, radioului şi televiziunii”; „deschiderea imediată a granițelor de stat”; „integrarea României în rîndul statelor care garantează şi respectă drepturile fundamentale ale omului”; eliberarea neîntîrziată a tuturor deținuților şi dizidenților politici din România”; „revitalizarea economiei naționale”; „reforma învățămîntului în spirit democratic”; „dreptul de a manifesta liber”; „libertatea reală a cultelor religioase”; „îmbunătățirea asistenței me-dicale”; „tragerea la răspundere a celor care au dat ordin să se tragă în popor”; „restituirea decedaților”; „eliberarea imediată a tuturor celor arestați în urma manfestațiilor”; „recunoaşterea oficială a Comitetului de Acțiune a Frontului Democratic Român înființat la Timişoara”19.
Din punctul de vedere al actului revoluționar, esențial a fost chiar momentul negocierilor cu reprezentanții puterii comuniste veniți special de la Bucureşti: exemplul întîlnirii din sediul Consiliului Județean al partidului comunist dintre reprezentanții revoluționarilor în frunte cu Ioan Savu şi Petre Petrişor cu şeful guvernului, Constantin Dăscălescu. În legătură cu acel moment există o remarcă memorabilă a unuia dintre actorii principali. Ea îi aparține revoluționarului Ioan Savu şi este simptomatică pentru evenimentele ce s-au desfăşurat la Timişoara şi, apoi, la Bucureşti şi în toată țara: „Abia acolo, în fața lor (a lui Dăscălescu şi a însoțitorilor săi n.m.), mi-am dat seama că nu eram pregătiți să purtăm o discuție cu ei. Ne constituisem în comitetul acela, ori cum vrei să-i spui..., întîmplător, intraserăm de fapt cei ce ne nimeriserăm în față, şi-acum ne trezeam că n-aveam idei, că nu ştiam ce puteam, ce trebuia, ce se impunea să cerem pentru a ne ridica într-adevăr la statutul de reprezentanți ai mulțimii de afară”20. De aici se vede foarte bine că nu a funcționat o distribuție a rolurilor, respectiv, că lipsea o verigă esențială în construirea evenimentelor. Este vorba de aceea reprezentată de intelectualitate. Totuşi, me-ritul liderilor momentului, formați în toiul demonstrațiilor şi în acord cu normele civice, cu tensiunea şi dorințele mulțimii, a fost incontestabil. Puterea lor a stat în convingerea că revendicările erau îndreptățite, că ele îi reprezentau pe toți cetățenii şi că idealul unei schimbări fundamentale nu poate fi nici negat şi nici ascuns.
În acel moment de cumpănă, decisivă a fost forța celor mulți, însoțită pretutindeni de ideea de solidaritate umană, de spiritul de sacrificiu şi de crezul fiecărui cetățean în eliberarea de dictatura național-comunistă. Mulțimile au fost acelea care au proclamat Timişoara cel dintîi oraş liber al României. Grație lor s-a născut şi multiplicat lozinca ce a animat întreaga revoluție română din 1989: „Azi în Timişoara, mîine-n toată țara”. Prin revolta lor spontană şi prin victoria lor, mulțimile înfruntînd sistemul tota-litar confirmă una dintre interpretările date de istoricul Fernand Braudel, anume că şi masele sînt în măsură să scrie istoria. Revoluția antitotalitară din decembrie 1989 de la Timişoara – dublată de aceea de la Bucureşti începută în ziua de 21 decembrie – a fost evenimentul politic al maselor. Oraşul nu şi-a pierdut nici cultura civică şi nici cultura mişcării muncitoreşti autentice. Adică, aşa cum se profilase la începutul secolului al XX-lea, Timişoara nu a încurajat nicicînd o diferență vizibilă între cetățean şi muncitor. Probabil, tocmai de aceea, segmentul muncitorimii pe care regimul comunist l-a socotit fidel lui şi în numele căruia pretinsese şi îşi impusese propria dictatură, a devenit cel mai nemulțumit şi cel mai revoluționar dintre toate.
Privită în contextul istoriei recente a României, revoluția de la Timişoara este strîns legată de aceea de la Bucureşti şi din celelalte mari oraşe ale țării. Curajul şi rezistența Timişoarei au contribuit decisiv la căderea lui Ceauşescu şi la îndepărtarea regimului său politic. Aceasta nu ar fi fost cu putință – aşa cum noua putere politică nu ar fi devenit realitate – dacă nu ar fi existat solidaritatea Bucureştiului, dacă metropola României nu ar fi fost conectată şi nu s-ar fi ridicat la rîndul său împotriva regimului dictatorial al lui Nicolae Ceauşescu. Unii dintre reprezentanții Timişoarei făcuseră deplasarea la Bucureşti chiar în timpul marilor demonstrații, aducînd la cunoştință mediilor intelectuale şi civice din capitală aspirațiile Timişoarei. Comunicarea dintre cele două oraşe avea să devină o realitate deîndată ce unul dintre liderii locali, Claudiu Iordache, stabilise legătura cu liderii re-voluției naționale. În pofida faptelor complicate, a cercetării şi înțelegerii lor parțiale, se poate spune că revoluția română ce a debutat în ziua de 15 decembrie la Timişoara a avut un deznodămînt fericit din momentul în care oraşele României au spus un nu hotărît sistemului național-comunist totalitar.
În ceea ce priveşte minoritățile evreiască şi germană, regimul comunist a încurajat emigrarea. O bună parte din persoanele aparținînd minorităților cultural-confesionale din Timişoara şi din alte localități ale României deveniseră „marfă” de vînzare către Israel şi Germania. Tranzacțiile nu se desfăşurau doar în temeiul înțelegerilor semnate între statele invocate şi România regimului Ceauşescu, ci şi prin cointeresarea funcționarilor români din aparatul de partid, din serviciile de Miliție şi Securitate. Între altele, din acest motiv eliberarea paşapoartelor de emigrare definitivă însemna aşteptări de luni sau de ani de zile. Emigrarea evreilor şi germanilor devenise o sursă de venituri pentru stat şi pentru ierarhia regimului.
Un tratament identic era aplicat şi persoanelor provenind din familii mixte, îndeosebi acelora ce purtau nume cu altă rezonanță decît aceea română. Politicile totalitare au neglijat intenționat diversitatea regională a României, moştenirile culturale şi religioase multiple, populațiile de varii origini cultural-lingvistice şi religioase. Timişoara avea o cultură plurală generată de istoria şi de poziția sa geografică. Oraşul avea numeroşi locuitori care vorbeau mai multe limbi, cetățeni ale căror culturi şi tradiții religioase se interferau, cetățeni ale căror aspirații ideologice erau diverse. Reflexele au fost dintotdeauna transfrontaliere, puțin sau deloc ghetoizate în forme comunitare. Dobîndite de secole, asemenea particularități au făcut posibilă geneza unui spirit al Timişoarei, bazat în primul rînd pe diversitate, civism multi- şi intercultural, competiție şi o atenție relativ accentuată pentru personalitatea individului. La fel de adevărat este că după 1918, apartenența statală şi națională românească a timişorenilor – indiferent de proveniența lor cultural-lingvistică şi confesională ? a fost şi a rămas întotdeauna una fundamentală. Loialitatea locuitorilor față de România s-a subînțeles.
În pofida intimidărilor, Timişoara anilor 1980 a rămas un oraş a cărui populație avea un ascuțit spirit critic față de politica totalitară național-comunistă.2
Într-o proporție impresionantă, cetățenii săi erau fascinați de Occident, atraşi de micul trafic de mărfuri cu Ungaria şi Iugoslavia, dispuşi să comunice cu lumea largă. Timişorenii aveau un interes constant pentru bunăstarea materială, ceea ce reprezentase o îndelung apreciată moştenire a culturii clasei mijlocii din Banat. Informațiile politice privind Europa în general şi acelea privind geneza opoziției politice în Polonia, Cehoslovacia şi Ungaria parveneau prin televiziunile iugoslavă şi ungară. Pe de altă parte, frustrările s-au înmulțit prin măsurile de război total ale statului împotriva propriilor săi cetățeni. Interdicția circulației pentru locuitorii unei regiuni transfronta-liere prin excelență a provocat spiritele. Inexistența alimentelor într-o zonă în care exista o adevărată civilizație a mîncării a contribuit la creionarea stării de frondă față de regimul totalitar.3
La fel înmulțirea măsurilor de austeritate privind orice fel de consum şi creşterea şomajului, nerecunoscut de structurile administrative oficiale. Puținele vizite ale lui Nicolae Ceauşescu la Timişoara s-au soldat cu primiri anemice, cu desconsiderare şi cu un ecou negativ în presa internațională. În accepțiunea conducerii partidului comunist, Timişoara era o urbe antipatică şi nesigură din punct de vedere politic.
În deceniile de dinainte de revoltele din 1989, oraşul s-a remarcat prin spirit civic, prin sporadice manifestări antitotalitare. Cîteva exemple: marile demonstrații studențeşti din 1956, ecou al revoluției din Ungaria; mişcarea muzicală de avangardă promovată de formația Phoenix în anii 1960-1970; preocupările intelectuale şi artistice ale grupului 111, cunoscut şi sub numele de Sigma; cercul de dezbateri culturale şi politice al profesorului Eduard Pamfil, renumit psihiatru, un reprezentant de elită al culturii uma-niste de limbă română; Grupul de acțiune Banat (Aktionsgruppe Banat) al scriitorilor de limbă germană din Timişoara, care criticase sistemul admi-nistrativ-politic de pe poziții marxiste şi care, ulterior, fusese expulzat din România4. Toate aceste mişcări au fost fals înțelese ori neagreate de oficialități. Sentimentele contrare regimului se identificau şi în tendințele cosmopolite ale unui segment important al cetățenilor săi. Un motiv în plus ca regimul totalitar a lui Ceauşescu să suspecteze populația oraşului, să se disocieze de orientarea ei ori să dispună măsuri speciale de supraveghere şi de control .
Scînteia de la care a pornit marea demonstrație din decembrie 1989 de la Timişoara are legătură cu fizionomia multiculturală şi multiconfesională a oraşului5. Exista o idee politică ce fusese conturată cu ocazia distrugerii satelor României, idee ce s-a făcut repede cunoscută în mediile internaționale. Ea avea să joace un rol major în declanşarea demonstrațiilor anticomuniste de la Timişoara. Protestul pastorului maghiar László T?kés față de măsurile de distrugere a satelor transilvane a fost pozitiv receptat de enoriaşii Bisericii Reformate, de mediile politice internaționale, de presa din Ungaria şi Germania, dar mai ales de cetățenii Timişoarei6.
Dizidența pastorului începuse în anii 1981-1982 la publicația clandestină Ellentpontok (Contrapuncte) şi avea să continue prin slujbele religioase din diversele parohii în care acesta a fost forțat să se mute. La sfîrşitul anilor 1980, T?kés era capelan al Bisericii reformate din Timişoara, unde a fost adoptat de cercurile de credincioşi şi de către intelectualitatea de limbă maghiară din oraş7. Arestat la domiciliu între 1 şi 15 decembrie 1989, T?kés urma să fie evacuat de către aparatul de represiune al regimului Ceauşescu. Opoziția enoriaşilor, urmată de solidaritatea generală a timişorenilor din ziua de 16 decembrie 1989 față de încercarea de evacuare a pastorului a fost momentul cheie care a declanşat marea revoltă împotriva regimului. Protestul grupului confesional reformat a fost receptat şi asumat de un important segment al timişorenilor care înțelesese că suferința grupului minoritar era una şi aceeaşi cu a majorității. Între lozincile scandate în 16 decembrie la Timişoara erau şi acelea care marcaseră ideologia revoltei: „Jos Ceauşescu“, „Jos tiranul“, lozinci ce aveau să fie scandate din nou în Piața Operei cu ocazia marii demonstrații antitotalitare, cînd s-a constituit şi cea dintîi formațiune politică, Frontul Democratic Român.
Din descrierile revoltei spontane de la Timişoara, rezultă că cetățenii oraşului – e vorba de cea mai mare parte a lor – s-au solidarizat necondiționat cu László T?kés în momentul în care s-a pus problema eva-cuării acestuia din propria locuință. Luptător pentru drepturile minorității maghiare din România, T?kés a fost profund impresionat de ataşamentul majorității timişorenilor față de cauza sa. Planurile Securității lui Ceauşescu de a provoca un conflict româno-maghiar au fost dejucate de demonstranții care purtau însemnele unei societas civilis, animată de idealul eliberării de sub regimul totalitar național-comunist şi nu de susținerea unei prăfuite neînțelegeri istorice.
În 17 decembrie 1989, Radio Budapesta anunța că Miliția a risipit demonstrația organizată în apărarea lui T?kés, dar că „ea s-a transformat într-un protest anticeauşist”8. Cunoscutul ziar german Die Welt, în ediția sa din 18 decembrie 1989 îşi informa cititorii asupra faptului că la Timişoara aproximativ 4000 de demonstranți s-au adunat la biserica reformată-calvină spre a opri evacuarea pastorului T?kés. În aceeaşi zi, Die Welt a anunțat că au avut loc ciocniri violente între populație şi Miliție şi că demonstrațiile, ce inițial au avut „un caracter etnic maghiar”, „s-au transformat ulterior în demonstrații anti-ceauşiste” la care s-a alăturat întreaga populație a oraşului9. Tot în 18 decembrie, SUA a condamnat represiunea brutală de la Timişoara, intenționînd să consulte NATO şi Comunitatea Europeană în scopul adoptării unei atitudini comune față de violențele autorităților îndreptate împotriva populației paşnice a Timişoarei10.
La Bruxelles, miniştrii de externe ai Comunității Europene condamnau ferm represiunea demonstrațiilor antitotalitare de la Timişoara. Presa europeană şi americană a scris pe larg despre revoltele timişorene, semnalînd atitudinea intransigentă a pastorului T?kés în apărarea drepturilor maghiarilor din România şi presiunile la care acesta a fost supus de instituțiile represive ale regimului lui Nicolae Ceauşescu. Mediile occidentale au evidențiat cooperarea româno-maghiară în momentul amplificării demonstrațiilor, subliniind că scînteia revoltelor anticomuniste a pornit de la pastorul T?kés. Diplomații occidentali erau foarte preocupați, cu deosebire aceia britanici şi americani, de situația minorităților din România. Aşa se explică interesul pentru situația lui T?kés şi vizita lor la Timişoara11. Ei cunoşteau foarte bine că regimul Ceauşescu miza pe o politică etnonaționalistă şi că aceasta rămăsese ultima modalitate de a-şi justifica rămînerea la putere. Revolta Timişoarei nu avusese un caracter etnic, ci unul politic şi trimitea la problema eliberării de sub dictatură a întregii Românii. În 19 decembrie, Frankfurter Allgemeine Zeitung atrăgea atenția asupra faptului că regimul totalitar al lui Ceauşescu îi nemulțumeşte pe toți românii şi nu doar pe reprezentanții minorităților12. Pentru o înțelegere a fenomenului Timişoara din decembrie 1989, respectiv, a revoltei transformată în revoluție, trebuie reținut următoarele în legătură cu pastorul protestant László T?kés: 1. a atras credincioşii de partea ideii de libertate a conştiinței; 2. a arătat motivul nemulțumirii minorității maghiare; 3. în scrisorile adresate mediilor politice şi presei internaționale a formulat în termeni credibili revendicările enoriaşilor săi şi ale minorității din care făcea parte; 4. a atras atenția asupra Timişoarei ca oraş al României în care întreaga populație fusese hotărîtă să răstoarne regimul Ceauşescu şi să renunțe definitiv la ideologia național-comunistă.
Întreținerea de către serviciile secrete a relațiilor încordate cu statele vecine, îndeosebi cu Ungaria, a blocat ideea coagulării din timp a unui organism politic de opoziție. Agențiile de presă anunțau în acele zile că frontiera dintre România şi Ungaria a fost închisă, la fel şi frontierele cu Iugoslavia şi URSS. Ceea ce demonstra că revolta Timişoarei – devenită în cîteva zile o adevărată revoluție – a fost una spontană şi de necontrolat de către autorități. Invocarea prezenței străine, în special a maghiarilor din Ungaria veniți la Timişoara spre a provoca spiritele a făcut parte din diversionismul serviciilor secrete ale lui Ceauşescu. Cetățenii oraşului nu au răspuns provocărilor. Veghea din 15 decembrie din fața locuinței pastorului a devenit în zilele de 17-20 decembrie impresionanta demonstrație anticeauşistă şi anticomunistă. A fost debutul revoluției române din 1989. Încercarea de compromitere a coabitării paşnice a majorității româneşti cu minoritățile germană, maghiară, sîrbă şi evreiască a fost una perfidă. Fragmentar conservată, societatea civilă a acestui vechi centru urban, construită pe modelul cultural central-european, nu a răspuns provocărilor regimului.
Intelectualii şi masele în revoluția română din 1989
Spre deosebire de oraşe precum Praga, Budapesta şi Varşovia, Timişoara nu dezvoltase o gîndire politică articulată, utilă răsturnării regimului dictatorial comunist. Aidoma altor oraşe româneşti, populația Timişoarei nu avusese experiența atitudinilor antitotalitare din țările Europei Centrale. Lipseau cercurile literare disidente şi presa de samizdat. Erau insuficiente personalitățile în stare să dezvolte o gîndire politică alternativă. Chiar dacă preocupările unor intelectuali erau ceva mai îndrăznețe decît în alte oraşe româneşti, instituțiile culturale şi universitare nu au contribuit la organizarea unei opoziții față de regim. E adevărat că reviste precum Forum Studențesc, exersau un spirit critic, redactorii ei avînd opinii personale în materie de istorie şi politică, de arte şi literatură. La fel de adevărat este că erau cîțiva intelectuali cu acces la cărți interzise de regim, cărți intrate în țară prin vizitatorii germani de ocazie, prin rudele celor emigrați, prin ti-mişorenii de limbă sîrbă, germană sau maghiară ce întreținuseră cu eforturi relațiile cu țările vecine. Au fost şi urmări remarcabile ale micilor cercuri astfel informate. Cîțiva dintre cei ce redactaseră Forumul Studențesc la sfîrşitul anilor 1980 vor deveni, la cîteva luni după revoluția din decembrie 1989, autorii Proclamației de la Timişoara. Liderul grupului a fost scriitorul şi asistentul universitar George Şerban.
Cooperarea intelectualilor cu muncitorii, aşa cum s-a întîmplat în re-voluția din Ungaria din 1956 ori în cazul mişcării sindicale din Polonia din anii 1980 nu funcționa în România. La Timişoara, lucrurile erau asemănătoare, cel puțin din punctul de vedere al prestației elitelor intelectuale. Mențiunea sinceră a lui Andrei Pleşu, unul dintre prestigioşii intelectuali ai României de dinainte şi de după 1989, merită citată: „Multe dintre dificultățile tranziției autohtone rezultă – în absența unui frate mai bogat din vest – din incapacitatea intelectualității noastre de a anticipa şi pregăti schimbarea încă din timpul dictaturii. Un anumit exces al acomodării, o formă de înțelepciune vag senilă, precum şi retorica auto-justificativă a „rezistenței prin cultură” ne-au făcut să întîmpinăm schimbările din 1989 cu mîinile goale. Am trăit sub o presiune decizională derizorie şi nu ne rămîne, acum, decît să tragem consecințele“13. Neîndoielnic, aşa au stat lucrurile. O singură observație mă distanțează de interpretarea tardivă, dar de bun simț, a lui Andrei Pleşu: indiferent cît de mulți frați ar fi avut România în Vest, rezolvarea problemelor ei trebuia să se bazeze pe motorul intelectual din interior.
După decembrie ‘89, Ivan Evseev, unul dintre cunoscuții profesori ai Universității din Timişoara, recunoaşte că a fost şocat de schimbarea mentală petrecută. I-a fost foarte greu să creadă şi să refacă traseul celor întîmplate. A fost martor la teribila bătălie a mulțimii cu tancurile şi tunurile de apă, la deschisa confruntare cu forțele de represiune. Rememorarea sa este şi ea emblematică pentru categoria socială în discuție. „Începînd din seara zilei de 16 decembrie şi pînă la 22 decembrie poate pentru prima şi ultima oară în viață, mi-a fost dat să trăiesc experiența unui alt timp şi a unei alte rea-lități, diferite de spațiul profan, obişnuit, apt pentru o modelare rațională“14. Profesorul încerca să-şi explice ruptura ce a avut loc în propria sa percepție asupra lumii prin „falia adîncă între timpul trăit înainte şi după evenimente”. El nu sesizase însă absența coparticipării intelectuale în derularea evenimentelor. Atunci, în decembrie 1989, rolul intelectualității a fost minor şi aceasta fiindcă ea era dominată de idei apolitice, de inspirație romantică, era inadaptabilă la relațiile şi problemele sociale, ignorantă în materie de drepturi individuale şi administrație publică15. Revoltele s-au datorat societății Timişoarei, întîi de toate muncitorimii (din rîndul căreia s-a înregistrat majoritatea victimelor), una ce a moştenit sau şi-a însuşit vechiul model cultural-civic. Topit la nivelul înțelegerii acesteia şi întreținut prin acțiunile grupusculelor de avangardă (ce merită evidențiate pentru curajul lor), acest model rememorat a orientat mulțimea oraşului în decembrie 1989.
Chiar dacă presiunea psihică era puternică şi se făcuse vizibilă prin supravegherea tuturor grupurilor de populație, lipsa de luciditate, comoditatea şi o anume laşitate puseseră stăpînire pe o parte însemnată a scriitorilor, artiştilor, ziariştilor, preoților şi profesorilor din toate mediile. Adică, pe categoriile de intelectuali care ar fi putut pregăti revoltele anticomuniste şi tranziția paşnică a României de la totalitarism la democrație. Ideea de sa-crificiu nu caracteriza gîndirea şi acțiunile elitelor locale şi naționale. Excepțiile de îndrăzneală demonstrate de-a lungul anilor ‘60-’80 la Timişoara nu au conferit Timişoarei rolul unui explicit pol al dizidenței anticomuniste16. Rezumîndu-se la cîteva contestări, reprezentanții intelectua-lității nu au reuşit să propună o alternativă politică. Ecou al revoluției din Ungaria, manifestațiile studenților timişoreni din 1956 împotriva regimului comunist al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej nu s-au repetat în anii următori.
Indiferent cît de multe dovezi ale civismului ar fi fost în Timişoara în perioada dictaturii național-comuniste, rămîne de domeniul evidenței că în decembrie 1989 opoziția democratică era în curs de a se organiza. Nu exista ceva asemănător Cartei 77 din Cehoslovacia, sindicatului Solidarnosc din Polonia ori cercurilor intelectuale dizidente din Ungaria. Aşa se face că în locul unei acțiuni politice gîndite cu mult înaintea evenimentelor17, între 15 şi 20 decembrie 1989 a avut loc o revoltă spontană a mulțimii din Timişoara îndreptată împotriva sistemului totalitar. Din momentul în care demonstranții s-au organizat, au formulat un program politic, dar mai ales cînd au ocupat sediile instituțiilor statului, ei au înfăptuit o revoluție. Înfruntînd cu pieptul gol autoritățile, masele au adus propriile lor sacrificii pentru înlăturarea regimului Ceauşescu. Imensul protest din decembrie 1989 de la Timişoara a transformat oraşul într-un simbol al schimbărilor politice re-voluționare ce aveau să urmeze în România18.
Majoritatea locuitorilor a conştientizat necesitatea schimbării lui Ceauşescu şi a regimului comunist şi s-a manifestat în consecință. În toiul demonstrațiilor, oraşul a generat cîțiva lideri de tranziție. Pentru cîteva zile, ei au fost creatorii şi animatorii evenimentelor: se aşezaseră în fruntea coloanelor de demonstranți, formulaseră programe, gîndiseră strategii, luptaseră cu mîinile goale în fața armelor de foc şi dăduseră conținut discursurilor politice din balconul Operei. Între lideri – aceştia aveau să susțină discursurile politice şi să anime locuitorii Timişoarei din celebrul balcon al Operei – s-au numărat Lorin Fortuna, Claudiu Iordache, Nicolae Bădilescu, Petrişor Morar.
Tot ei fuseseră inițiatorii şi organizatorii Frontului Democratic Român, în numele căruia s-a gîndit un prim program politic articulat. Revoluționarii doreau să deschidă dialogul cu guvernul, ideile lor pledînd pentru democratizarea României. Desfăşurarea dialogului era condiționată de „demisio-narea tiranului Nicolae Ceauşescu”. O suită de revendicări importante au fost gîndite în numele Timişoarei şi al întregii națiuni şi ele exprimau o orientare moderată: „organizarea de alegeri libere”; „libertatea cuvîntului, presei, radioului şi televiziunii”; „deschiderea imediată a granițelor de stat”; „integrarea României în rîndul statelor care garantează şi respectă drepturile fundamentale ale omului”; eliberarea neîntîrziată a tuturor deținuților şi dizidenților politici din România”; „revitalizarea economiei naționale”; „reforma învățămîntului în spirit democratic”; „dreptul de a manifesta liber”; „libertatea reală a cultelor religioase”; „îmbunătățirea asistenței me-dicale”; „tragerea la răspundere a celor care au dat ordin să se tragă în popor”; „restituirea decedaților”; „eliberarea imediată a tuturor celor arestați în urma manfestațiilor”; „recunoaşterea oficială a Comitetului de Acțiune a Frontului Democratic Român înființat la Timişoara”19.
Din punctul de vedere al actului revoluționar, esențial a fost chiar momentul negocierilor cu reprezentanții puterii comuniste veniți special de la Bucureşti: exemplul întîlnirii din sediul Consiliului Județean al partidului comunist dintre reprezentanții revoluționarilor în frunte cu Ioan Savu şi Petre Petrişor cu şeful guvernului, Constantin Dăscălescu. În legătură cu acel moment există o remarcă memorabilă a unuia dintre actorii principali. Ea îi aparține revoluționarului Ioan Savu şi este simptomatică pentru evenimentele ce s-au desfăşurat la Timişoara şi, apoi, la Bucureşti şi în toată țara: „Abia acolo, în fața lor (a lui Dăscălescu şi a însoțitorilor săi n.m.), mi-am dat seama că nu eram pregătiți să purtăm o discuție cu ei. Ne constituisem în comitetul acela, ori cum vrei să-i spui..., întîmplător, intraserăm de fapt cei ce ne nimeriserăm în față, şi-acum ne trezeam că n-aveam idei, că nu ştiam ce puteam, ce trebuia, ce se impunea să cerem pentru a ne ridica într-adevăr la statutul de reprezentanți ai mulțimii de afară”20. De aici se vede foarte bine că nu a funcționat o distribuție a rolurilor, respectiv, că lipsea o verigă esențială în construirea evenimentelor. Este vorba de aceea reprezentată de intelectualitate. Totuşi, me-ritul liderilor momentului, formați în toiul demonstrațiilor şi în acord cu normele civice, cu tensiunea şi dorințele mulțimii, a fost incontestabil. Puterea lor a stat în convingerea că revendicările erau îndreptățite, că ele îi reprezentau pe toți cetățenii şi că idealul unei schimbări fundamentale nu poate fi nici negat şi nici ascuns.
În acel moment de cumpănă, decisivă a fost forța celor mulți, însoțită pretutindeni de ideea de solidaritate umană, de spiritul de sacrificiu şi de crezul fiecărui cetățean în eliberarea de dictatura național-comunistă. Mulțimile au fost acelea care au proclamat Timişoara cel dintîi oraş liber al României. Grație lor s-a născut şi multiplicat lozinca ce a animat întreaga revoluție română din 1989: „Azi în Timişoara, mîine-n toată țara”. Prin revolta lor spontană şi prin victoria lor, mulțimile înfruntînd sistemul tota-litar confirmă una dintre interpretările date de istoricul Fernand Braudel, anume că şi masele sînt în măsură să scrie istoria. Revoluția antitotalitară din decembrie 1989 de la Timişoara – dublată de aceea de la Bucureşti începută în ziua de 21 decembrie – a fost evenimentul politic al maselor. Oraşul nu şi-a pierdut nici cultura civică şi nici cultura mişcării muncitoreşti autentice. Adică, aşa cum se profilase la începutul secolului al XX-lea, Timişoara nu a încurajat nicicînd o diferență vizibilă între cetățean şi muncitor. Probabil, tocmai de aceea, segmentul muncitorimii pe care regimul comunist l-a socotit fidel lui şi în numele căruia pretinsese şi îşi impusese propria dictatură, a devenit cel mai nemulțumit şi cel mai revoluționar dintre toate.
Privită în contextul istoriei recente a României, revoluția de la Timişoara este strîns legată de aceea de la Bucureşti şi din celelalte mari oraşe ale țării. Curajul şi rezistența Timişoarei au contribuit decisiv la căderea lui Ceauşescu şi la îndepărtarea regimului său politic. Aceasta nu ar fi fost cu putință – aşa cum noua putere politică nu ar fi devenit realitate – dacă nu ar fi existat solidaritatea Bucureştiului, dacă metropola României nu ar fi fost conectată şi nu s-ar fi ridicat la rîndul său împotriva regimului dictatorial al lui Nicolae Ceauşescu. Unii dintre reprezentanții Timişoarei făcuseră deplasarea la Bucureşti chiar în timpul marilor demonstrații, aducînd la cunoştință mediilor intelectuale şi civice din capitală aspirațiile Timişoarei. Comunicarea dintre cele două oraşe avea să devină o realitate deîndată ce unul dintre liderii locali, Claudiu Iordache, stabilise legătura cu liderii re-voluției naționale. În pofida faptelor complicate, a cercetării şi înțelegerii lor parțiale, se poate spune că revoluția română ce a debutat în ziua de 15 decembrie la Timişoara a avut un deznodămînt fericit din momentul în care oraşele României au spus un nu hotărît sistemului național-comunist totalitar.