Poezie
Gheorghe Grigurcu
POEME
Articol publicat în ediția Viața Românească 11-12 / 2010
Picnic
Pofticios cum o muscă la brînzeturi
gesturile tale largi aidoma unor perdele
fîlfîind sub acest lînced soare de lut
respirația grea a nucului aidoma unui cort
cîntînd de zor privighetorile îşi aplică absconsele teorii
pe sinucigaşele tale hîrtii
la ora cinei intri domol în cort s-adapi oglinzile.
Aici acum
Aici acum ți-a fost dat să trăieşti
să-ți dai seama cum lucrurile
se toarnă unul pe altul
se pîrăsc fără scrupule unul celuilalt
cu-o diabolică vervă
se strîmbă teribil îşi spun măscări
fără nici o ruşine
se stropesc între ele
cu noroiul scos
din propria lor groază de-a fi.
Dorință
Numai puțin să mai
stai la taifas
la cafe bar în timp ce
luna scînceşte surd
cum o uşă veche
cam o dată
la fiecare generație.
Îşi amintea
Îşi amintea
cum să nu? îşi amintea
lutul uscat în jurul gurii
pofticioase de prunc
după masă
şi cum picura înspre seară
de pe frunze benzină
numai principii lavabile.
Odihnă
În scaunele de plastic
stelare oasele
se strîng se
destind imperceptibil
lasă şoseaua cu mare trafic
să urce singură
spre un cer atent parcelat
de furtună.
Sunt zile sunt ore
Sunt zile sunt ore sunt nopți sunt secunde
cînd nu mai ai privilegiul
de-a mai aşeza imaginea peste real
aşa cum stînd pe scaun ți-ai pune
un picior peste altul
cînd eşti silit să laşi realul singur
aşa cum laşi odaia cînd ieşi dintr-însa
şi-atît.
Răscolite angoasele
Răscolite angoasele cum
hîrtiile vechi dintr-un sertar
(ghinionul rămîne o simplă ipoteză)
o lipsă de măsură îți dictează gestul
ce-ar vrea să se răscumpere
să devină o frază
rezonabil îndepărtată de tine
(o prea mare-nstrăinare-ar sufoca-o)
ca să ne dregem cumva
să ne-ntremăm după o marți de coşmar
să ieşim la liman cu barca veche a trupului
într-o dimineață de miercuri.
Soarta?
Soarta? Ne-o înfundăm
cu cîlți de lumină
cum un canal spart
din care se scurge
o viață ce-ar vrea să fie
întunecoasă cum smoala
dar nu izbuteşte
nici atît.
Matinală
Să scrii ai început adică să-ngîni
ținuta brațelor încordate
dimineața la gimnastică
s-aduci triluri în microfoane
de foarte de-afară
să-ți închei cămaşa cu gîndul
la o metaforă (bunăoară
„piatra de mătase din inelul grădinii”)
apoi să te-ntinzi liniştit pe masă
cum o față de masă.
E ca şi cum
E ca şi cum ai pleca în neştire
spre-o altă zi ca spre-o altă
uşoară intonație spre-o mai proaspătă
nuanță a privirii pe care o-ncerci
cu precauție ca pe o haină
spre-o altă penumbră abia însăilată
de vechea penumbră cu amîndouă
coatele gînditoare sprijinite de masă
ridicînd doar foarte încet paharul
din care n-ai sorbit încă pînă la fund
nemişcarea dulceagă.
Damnare
Şi mîna dreaptă gata să
citească din nou
cu bunăvoință
aceeaşi istorie captivantă
pe care-a scris-o mîna stîngă.
Toți avem uneori
Toți avem uneori
o nebună nevoie de dragoste
care trece
din viscere în gînd
din gînd în vis
capricioasă la culme
ca şi cum ea ar fi cea
care inventează visul.
Pofticios cum o muscă la brînzeturi
gesturile tale largi aidoma unor perdele
fîlfîind sub acest lînced soare de lut
respirația grea a nucului aidoma unui cort
cîntînd de zor privighetorile îşi aplică absconsele teorii
pe sinucigaşele tale hîrtii
la ora cinei intri domol în cort s-adapi oglinzile.
Aici acum
Aici acum ți-a fost dat să trăieşti
să-ți dai seama cum lucrurile
se toarnă unul pe altul
se pîrăsc fără scrupule unul celuilalt
cu-o diabolică vervă
se strîmbă teribil îşi spun măscări
fără nici o ruşine
se stropesc între ele
cu noroiul scos
din propria lor groază de-a fi.
Dorință
Numai puțin să mai
stai la taifas
la cafe bar în timp ce
luna scînceşte surd
cum o uşă veche
cam o dată
la fiecare generație.
Îşi amintea
Îşi amintea
cum să nu? îşi amintea
lutul uscat în jurul gurii
pofticioase de prunc
după masă
şi cum picura înspre seară
de pe frunze benzină
numai principii lavabile.
Odihnă
În scaunele de plastic
stelare oasele
se strîng se
destind imperceptibil
lasă şoseaua cu mare trafic
să urce singură
spre un cer atent parcelat
de furtună.
Sunt zile sunt ore
Sunt zile sunt ore sunt nopți sunt secunde
cînd nu mai ai privilegiul
de-a mai aşeza imaginea peste real
aşa cum stînd pe scaun ți-ai pune
un picior peste altul
cînd eşti silit să laşi realul singur
aşa cum laşi odaia cînd ieşi dintr-însa
şi-atît.
Răscolite angoasele
Răscolite angoasele cum
hîrtiile vechi dintr-un sertar
(ghinionul rămîne o simplă ipoteză)
o lipsă de măsură îți dictează gestul
ce-ar vrea să se răscumpere
să devină o frază
rezonabil îndepărtată de tine
(o prea mare-nstrăinare-ar sufoca-o)
ca să ne dregem cumva
să ne-ntremăm după o marți de coşmar
să ieşim la liman cu barca veche a trupului
într-o dimineață de miercuri.
Soarta?
Soarta? Ne-o înfundăm
cu cîlți de lumină
cum un canal spart
din care se scurge
o viață ce-ar vrea să fie
întunecoasă cum smoala
dar nu izbuteşte
nici atît.
Matinală
Să scrii ai început adică să-ngîni
ținuta brațelor încordate
dimineața la gimnastică
s-aduci triluri în microfoane
de foarte de-afară
să-ți închei cămaşa cu gîndul
la o metaforă (bunăoară
„piatra de mătase din inelul grădinii”)
apoi să te-ntinzi liniştit pe masă
cum o față de masă.
E ca şi cum
E ca şi cum ai pleca în neştire
spre-o altă zi ca spre-o altă
uşoară intonație spre-o mai proaspătă
nuanță a privirii pe care o-ncerci
cu precauție ca pe o haină
spre-o altă penumbră abia însăilată
de vechea penumbră cu amîndouă
coatele gînditoare sprijinite de masă
ridicînd doar foarte încet paharul
din care n-ai sorbit încă pînă la fund
nemişcarea dulceagă.
Damnare
Şi mîna dreaptă gata să
citească din nou
cu bunăvoință
aceeaşi istorie captivantă
pe care-a scris-o mîna stîngă.
Toți avem uneori
Toți avem uneori
o nebună nevoie de dragoste
care trece
din viscere în gînd
din gînd în vis
capricioasă la culme
ca şi cum ea ar fi cea
care inventează visul.