MOIMÂȚA AGITATORICĂ

Că tocmai faima de imitator a maimuței l-a interesat în special pe Cantemir o demonstrează şi faptul că, încă din cuvântul înainte adresat cititorului, el se foloseşte de această imagine pentru a mima modestia şi a-şi da în vileag un model pe care, s-a demonstrat în repetate rânduri, l-a depăşit categoric: „Aşijderea în minte să-ți fie, te rog, că, ca moimâța omului, aşé eu urmele lui Iliodor, scriitoriului Istoriii ethiopiceşti, călcând, mijlocul istoriii la început şi începutul la mijloc, iară sfârşitul scaunul său păzindu-şi, pre cât slăbiciunea mea au putut, pre picioare mijlocul şi capul să stea am făcut”.2 (s.n.) Comparația venea de la sine, de vreme ce aceasta este principala trăsătură a maimuței, în oricare dintre reprezentările antice ori medievale, orientale sau occidentale am căuta-o: ea îl imită pe om. O face însă într-un fel caraghios; de aici, în limba română, verbul „a maimuțări”. Urmările sunt, de cele mai multe ori, negative. Dar să nu anticipăm. O a doua caracteristică foarte importantă a acestui animal este invocată într-unul din silogismele Ciacalului: acesta, dorind să demonstreze că Struțocămila nu este nici pasăre, nici patruped, recurge la un argument considerat cunoscut de toată lumea, de vreme ce ar trebui să aibă forță de convingere: „De care lucru aievea ieste că la fietece dihanie deosăbirea şi hirişiia i să socotéşte, iar alaltă formă a chipului nicicum, măcar pasire cu patru picioare, măcar dobitoc cu doaă aripi, măcar cu mâni cu cinci degete, cu unghi şi fără păr şi fără péne şi fără socoteală, acestea toate nicicum hirişă deosăbirea pot stărui că, veri mânule omului ar fi la moimâță, veri obrazul moimâții la arap, moimâța în deosăbirea dobitocului, fără socoteală, socotelii uimitoare, iară arapul în deosăbirea dobitocului cu socoteală rămâne şi pururea ieste”. 3 Maimuța îi seamănă, deci, omului.
Îi seamănă şi îl imită. Acestea sunt cele două atribute ale măştii, pe care fie autorul însuşi, fie un personaj le invocă înainte ca personajul să se ivească, în carne, blană şi oase, pe scena romanului. Într-un moment de blocaj, când se simte nevoia unor învățați care să dezlege, apelând la „lexicoanele ethimologiceşti”, misterul statutului Strutocamilei, există voci care pretind că cea mai potrivită ar fi „Moimâța Livii, căci iaste mai uimitoare minții”.4
Prin urmare, faima Moimâței nu este chiar lipsită de onorabilitate: avem de a face cu un filosof, după cum reiese dintr-o altă recomandare, tot anonimă, dar de data aceasta mai explicită: Vulpea, derobându-se de la responsabilitatea de a-şi da ea cu părerea, lansează următoarea provocare: „Dară cine între noi poate fi acela carile mai mult sufletul în filoso/fie să-şi fie crescut şi după pravile el trupul să-şi fie scădzut? (...). Şi cine ieste acela carile mai într-adânc lucrurile fireşti şi ființele trupeşti să fie pătruns?”5
Una dintre soluții pare a fi aceeaşi maimuță. Doar că personajul ezită să-şi asume responsabilitatea, aşa cum o fac mai toți „intelectualii” în romanul lui Cantemir şi, din păcate, nu numai. Motivul? „Carea răspunsă precum mai mult în filosofiia obicéinică decât în cea fizică s-au zăbăvit şi mai mult de pravilele obiceilor decât de ființa lucrurilor poate giudeca”.6
Să privim cu atenție sporită prima manifestare a maimuței, care este o autocaracterizare. Aceasta este, iată, un specialist în etică, în probleme de morală. Singurul din întreaga Istorie ieroglifică, dacă e să facem inventarul. Pornind de la acest amănunt, P.P. Panaitescu nu a ezitat să identifice perso-najul chiar cu mitropolitul Antim Ivireanul.7 Dar argumentele sunt mult prea puține pentru a permite o asemenea suprapunere.
Până să ia cuvântul pentru prima dată, în partea a doua a cărții, Moimâța se bucură, care va să zică, de o bună reputație. Cel puțin în ochii mulțimii ea pare un erudit, de nu chiar un înțelept. De unde până unde o astfel de faimă, câtă vreme sursele antichității, iar cele ale Evului Mediu mai abitir par dispuse să disprețuiască acest animal, considerat mult prea caraghios din cauza asemănării sale cu omul? Un scurt excurs printre aceste poveşti, la urma urmelor, ne va ajuta să formulăm un răspuns cât mai potrivit. Aristotel (II, 8), în a sa Istorie a animalelor, o considera având „o natură intermediară între cea a omului şi cea a patrupedelor”, ceea ce îl şi îndemna să o descrie în amănunt.8 Plinius (VIII, 80) vorbea şi el despre „animale cu figura foarte apropiată de cea umană” şi glosa pe seama obiceiului lor de a imita omul.9 Pentru Aelian (V, 26), „maimuța este cea mai imitativă creatură şi orice mişcare a corpului o înveți, o învață exact, aşa încât să poată executa ceea ce a deprins”.10 Dar tot el revine, două cărți mai departe (VII, 21) şi precizează: „Maimuța este cel mai rău intenționat dintre animale; şi chiar şi mai rău când încearcă să-l imite pe om”, dând exemplul uciderii unui prunc, în tentativa animalului de a copia gesturile unei mame.11 În fabulele lui Esop, bunăoară, animalul intră mereu în bucluc din dorința de a fi asemenea oamenilor: într-un caz, ea e pe punctul de a-şi pierde viața încurcându-se într-un năvod, după ce încercase să pescuiască.12 A făcut însă o bogată carieră o altă ipostază a primatei: iubindu-şi mai mult unul dintre pui, ea îl ocroteşte şi îl poartă la sân, pe celălalt aruncându-l, nepăsătoare, în spinare. Când se sperie, fuge ca nebuna şi îşi ucide puiul iubit, rămânând să se consoleze cu cel din urmă. De la Esop13, fabula a fost reluată de Avianus14 şi ulterior de majoritatea bestiariilor medievale. E de ajuns ca să putem preciza: anticii şi medievalii nu agreau caracterul mimetic al maimuței. Şi nici presupusa ei asemănare cu ființa umană. Dacă ne întoarcem la Metamorfozele lui Ovidiu, observăm că animalele acestea erau disprețuite şi de zei, de vreme ce însuşi Zeus, detestând „jurămintele strâmbe ale cercopilor, ca şi faptele acestui neam necinstit, i-a schimbat pe toți în animale urâte, ce pot să pară asemenea şi totodată neasemenea omului: le-a chircit trupul, le-a turtit nasul, le-a brăzdat fața cu zbârcituri bătrâneşti, le-a acoperit capul cu păr gălbui şi i-a trimis să locuiască în această insulă. Le-a scos din întrebuințare vorbirea de mai înainte şi limba făcută pentru jurăminte strâmbe; le-a lăsat numai atât: să se poată văita printr-un strigăt răguşit”.15 Conform descrierii ovidiene, maimuțele ar fi nişte oameni involuați. Şi, ca dovadă că literatura o ia mereu înaintea ştiinței, mii de ani mai târziu, Darwin a demonstrat exact contrariul: oamenii sunt (îndrăznesc: ar fi), de fapt, nişte maimuțe evoluate. Mai aproape de zilele noastre, un antropolog de talia lui Dante Morris, a putut citi destule reminiscențe ale instinctelor primatelor în comportamentul uman.16
Creştinismul impune o diabolizare a maimuței; ea comite un păcat de neiertat: imită creația lui Dumnezeu, reprezintă chiar o variantă nedesăvârşită a acesteia. Prin urmare, odată cu Fiziologul, medievalii nu mai obosesc tot denigrând bietul animal. Concluzia este unanimă şi imită Fiziologul, din varianta latină a căruia cităm spre edificare: „Tot aşa şi maimuța îl închipuie pe diavol: căci maimuța are cap, însă coadă nu are; şi în ciuda faptului că este cu totul scârbavnică, totuşi părțile-i din spate sunt încă şi mai scârbavnice şi îngrozitoare”.17 Mai explicit este Philippe de Thaon, care notează: „Maimuța îi seamănă, fără dubiu, Diavolului; este falsă şi orgolioasă, doritoare de fapte rele; îşi bate joc de oamenii pe care îi surprinde comițând fapte rele”.18
Revin la întrebarea dinaintea acestei scurte şi, sper, neplictisitoare divagații. Să se fi hotărât Cantemir să transforme şi maimuța într-o mască onorabilă, aşa cum a procedat şi în cazul altor personaje, precum Liliacul ori Ciacalul? Să ignore el şi de astă dată majoritatea datelor pe care ima-ginarul antic şi medieval i le puneau la dispoziție? Să cercetăm faptele. Moimâța are un rol foarte mic în roman, singura sa contribuție fiind tentativa de a îmblânzi hotărârea Liliacului de a da lucrurile pe față. Profitând de proasta faimă a acestuia, de presupusa sa neputință de a vorbi pe înțelesul celorlalte dobitoace, ea se erijază în avocat al apărării. Prima sa intervenție pare a fi în spiritul calității ei deplânge natura nefericită a Liliacului, face apel la mila celor puternici şi cer(şeşt)e o atitudine binevoitoare față de neputincioasa creatură, blestemată, oricum, de soartă prin amalgamul trăsăturilor cu care a înzestrat-o. Retorica este una tipică unor astfel de discursuri, doar ca exagerată voit de personaj: „Vestită şi véche a vechilor giudecâtori axiomă ieste (că pedepsitului pedeapsa a să îndoi nu trebuie). Cătră carea de la mine a lipi îndrăznesc şi dzic (că cel a înota neştiind şi în adânci ape cădzut, mâna întindzind, nu de créştet cufundat, ce de păr sau de mână ridicat, în aer şi spre viață trebuie scos) (că de binefacerea cu cât ieste mai la primejdie şi cu cât ieste mai curând, cu atâta mai bună şi mai priimită ieste). De care lucru, pentru ticăită şi dosedită, la vârstă brudie, la limbă bâlbâie jigăniuța aceasta, tuturor în ştire a fi să cade, o, priietinilor. Carea din toate părțile pedepsită şi dose-dită aflându-să, în ce să află şi cum să află nici singură pe sine a să cunoaşte mintea îl agiunge, nici de alții, să întrebe limba îi slujéşte (căci pedeapsa distihiii mintea, iar neştiința cuvântului limba împiedecă şi scurteadză) şi, ca un lucru fără pravila firii ce ieste, nici la trup vreo alcătuire, nici la viață vreo socoteală, nici la zburat sau la mărs vreo rânduială are (că cine vreodată vre într-o parte dreaptă zburarea Liliacului, sau cine supt soare urmele lui au vădzut?). Nici de lăcaş loc aşedzat, nici pentru hrana ceva undeva adunat a avea poate (că cine cel adevărat sălaşul i-au aflat, sau cine pentru hrana lui carea ieste s-au înştiințat?). Aşé ticălos şi mişelos Liliacul în toată partea destrămat şi în tot chipul vrédnic de văie-rat fiind, acmu cu capul plecat la mare mila marilor împărați aleargă şi cu toată umilința dintr-adâncul inimii să roagă, ca oricarile în numărul supuşilor săi a-l priimi ar învoi, măcar în gunoiştea curții sale a să tăvăli, cu toată inima bucuros ieste, ca şi el, nenorocitul, sau supt umbra aripilor, sau supt pravul talpelor aciuându-să, aşé de tot în izbelişte lepădat şi din privirea a înalților monarşi depărtat şi înstreinat să nu fie (că precum ochii stăpâneşti cu urgie căutând nenorocire, aşe, cu milă căutând, norocire aduc). De care lucru, şi eu de multă mişelătatea lui clătindu-mă, despre parte-i cu plecăciune mă rog ca milostiv ochiul a milostivilor împărați asupră-i cu milă să caute şi de neputință lui milosirdindu-să, ori în care poală capul singur de sine ş-ar pleca, acéia în bogata sa milă să-l sprijenească (căci capul plecat nu numai pre cei milostivi, ce şi pre cei nemilostivi spre milostivire pornéşte)”.19 Motivele care ar îndemna-o, prin urmare, să încerce să obțină clemență pentru nefericitul Liliac este... mi-zericordia. Ea invocă principii etice cu greutate şi pretinde a acționa în numele lor. Iată, îi vine să spui, o ființă binevoitoare, întru totul morală. Una care îşi oferă ajutorul din pur altruism. Doar că fabulele celor vechi avertizau asupra catastrofei care rezultă din tentativa maimuței de a fi de ajutor, cu mult înaintea lui Aelian, una dintre povestirile din Panciatantra relata cum o maimuță, din exces de zel, dorind să-l apere de o muscă pe regele care mai că o înfiase, încearcă să lovească insecta cu o sabie extrem de ascuțită şi îşi ucide stăpânul.20 Dacă asta iese atunci când, în intenție măcar, maimuța este binevoitoare, cum să nu o bănuim atunci când motivele sale ascunse o îndeamnă să dorească răul celui pe care pretinde a-l proteja?
În Istoria ieroglifică, Moimâța se situează de partea taberei celor nedrepți: ea ține partea Corbului şi nu doreşte decât să împiedice rostirea adevărului de către curajosul Liliac. Atent să nu lase să plutească echivocul asupra acestui fapt, favorizându-şi, vizibil, personajele pozitive, autorul o deconspiră prompt: „Acéstea şi altele multe ca acéstea amăgitoreşti şi tragodiceşti descântece Moimâța descântând (ca cum Liliacul nici ceva a grăi ar avea, nici măcar de ar şi avea a grăi a putea, ar putea), într-un chip ironicesc să nevoia, ca toată pofta inimii Liliacul într-altă parte abătându-i şi gândul ce ar avea cu meşterşug într-altul schimbându-i, tot cuvântul împotrivnic a-l curma să poată, aşe cât nicicum mai îndoindu-să din bunăvoie, veri unii, veri alții părți să să suppuie”.21
Acesta este procedeul, poate cam rudimentar, dar consecvent. Autorul nu îşi mai lasă cititorii să descopere ei resorturile ascunse ale fiecărei acțiuni ori să interpreteze discursurile înşelătoare. Odată cu aceste rânduri, nimeni nu mai poate avea nici un dubiu: Moimâța a devenit, categoric, un personaj negativ. Tot ce va mai rosti ea va trebui întors pe dos, descusut cu mare atenție. Deja ştim că personajul nu este un specialist în etică, aşa cum se susținea şi cum însuşi se recomandă, ci un demagog fățarnic, care joacă o partitură ieftină, doar-doar o reuşi să împiedice ca adevărul să fie rostit pu-blic. Greşeala ei este însă ceea de a-şi subestima preopinentul: Liliacul nu este nici pe departe atât de neajutorat pe cât i-ar plăcea ei să creadă şi nici atât de credul încât să se lase amăgit de vorbele sale amețitoare, căci dulcege. Prin urmare, imediat după prima replică a acestuia, Moimâța alunecă uşor, dar sigur, în ridicol: e limpede pentru toată lumea că discursul ei gonflat nu mai are putere de convingere. Ultima tentativă de a-şi domina presupusul protejat eşuează şi ea, mai ales că preia nişte locuri comun privitoare la democrație, care sunt demne de orice discurs propagandistic: „Dar dinceput au n-ai audzit că acéste doaă monarhii ca lucrurile în pace vécinică să-şi lége şi supuşii săi legându-şi cu sfatul şi sobor de obşte monarhiile a-şi adeveri şi stăpânirile a-şi întări au socotit? De care lucru, toate dobitoacele, precum vedzi, cât măcar una nu lipseşte, adunate şi chemate sint, şi fietecarea după chipul său la ceată-şi şi după neamul său la stăpânire-şi s-au dat, cu ca-rile împreună şi tu eşti adus. Deci mai mult scrâşnetul lungind, în care parte vii să te supui, în grabă şi fără îngăimală, răspunde. Căci ticăloşiia voastră inimile împăraților lovind, pre voi în pofta şi în alegerea voastră a vă lăsa au socotit”.22
Astfel, se dovedeşte faptul că Moimâța nu este nici pe departe un filosof priceput în ale eticii, căci conduita sa doar etică nu poate fi numită. Ea este un biet agitator, care risipeşte o prea mare energie pentru o cauză oricum pierdută. Treptat, rolurile se schimbă, la fel ca şi întinderea discursurilor şi Liliacul devine cel care domină situația, „avocatului” său nerămânându-i decât calea amenințării directe: „Pre tine, o, flutur fătătoriu şi şoarece zburătoriu, la acesta loc nu să dai, ce să iei sfat te-au chemat, şi nu să porunceşti, ce porunca să asculți te-au adunat. De care lucru mai / mult limba a-ți împletici şi scârşnetul glasului a-ți țiții părăsindu-te, din doaă una îți alége: sau în aer, sau pre pământ să lăcuieşti, şi aşé, sau supt umbra Vulturului, sau supt brânca Leului te supune, sau, în glumă să grăiesc, între pământ şi-ntre aier loc de vii afla, până ieste mai devreme, lăcaşul îți gătéşte”.23 Iată între-gul joc dat pe față. Şi atunci, cine este păcălitorul şi cine păcălitul? Cine este cel puternic şi cine neputinciosul?
Odată dovedită de Liliac, Moimâța dispare cu totul de pe scena romanului, ca un abur urât mirositor: ea nu lasă nici o dâră, nimeni nu mai pomeneşte nimic despre ea, nimeni nu şi-o mai aminteşte. Este semnul lipsei sale de importanță, al neputinței. Singura sa funcție este aceea de a prilejui Liliacului rostirea apăsată a adevărului, încă de la începutul romanului. Ea intenționează să facă răul, dar nu are nici măcar puterea de a-l comite până la capăt. Deşi inițial părea a se bucura de o faimă de invidiat, în cele din urmă personajul lui Cantemir confirmă proasta reputație pe care i-o conferiseră cei vechi: imitând mereu pe cel superior, Moimâța nu are pic de personalitate. Ea imită un statut care nu i se potriveşte şi care o face să îşi dezvăluie adevărata natură: aceea de ființă ridicolă, caraghioasă.