Cărți paralele
Elisabeta Lăsconi
CÂINE ŞI LUP
Articol publicat în ediția Viața Românească 11-12 / 2010
Cum intră în rezonanță o povestire şi o nuvelă
Recent, a apărut în România literară (traducere şi prezentare de Georgeta Hajdu, nr. 36/2010) nuvela Lupi a scriitorului Miklós Bánffy, figură fascinantă care a marcat viața culturală şi politică maghiară din secolul al XX-lea şi mai ales un scriitor care merită din plin cunoscut prin traduceri, căci la noi este complet ignorat. Ar interesa atât pe cititorii de literatură, cât şi pe istorici, căci biografia şi opera aduc lucruri neştiute privind Transilvania ultimelor decenii de apartenență la Imperiul bicefal.
Miklós Bánffy s-a născut la Cluj, în 1873, într-o familie importantă a aristocrației din Transilvania – „ultimul castelan de la Bonțida” şi de tânăr are şansa unei strălucite cariere în diplomație şi politică: membru în parlamentul de la Budapesta din 1901, ministru de externe al Ungariei pentru un an (1921-1922), deşi fără simpatie pentru amiralul Horthy şi regimul acestuia, luptător fără succes pentru revizuirea frontierelor trasate la sfârşitul Primului Război Mondial, fapt ce ar explica reticența românilor şi întârzierea traducerii.
Retrăgându-se din politică, se dedică artei: ca intendent al Operei din Cluj îşi exersează talentele multiple (scenograf, arhitect, pictor) şi promovează muzica lui Bela Bartok cu mult înaintea afirmării compozitorului. Opera literară ce l-a consacrat postum şi l-a plasat între marii autori ai Imperiului agonic, trilogia transilvană – Mane, Tekel, Phares, a fost scrisă între anii 1934-1940, dar intră în circuit internațional după o jumătate de secol prin traducerea în limba engleză din 1999.
Revenind la nuvela Lupi, ce dă titlul volumului de proză scurtă apărut în 1942, ea intră în rezonanță cu povestirea Haralambie din Hanu Ancuței. Creația sadoveniană îşi conturase definitiv piscurile la începutul deceniului 1940-1950, iar când apărea volumul lui Miklós Bánffy, fuseseră publicate deja capodoperele, de la ciclul narativ mai sus amintit (1928), la trilogia Frații Jderi, încheiată în 1942, cu ultimul volum.
La prima vedere, cele două narațiuni se deosebesc radical: Lupi este o nuvelă construită pe două planuri narative, drama iar Haralambie oamenilor şi a lupilor, inclusă într-un volum eterogen din punct de vedere tematic, face parte dintr-un ciclu narativ de o organizare şi coerență geometrice, pe care autorul însuşi, într-un interviu, l-a considerat roaman. Însă dincolo de aceste diferențe ce nu se pot ignora, merită explorate analogiile.
Cert este că povestirea şi nuvela au în comun mai multe elemente: urmărirea unui fugar hăituit şi prins chiar de cei apropiați, vânătoarea ca schemă subterană a subiectului, contextul istoric bine marcat şi probabil familiar autorilor, personajele construite pe simboluri consacrate, câine şi lup, cu un loc privilegiat în mitologia românească.
Ştia scriitorul maghiar româneşte ca să putem bănui că era la curent cu evoluția literaturii române în perioada interbelică? Putea afla în mediul cultural pe care îl frecventa că mai multe opere din literatura română recentă recurg la mitologia autohtonă, în care câinele şi mai ales lupul au valoare de simboluri-cheie? Mă gândesc la Baltagul, apărut în 1930, la poemul dramatic Lupii de aramă al lui Aron Cotruş, apărut cu un an mai devreme – 1929.
Toate rămân simple supoziții, ca şi cele privind originea românească a familiei Bánffy, fiindcă rădăcina din nume trimite la o veche dregătorie, consacrată în istoria medievală a românilor, „ban”, iar sufixul „–ffy” se regăseşte în mai multe nume de familii româneşti maghiarizate. Doar traducerea şi cercetarea aprofundată a biografiei şi operei lui Miklós Bánffy ar lumina aspecte ignorate ale relațiilor româno-maghiare, benefice pentru ambele părți.
Dacă Miklós Bánffy nu cunoştea deloc literatura română şi nici simbolismul lupului ca animal totem al dacilor, deja vehiculat în spațiul cultural din România interbelică, atunci lucrurile devin şi mai interesante, pentru că dezvăluie o mişcare a gândirii simbolice într-o zonă abisală. În schimb, Mihail Sadoveanu cunoştea atât de bine cultura tradițională autohtonă, încât până şi astăzi exegezele făcute dintr-o asemenea perspectivă pot provoca surprize uriaşe.
Vânarea unui om ca subiect
Haralambie, a doua povestire din Hanu Ancuței, relatează povestea cutremurătoare a celor doi frați, Gheorghie Leondari şi Haralambie, amândoi arnăuți în slujba domnitorului țării. Unul dintre ei parcurge treptele ierarhiei ostăşeşti a vremii şi ajunge tufecci-başa, adică şef al gărzii domneşti, celălalt, îşi urăşte slujba de la poarta Domniei, se răzvrăteşte şi ia calea codrului.
Cât de rapid şi de impetuos se petrec lucrurile reiese dintr-un detaliu asupra căruia insistă naratorul: „Şi-aşa cum se afla, cu seleaful stăpânirii pe el şi cu strai înflorit, a prins a lovi curți boiereşti şi sate ş-a lua mare dobândă.” Aşadar, Haralambie poartă încă însemnele domniei, „seleaful” fiind brâul lat având înfipte în el diferite arme, „straiul înflorit” poate însemna uniforma cu fireturi.
Lotrul şi oamenii lui nu pot fi biruiți de potera domnească, aşa că îndrăzneala sporeşte, şi dă o lovitură chiar la moşia domnească de la Dumbrăveni, luând banii de la orândă şi de la moară. În divanul domnesc, marele vornic al Țării-de-Sus, care nu reuşise să prinde pe Haralambie cu toate poterile şi isprăvniciile, îi induce domnitorului ideea că un singur om îl poate supune pe răzvrătit: fratele acestuia, Gheorghie Leondari. Din poruncă domnească, Gheorghie Leondari îşi hăituieşte fratele, iar urmărirea durează o săptămână şi în a opta zi, când lefegii domneşti înconjoară casa unde se refugiase, iar lotrii se predau oamenilor domniei, îşi somează fratele să se supună. Haralambie încearcă să se apere, trage cu pistolul asupra fratelui, dar când vrea să folosească alt pistol, acesta „îl păleşte cu hamgerul”.
Toate momentele subiectului se pot citi în cheia unei vânători, deopotrivă reale şi simbolice: situația inițială – ravagiile făcute de o fiară cer vânător vrednic (expozițiune); porunca prin care vânătorul este trimis să captureze fiara; urmărirea şi încolțirea fiarei (desfăşurarea acțiunii), uciderea sălbăticiunii (punctul culminant). Decapitarea celui ucis echivalează cu etalarea unui trofeu de vânătoare, iar drumul lui Gheorghe Leondari la Iaşi ducând capul fratelui său în divan se înscrie în acelaşi registru: vânătorul arată o probă a vredniciei sale.
O rețea de imagini ale vânătorii împânzeşte povestirea înrămată. Astfel, marele vornic înfățişază domnului situația lotrului supus urmăririi: „Lupu se întoarce unde a mâncat oaia,— aşa că acuma ne trebuie numai vânător vrednic.”. Comentariul domnitorului îl arată cucerit de asemenea relație şi de sugestia că lotrului nu-i poate veni de hac decât propriul frate: „n-am cugetat că el e vânătorul cel bun”. Comentariile naratorului preiau transformarea unui om în vânat în mai multe contexte semnificative.
Nuvela Lupi relatează alternativ două tipuri de vânătoare ce ajung să interfereze: o haită de şapte lupi pornesc la vânat, un grup de cinci inşi, vânători de lupi, îl prind pe Gavrilă Lung, locțiitorul lui Horea, ca să-l predea şi să primească astfel recompensa oferită de autorități. Haita lupilor are în frunte un lup bătrân, gulerat şi roşcat. Ceata de vânători îl are în frunte pe bătrânul Maftei, care „vânează” în mai multe feluri. Mai întâi, bătrânul îşi aduce pe rând însoțitorii în locul unde se ascundea Gavrilă Lung: craterul muntelui Humpleu în mijlocul căruia se căsca o prăpastie unde fugarul stătea lângă foc. Apoi aşteaptă momentul prielnic ca să-l dezarmeze şi să-i pună cătuşele. Dar, când se aud lupii, bătrânul îi stârneşte pe ceilalți să plece la vânătoare, iar ei pornesc şi îi lasă singuri pe cei doi. Astfel, el pune la cale a doua vânătoare.
Bătrânul Maftei are ocazia să stea de vorbă cu prizonierul şi să-l persuadeze abil ca să afle unde ascunsese banii din jaful de la Câmpeni, promițându-i scăparea, inițiază altă vânătoare, psihologică, într-un amestec subtil de aluzii şi promisiuni vagi, curiozitate şi indiferență. Gavrilă Lung cade în capcana întinsă de bătrânul cel şiret şi, terorizat că va trece şi el prin acelaşi supliciu ca Horea, îi destăinuie locul unde îngropase banii. Căpeteniei îi reuşeşte şi cea de-a treia vânătoare, pentru că se desparte de ceilalți care îl duc pe Gavrilă Lung să-l predea şi să-şi împartă recompensa, şi se îndreaptă spre bradul lângă care se afla ascunsă comoara. Recapitulând, în acest plan narativ se succed cele trei vânători diferite puse la cale de bătrânul Maftei, care profită de toate împrejurările ori ştie să le pună în mişcare.
Celălalt plan narează drumul lupilor spre poiana unde îi ademenesc vânătorii trimişi de bătrânul Maftei, dar haita reuşeşte să fugă. Doar lupul cel gulerat este atins de un glonț, picăturile de sânge şi un uşor şchiopătat declanşează instinctul celorlalți care îl înconjoară. O elipsă sugerează că haita şi-a devorat căpetenia: şase lupi coboară spre stâne şi în urma lor rămân blana şi capul uriaş de lup cu botul căscat şi ochii sticloşi holbați.
Simetria celor două planuri pare aproape demonstrativă: Gavrilă Lung este trădat de ai săi şi vânat şi pentru recompensa promisă de autorități, şi pentru banii prădați la Câmpeni şi ascunşi; lupul cel bătrân este împuşcat de ceata vânătorilor şi apoi devorat de ai săi. Căpeteniile nu au scăpare, ele sunt vânate mereu şi ucise prin trădare de cei mai apropiați.
Cele două vânători se petrec în anotimpuri diferite: vânătoarea lui Haralambie are loc la mijlocul lunii august, capturarea lui Gabriel Lung în cursul celor trei sau patru vânători ce se succed şi se intersectează se petrece în luna martie sau aprilie. Cât despre anii în care autorii au proiectat ac-țiunea, ei se apropie reiese din referințe istorice (restrânse la numele lui vodă Ipsilant în Haralambie, detaliate în ce priveşte răscoala lui Horea în Lupi).
Mitul fratricidului, în două versiuni
Povestirea sadoveniană se poate interpreta ca rescriere a unui mit care se regăseşte în mai multe culturi, iar în Vechiul Testament are un scenariu exemplar în uciderea lui Abel de către fratele său Cain, generată de felul în care Iahve primeşte jertfa adusă de Abel, care îi sacrifică mieii din turma sa şi ignoră jertfa oferită de Cain din roadele pământului. Cain este blestemat de Iahve să-şi părăsească ogorul şi să rătăcească fără astâmpăr, iar semnul „C” de pe frunte îl protejează ca să nu fie ucis.
Tradiția iudaică îi atribuie lui Cain şi altă protecție, care să-l apere de animalele ce vor să răscumpere sângele nevinovat al lui Abel: Dumnezeu îi dă un câine ca să-l apere sau îi aşază pe cap nişte coarne ca animalele să se teamă de el. Tradiția creştină îl consideră pe Cain, împreună cu Iuda Iscarioteanul şi Irod drept cei ce nu vor fi eliberați niciodată din lumea subpământeană infernală.1
Mihail Sadoveanu rescrie scenariul în Moldova ultimelor decenii fanariote prin destinele diferite ale celor doi frați hotărâte de vodă Ipsilanti. Comentariile naratorului şi spusele marelui vornic sugerează similitudinea de însuşiri ale celor doi frați, care, probabil, au început împreună cariera militară şi au evoluat la fel, până când temperamentul, firea sau chiar do-rințele îi despart.
Iată observațiile marelui vornic, când îl convinge pe vodă să-l trimită pe tufecci-başa să-şi prindă fratele: „Măria ta, acest Haralambie a fost om tare între neferii domniei, înainte de a se fi hainit. Şi braț şi ochi ca dânsul n-are decât frate-său, Gheorghie Leondari, tufecci-başa, care-i om cinstit şi viteaz şi arată mare scârbă pentru răutățile frăține-său.”
Unul dintre frați se bucură de bunăvoința domniei şi îşi arată credința față de domn, altul se răzvrăteşte şi atacă până şi o moşie domnească împreună cu lotrii săi. Aici domnitorul provoacă direct fratricidul, dând o poruncă se-veră fără să se gândească la păcatul ce va fi făptuit. Poate că plânsul boie-rilor şi al domnului în divan exprimă regretul şi remuşcarea pentru greşeala imensă comisă de ei, cu intenție sau doar din ignoranță ori furie.
Gheorghie Leondari este un Cain tragic, pentru că domnitorul îl pune într-o situație din care se iese fie acceptând condamnarea sa, fără vreo vină, la temniță, fie urmărindu-şi fratele pe care trebuie să-l aducă viu sau mort. Şi totuşi, şi aici povestirea are o buclă ce schimbă substanța mitului biblic: Haralambie ridică primul mâna să înfăptuiască omorul, trage o dată cu pistolul şi ratează, vrea să folosească şi al doilea pistol, dar fratele său îl loveşte cu hamgerul.
Cine are aici rolul lui Abel şi cine pe cel al lui Cain? Pe rând, fiecare frate este şi Abel şi Cain. Haralambie invidios pe reuşita fratelui său pare să-l ipostazieze pe Cain, Gheorghie Leondari seamănă cu Abel care se bucură de binecuvântarea domnului său lumesc. Dar domnitorul cere o dovadă clară a bunăvoinței şi-l obligă pe Leondari să-şi asume condiția lui Cain, prigonindu-şi fratele pe care îl încolțeşte, cerându-i să se dea rob. În al doilea rând, Haralambie însuşi, care în loc să se predea, vrea să ucidă, îl obligă pe Gheorghe Leondari la gestul ucigaş, devenind astfel Cain cel ce a vărsat sângele fratelui său.
În nuvela Lupi mitul fratricidului se poate descifra în sens mai larg, fiind abordat aproape didactic pe două planuri. Primul explorează viața lupilor şi se foloseşte de elemente ce țin de etologia animală şi de zoopsihologie, ana-lizând comportamentul lupilor dominat de instinct şi de legea haitei, în care cel slab este eliminat, pentru că specia conservă doar exemplarele puternice.
Al doilea plan explorează viața oamenilor, la care inteligența duce la acelaşi tip de comportament. Titlul nu lasă loc îndoielii prin forma nearticulată aleasă, supraordonează două feluri de prădători, şi unii şi alții hăituiți în cursul unei vânători ce se sfârşeşte prin distrugerea căpeteniei, când apărarea se fisurează şi lasă loc unei mici şanse de profit din înlăturarea lui necruțătoare.
Scena sângeroasă a lupului rănit sfârtecat şi mâncat de ai săi are ca pandant scena în care cei cinci inşi stau în preajma lui Gavrilă Lung la pândă până ce se iveşte momentul când pot sări asupra lui ca să-l imobilizeze. Oroarea este de natură morală şi încheie un şir de trădări la care face referire nuvela: capiii răscoalei au fost prinşi cu toții prin trădare. Scriitorul maghiar din Transilvania face radiografia unuia dintre episoadele pe care astăzi le găsim înregistrate într-un Top al trădării la români2. În povestire, fratricidul pornea dintr-o poruncă venită de sus, în nuvelă, de sus vine ispita ba-nilor care duce la uciderea celor ce luptaseră ca să elibereze un întreg neam de servituți. Paralela etalată cu lupii reliefează decăderea morală, ticăloşirea firii până la pragul unei animalități oarbe.
O pereche de simboluri
Partea cea mai interesantă a paralelei între povestire şi nuvelă se vede în apelul la acelaşi cod simbologic: perechea câine-lup, vizibilă în Lupi, doar prefigurată la nivel stilistic în Haralambie. Toate mitologiile îi asociază, dat fiind faptul că au aceeaşi origine: câinele este lupul domesticit şi transformat în apărător al gospodăriei / turmelor de prădători de orice fel, lupul îşi păstrează natura de prădător şi traiul liber în natură.
Câine şi lup apar nu doar în schema epică a vânătorii, comună celor două narațiuni, ci şi în substratul lor mitic. În trecere, merită amintit că Mihail Sadoveanu suprapune cele două simboluri în Baltagul, unde câinele credincios al lui Lipan se numeşte Lupu. Iar felul în care îşi răzbună stăpânul sfârtecând beregata ucigaşului, dovedeşte că numele şi-a împlinit rostul magic, deoarece, la nevoie, regăseşte ferocitatea strămoşului sălbatic.
În Haralambie, cei doi frați par să repete istoria separării celor două specii: un frate intră în ordinea cerută, se supune autorității umane – Gheorghe Leondari probează fidelitatea față de vodă şi supunere când acceptă porunca (câine), alt frate alege sălbăticia (lup). Iar termenii din mai multe contexte exprimă relația dintre frați prin perechea celor două animale, conotând unul civilizarea şi ordinea umană, altul sălbăticia şi refuzul legii.
Relatând felul cum Gheorghie Leondari, omul stăpânirii, îşi urmăreşte fratele, naratorul recurge la comparații simetrice: „ ...s-a ținut de paşii lui Haralambie, ca un câne care adulmecă putoarea fiarei. Şi l-a mânat din culcuş în culcuş, zi şi noapte fără hodină.” Şi Haralambie însuşi rosteşte o replică prin care se reia comparația: „ – Mă hăituieşte frate-meu Gheorghe ca pe lup!”.
Povestirea sadoveniană valorifică şi calendarul popular ce împarte anul în două perioade, vara şi iarna, prin cele două mari sărbători, Sângiorz şi Sâmedru (Sfântul Gheorghe – 23 aprilie şi Sfântul Dumitru – 26 octombrie): vara este dominată de cal şi iarna de lup. Nu întâmplător, scriitorul încadrează întâmplarea într-un timp precis: vodă rosteşte porunca în divan într-o zi de mare sărbătoare creştină, 15 august, de Sfânta Maria, o săptămână durează urmărirea, iar în a opta zi, adică 23 august, Haralambie „lupul” este ucis.
Şi iată subtilitatea şi buna cunoaştere a tradiției de către scriitor: câinele se asociază cu focul subteran şi ceresc, o semnalează denumirea latină canicula ce desemnează perioada cea mai călduroasă a verii, între 22 iulie şi 23 august! Nu doar că lupul se află în perioada lui nefastă, dar câinele acționează în răstimpul când posedă energia şi puterea cea mai intensă.3
În nuvelă, autorul maghiar propune un joc dublu: analogia evidentă dintre prădătorii care coboară în sate şi atacă aşezările în haite şi trădători, relația schițată aluziv între cele două personaje principale, cu rol de vânător şi vânat. Analogia mult prea accentuată lasă într-o discretă obscuritate relația bazată pe aceleaşi simboluri, între bătrânul Maftei, cel cu „față de câine” şi Gavrilă Lung, locțiitorul lui Horea, cel hăituit şi silit să se ascundă în munte, ca o sălbăticiune.
În cel puțin şase contexte, recurența aceluiaşi detaliu capătă forța de su-gestie a unui epitet homeric. La prima lui apariție, bătrânul Maftei are parte de un portret succint: „un om scund, cărunt, cu fața ca de câine”. În scena discuției între patru ochi cu Gavrilă Lung, se insistă asupra fizionomiei canine: „omul cu față de câine”; „omul cu cap de câine”. În plus, se strecoară şi sugestia unei nepăsări odioase, prin gesturile calme cu care începe să cioplească o creangă cu securea, după ce a obținut informația dorită de la Gavrilă Lung: „Chipul bătrânului, ca de câine, părea cioplit şi el în lemn”.
Şi ultima apariție a bătrânului Maftei, înainte să se despartă de tovarăşii săi, pe care i-a înşelat ca şi pe Gavrilă Lung, relevă ipostaza câinelui în alertă: „Aştepta calm, cu chipul împins înainte, de parcă ar fi adulmecat.” Alte detalii ale fizionomiei întregesc impresia canină: „Gura lungă, cu buze subțiri era cea care îi dădea înfățişare de câine, din cauza ei avea această expresie de cruzime, atât de rigidă. Şi, fireşte, din pricina ochilor mărunți, pierduți adânc în orbite.” Conotația demonică, infernală a câinelui este şi ea strecurată cu finețe: „...fața aceea pe care lumina focului o făcea să pară vopsită în roşu”.
Miklós Bánffy inversează valențele simbologice ale celor două animale: câinele posedă atribute negative, împinse chiar spre imaginea câinelui demonic, infernal, prezent rar în mitologia românească, iar lupul pare să-şi fi pierdut ferocitatea şi inteligența de prădător. Ticăloşia totală a omului cu „față de câine” îi vine de hac „lupului” Gavrilă Lung, care, după ce s-a retras în singurătatea muntelui, pare vulnerabil şi naiv, fără vână de luptător.
Mai mult decât atât, în mitologia autohtonă, una dintre valențele arhaice ale lupului este cea de animal psihopomp, de călăuză a sufletului în lumea de dincolo. Cele două versuri din balada Miorița alese de Mihail Sadoveanu drept motto pentru Baltagul („Stăpâne, stăpâne / Îți cheamă ş-un câne…”) proiectează asupra câinelui aceeaşi funcție de animal psihopomp, întărită apoi de numele şi de rolurile multiple ale câinelui Lupu în roman.
Cei doi „câini”, Gheorghie Leondari şi bătrânul Maftei au în povestire şi nuvelă acelaşi rol grav: călăuza fratelui de sânge şi a fratelui de neam spre tărâmul morții. Sunt ei lupii pervertiți, degradați de civilizația şi ordinea socială, sau dimpotrivă? Ilustrează poate şi o glisare a conotațiilor simbo-lice pe care mitologia le-a operat discret asupra celor două animale definitorii pentru orice bestiar?
Codul simbologic ascuns de mitul fratricidului şi el țesut cu rafinament în schema epică demonstrează întâlnirea stranie dintre doi mari prozatori, în două narațiuni concentrate şi dense, care invită la alte explorări, dincolo de timpul narat (domnia lui vodă Ipsilanti în Moldova şi începutul anului 1785, când căpeteniile răscoalei sunt prinse prin trădare), ca şi la ipoteze privind zonele de umbră din biografia autorilor.
Cum intră în rezonanță timpul narat şi cel istoric
Ambele narațiuni au subiectele încadrate într-un context istoric. Acțiunea din nuvela autorului maghiar se petrece după eşecul răscoalei şi prinderea lui Horea şi executarea acestuia care a avut loc în 28 februarie 1875. Întâmplarea din povestirea sadoveniană se petrece în cursul domniei lui Ipsilanti în Moldova, fără a şti cu exactitate dacă este vorba de Alexandru Ipsilanti sau, mai curând, de fiul său, Constantin Ipsilanti.
Alexandru Ipsilanti a domnit în Moldova între ianuarie 1787 şi aprilie 1788, ori, mai curând de fiul său, Constantin Ipsilanti, cu două domnii în Moldova: martie 1799 – iunie / iulie1801 şi decembrie 1806 – august 1807. Aşa că anul fratricidului ar putea fi 1787 sau cel mai plauzibil 1799, mai puțin probabil 1807, când Constantin Ipsilant îşi încheie domnia.4
Fiecare narațiune are şi o racordare istorică precisă, explorarea ar aduce profituri greu de estimat pentru demersul interpretativ. Povestirea sadove-niană conturează tipologii interesante atât sub aspect social, cât şi moral. Doi frați aleg aceeaşi carieră militară, dar au firi diferite: unul este ambițios, îşi depăşeşte statutul social prin răsplată domnească (are deja casă şi moşie lângă Iaşi), celălalt alege libertatea şi sfidează ordinea existentă, până la a-şi risca viața.
Domnul țării pare preocupat de bunăstarea proprie, reacționează decisiv când Haralambie atacă moşia domnească. Totodată, pare foarte uşor de manipulat (marele vornic lansează ideea că singurul ins capabil să îl prindă pe lotru este fratele său) şi nechibzuit, pentru că porunca dată lui tufecci-başa ignoră legea nescrisă şi îl pune într-o situație fără ieşire: să îşi prindă / ucidă fratele sau să ajungă el însuşi în temniță.
Fundalul de epocă semnalează că Moldova se află spre sfârşitul domniilor fanariote, că în mod frecvent voinicii luau calea codrului ca să-şi facă singuri dreptate, că biruiau potera şi greu puteau fi prinşi. Domnul țării, la rândul său, încalcă legi nescrise, care, totuşi, se dovedesc în final mai presus ca puterea lumească. Mentalitatea se distinge în datele ei fundamentale, oricât de concis şi scurt ar fi textul narativ.
Astfel, fratricidul obligă la penitențe: fratele ucigaş se retrage din slujbă şi se izolează, înalță la Iaşi biserică având hramul Sfântului Haralambie. Fiul celui ucis este sortit vieții monahale prin legământ făcut mamei sale înainte de a muri, şi ca să ispăşească păcatul şi mai ales ca să oprească răzbunarea care ar continua vărsarea de sânge.
Nuvela Lupi are acțiunea plasată în iarna anului 1785, probabil în luna martie, deşi toate detaliile descrierii din secvența inițială indică puterea iernii. Ca fapt istoric consemnat documentar, Horea a fost tras pe roată în piața din Alba Iulia în 28 februarie 1785. Alte documente confirmă că toți cei trei conducători ai răscoalei au fost prinşi prin trădarea înfăptuită de inşi apropiați.
La 27 decembrie 1784, câțiva țărani s-au apropiat de coliba unde stăteau ascunşi Horea şi Cloşca, în codrul Scoragetului din Munții Gilăului şi, invocând faptul că porniseră doar la vânat, au primit găzduire. La semnal, pretinşii vânători s-au năpustit asupra celor doi, i-au imobilizat şi i-au predat autorităților. Tot o trădare duce şi la capturarea lui Crişan o lună mai târziu, în 30 ianuarie 1785.
Episodul din nuvelă are o desfăşurare similară, ca şi când scriitorul maghiar ar fi preluat acest tipar al trădării, pe care îl cunoaşte foarte bine. Investigații recente pun în relație pe Horea cu strămoşii scriitorului Miklós Bánffy. Ele țin de partea prea puțin cunoscută a personalității lui Horea: apartenența la o confrerie a meşterilor în lemn ca şi legăturile cu lojile masonice ale vremii.
O biserică din satul Cizer, județul Sălaj, recunoscută ca exemplar rar de arhitectură în lemn din Transilvania şi mutată de câteva decenii în Parcul Etnografic „Romulus Vuia” din Cluj-Napoca are inscripționat pe o bârnă a naosului „LUCRAT URSU H” cu litere chirilice, iar alte două inscripții indică anul încheierii construcției – 1773. În timp ce ridica biserica, Horea era jeler pe moşia conților Miklós Bánffy, la Ciucea, adică între 1770 şi 1773.5
Simplă coincidență: scriitorul se naşte în 1873, la un secol după un an-reper din viața lui Horea. Tot simplă coincidență să fie legătura lui Horea cu familia Bánffy? Un articol al lui Ioan Chindriş a produs senzație în presă şi în rândul publicului larg, dar reacții mai curând sceptice ale istoricilor: istoricul clujan a descoperit în arhivele lojilor masonice vieneze un document ce indică prezența unui transilvănean care ține un discurs înflăcărat în prezența lui Iosif al II-lea, a lui Mozart şi a lui Ignaz von Born, omul de legătură între Horea şi împărat.6
Cercetarea serioasă întreprinsă de istoricul Traian Sălăgean probează importanța familiei în masonerie: contele Gheorghe Bánffy i-a urmat lui Samuel von Brukenthal în funcția de guvernator al Transilvaniei, imediat după înfrângerea răscoalei lui Horea, între 1787 şi 1822. Dar, din 1779, contele Gheorghe Bánffy era mare maestru al lojii sibiene, aşadar primul demnitar în ierarhia acesteia şi, în 1782, devine preşedintele Capitulului Provincial al Transilvaniei, cea mai importantă structură masonică a provinciei.7
Poate că nuvela Lupi a scriitorului Miklós Bánffy porneşte dintr-o mare simpatie față de români, poate dintr-o datorie ce i-a rămas ca moştenire de familie. Comparația nuvelei cu povestirea sadoveniană incită la o continuare, o paralelă între destinele altor personaje (Horea şi Ipsilanti) şi poate chiar între cele ale autorilor, dar interpretarea s-ar transforma în cercuri tot mai largi de ipoteze, riscând să părăsească punctul central, adică literatura însăşi. Dar nu mă îndoiesc că ar fi o experiență pasionantă.
Ediția folosită: Mihail Sadoveanu, Hanu Ancuței. Baltagul, Editura Minerva, Buc., 1976, colecția Patrimoniu, ediție îngrijită de Constantin Mitru, Repere istorico-literare de Corneliu Simionescu.
Recent, a apărut în România literară (traducere şi prezentare de Georgeta Hajdu, nr. 36/2010) nuvela Lupi a scriitorului Miklós Bánffy, figură fascinantă care a marcat viața culturală şi politică maghiară din secolul al XX-lea şi mai ales un scriitor care merită din plin cunoscut prin traduceri, căci la noi este complet ignorat. Ar interesa atât pe cititorii de literatură, cât şi pe istorici, căci biografia şi opera aduc lucruri neştiute privind Transilvania ultimelor decenii de apartenență la Imperiul bicefal.
Miklós Bánffy s-a născut la Cluj, în 1873, într-o familie importantă a aristocrației din Transilvania – „ultimul castelan de la Bonțida” şi de tânăr are şansa unei strălucite cariere în diplomație şi politică: membru în parlamentul de la Budapesta din 1901, ministru de externe al Ungariei pentru un an (1921-1922), deşi fără simpatie pentru amiralul Horthy şi regimul acestuia, luptător fără succes pentru revizuirea frontierelor trasate la sfârşitul Primului Război Mondial, fapt ce ar explica reticența românilor şi întârzierea traducerii.
Retrăgându-se din politică, se dedică artei: ca intendent al Operei din Cluj îşi exersează talentele multiple (scenograf, arhitect, pictor) şi promovează muzica lui Bela Bartok cu mult înaintea afirmării compozitorului. Opera literară ce l-a consacrat postum şi l-a plasat între marii autori ai Imperiului agonic, trilogia transilvană – Mane, Tekel, Phares, a fost scrisă între anii 1934-1940, dar intră în circuit internațional după o jumătate de secol prin traducerea în limba engleză din 1999.
Revenind la nuvela Lupi, ce dă titlul volumului de proză scurtă apărut în 1942, ea intră în rezonanță cu povestirea Haralambie din Hanu Ancuței. Creația sadoveniană îşi conturase definitiv piscurile la începutul deceniului 1940-1950, iar când apărea volumul lui Miklós Bánffy, fuseseră publicate deja capodoperele, de la ciclul narativ mai sus amintit (1928), la trilogia Frații Jderi, încheiată în 1942, cu ultimul volum.
La prima vedere, cele două narațiuni se deosebesc radical: Lupi este o nuvelă construită pe două planuri narative, drama iar Haralambie oamenilor şi a lupilor, inclusă într-un volum eterogen din punct de vedere tematic, face parte dintr-un ciclu narativ de o organizare şi coerență geometrice, pe care autorul însuşi, într-un interviu, l-a considerat roaman. Însă dincolo de aceste diferențe ce nu se pot ignora, merită explorate analogiile.
Cert este că povestirea şi nuvela au în comun mai multe elemente: urmărirea unui fugar hăituit şi prins chiar de cei apropiați, vânătoarea ca schemă subterană a subiectului, contextul istoric bine marcat şi probabil familiar autorilor, personajele construite pe simboluri consacrate, câine şi lup, cu un loc privilegiat în mitologia românească.
Ştia scriitorul maghiar româneşte ca să putem bănui că era la curent cu evoluția literaturii române în perioada interbelică? Putea afla în mediul cultural pe care îl frecventa că mai multe opere din literatura română recentă recurg la mitologia autohtonă, în care câinele şi mai ales lupul au valoare de simboluri-cheie? Mă gândesc la Baltagul, apărut în 1930, la poemul dramatic Lupii de aramă al lui Aron Cotruş, apărut cu un an mai devreme – 1929.
Toate rămân simple supoziții, ca şi cele privind originea românească a familiei Bánffy, fiindcă rădăcina din nume trimite la o veche dregătorie, consacrată în istoria medievală a românilor, „ban”, iar sufixul „–ffy” se regăseşte în mai multe nume de familii româneşti maghiarizate. Doar traducerea şi cercetarea aprofundată a biografiei şi operei lui Miklós Bánffy ar lumina aspecte ignorate ale relațiilor româno-maghiare, benefice pentru ambele părți.
Dacă Miklós Bánffy nu cunoştea deloc literatura română şi nici simbolismul lupului ca animal totem al dacilor, deja vehiculat în spațiul cultural din România interbelică, atunci lucrurile devin şi mai interesante, pentru că dezvăluie o mişcare a gândirii simbolice într-o zonă abisală. În schimb, Mihail Sadoveanu cunoştea atât de bine cultura tradițională autohtonă, încât până şi astăzi exegezele făcute dintr-o asemenea perspectivă pot provoca surprize uriaşe.
Vânarea unui om ca subiect
Haralambie, a doua povestire din Hanu Ancuței, relatează povestea cutremurătoare a celor doi frați, Gheorghie Leondari şi Haralambie, amândoi arnăuți în slujba domnitorului țării. Unul dintre ei parcurge treptele ierarhiei ostăşeşti a vremii şi ajunge tufecci-başa, adică şef al gărzii domneşti, celălalt, îşi urăşte slujba de la poarta Domniei, se răzvrăteşte şi ia calea codrului.
Cât de rapid şi de impetuos se petrec lucrurile reiese dintr-un detaliu asupra căruia insistă naratorul: „Şi-aşa cum se afla, cu seleaful stăpânirii pe el şi cu strai înflorit, a prins a lovi curți boiereşti şi sate ş-a lua mare dobândă.” Aşadar, Haralambie poartă încă însemnele domniei, „seleaful” fiind brâul lat având înfipte în el diferite arme, „straiul înflorit” poate însemna uniforma cu fireturi.
Lotrul şi oamenii lui nu pot fi biruiți de potera domnească, aşa că îndrăzneala sporeşte, şi dă o lovitură chiar la moşia domnească de la Dumbrăveni, luând banii de la orândă şi de la moară. În divanul domnesc, marele vornic al Țării-de-Sus, care nu reuşise să prinde pe Haralambie cu toate poterile şi isprăvniciile, îi induce domnitorului ideea că un singur om îl poate supune pe răzvrătit: fratele acestuia, Gheorghie Leondari. Din poruncă domnească, Gheorghie Leondari îşi hăituieşte fratele, iar urmărirea durează o săptămână şi în a opta zi, când lefegii domneşti înconjoară casa unde se refugiase, iar lotrii se predau oamenilor domniei, îşi somează fratele să se supună. Haralambie încearcă să se apere, trage cu pistolul asupra fratelui, dar când vrea să folosească alt pistol, acesta „îl păleşte cu hamgerul”.
Toate momentele subiectului se pot citi în cheia unei vânători, deopotrivă reale şi simbolice: situația inițială – ravagiile făcute de o fiară cer vânător vrednic (expozițiune); porunca prin care vânătorul este trimis să captureze fiara; urmărirea şi încolțirea fiarei (desfăşurarea acțiunii), uciderea sălbăticiunii (punctul culminant). Decapitarea celui ucis echivalează cu etalarea unui trofeu de vânătoare, iar drumul lui Gheorghe Leondari la Iaşi ducând capul fratelui său în divan se înscrie în acelaşi registru: vânătorul arată o probă a vredniciei sale.
O rețea de imagini ale vânătorii împânzeşte povestirea înrămată. Astfel, marele vornic înfățişază domnului situația lotrului supus urmăririi: „Lupu se întoarce unde a mâncat oaia,— aşa că acuma ne trebuie numai vânător vrednic.”. Comentariul domnitorului îl arată cucerit de asemenea relație şi de sugestia că lotrului nu-i poate veni de hac decât propriul frate: „n-am cugetat că el e vânătorul cel bun”. Comentariile naratorului preiau transformarea unui om în vânat în mai multe contexte semnificative.
Nuvela Lupi relatează alternativ două tipuri de vânătoare ce ajung să interfereze: o haită de şapte lupi pornesc la vânat, un grup de cinci inşi, vânători de lupi, îl prind pe Gavrilă Lung, locțiitorul lui Horea, ca să-l predea şi să primească astfel recompensa oferită de autorități. Haita lupilor are în frunte un lup bătrân, gulerat şi roşcat. Ceata de vânători îl are în frunte pe bătrânul Maftei, care „vânează” în mai multe feluri. Mai întâi, bătrânul îşi aduce pe rând însoțitorii în locul unde se ascundea Gavrilă Lung: craterul muntelui Humpleu în mijlocul căruia se căsca o prăpastie unde fugarul stătea lângă foc. Apoi aşteaptă momentul prielnic ca să-l dezarmeze şi să-i pună cătuşele. Dar, când se aud lupii, bătrânul îi stârneşte pe ceilalți să plece la vânătoare, iar ei pornesc şi îi lasă singuri pe cei doi. Astfel, el pune la cale a doua vânătoare.
Bătrânul Maftei are ocazia să stea de vorbă cu prizonierul şi să-l persuadeze abil ca să afle unde ascunsese banii din jaful de la Câmpeni, promițându-i scăparea, inițiază altă vânătoare, psihologică, într-un amestec subtil de aluzii şi promisiuni vagi, curiozitate şi indiferență. Gavrilă Lung cade în capcana întinsă de bătrânul cel şiret şi, terorizat că va trece şi el prin acelaşi supliciu ca Horea, îi destăinuie locul unde îngropase banii. Căpeteniei îi reuşeşte şi cea de-a treia vânătoare, pentru că se desparte de ceilalți care îl duc pe Gavrilă Lung să-l predea şi să-şi împartă recompensa, şi se îndreaptă spre bradul lângă care se afla ascunsă comoara. Recapitulând, în acest plan narativ se succed cele trei vânători diferite puse la cale de bătrânul Maftei, care profită de toate împrejurările ori ştie să le pună în mişcare.
Celălalt plan narează drumul lupilor spre poiana unde îi ademenesc vânătorii trimişi de bătrânul Maftei, dar haita reuşeşte să fugă. Doar lupul cel gulerat este atins de un glonț, picăturile de sânge şi un uşor şchiopătat declanşează instinctul celorlalți care îl înconjoară. O elipsă sugerează că haita şi-a devorat căpetenia: şase lupi coboară spre stâne şi în urma lor rămân blana şi capul uriaş de lup cu botul căscat şi ochii sticloşi holbați.
Simetria celor două planuri pare aproape demonstrativă: Gavrilă Lung este trădat de ai săi şi vânat şi pentru recompensa promisă de autorități, şi pentru banii prădați la Câmpeni şi ascunşi; lupul cel bătrân este împuşcat de ceata vânătorilor şi apoi devorat de ai săi. Căpeteniile nu au scăpare, ele sunt vânate mereu şi ucise prin trădare de cei mai apropiați.
Cele două vânători se petrec în anotimpuri diferite: vânătoarea lui Haralambie are loc la mijlocul lunii august, capturarea lui Gabriel Lung în cursul celor trei sau patru vânători ce se succed şi se intersectează se petrece în luna martie sau aprilie. Cât despre anii în care autorii au proiectat ac-țiunea, ei se apropie reiese din referințe istorice (restrânse la numele lui vodă Ipsilant în Haralambie, detaliate în ce priveşte răscoala lui Horea în Lupi).
Mitul fratricidului, în două versiuni
Povestirea sadoveniană se poate interpreta ca rescriere a unui mit care se regăseşte în mai multe culturi, iar în Vechiul Testament are un scenariu exemplar în uciderea lui Abel de către fratele său Cain, generată de felul în care Iahve primeşte jertfa adusă de Abel, care îi sacrifică mieii din turma sa şi ignoră jertfa oferită de Cain din roadele pământului. Cain este blestemat de Iahve să-şi părăsească ogorul şi să rătăcească fără astâmpăr, iar semnul „C” de pe frunte îl protejează ca să nu fie ucis.
Tradiția iudaică îi atribuie lui Cain şi altă protecție, care să-l apere de animalele ce vor să răscumpere sângele nevinovat al lui Abel: Dumnezeu îi dă un câine ca să-l apere sau îi aşază pe cap nişte coarne ca animalele să se teamă de el. Tradiția creştină îl consideră pe Cain, împreună cu Iuda Iscarioteanul şi Irod drept cei ce nu vor fi eliberați niciodată din lumea subpământeană infernală.1
Mihail Sadoveanu rescrie scenariul în Moldova ultimelor decenii fanariote prin destinele diferite ale celor doi frați hotărâte de vodă Ipsilanti. Comentariile naratorului şi spusele marelui vornic sugerează similitudinea de însuşiri ale celor doi frați, care, probabil, au început împreună cariera militară şi au evoluat la fel, până când temperamentul, firea sau chiar do-rințele îi despart.
Iată observațiile marelui vornic, când îl convinge pe vodă să-l trimită pe tufecci-başa să-şi prindă fratele: „Măria ta, acest Haralambie a fost om tare între neferii domniei, înainte de a se fi hainit. Şi braț şi ochi ca dânsul n-are decât frate-său, Gheorghie Leondari, tufecci-başa, care-i om cinstit şi viteaz şi arată mare scârbă pentru răutățile frăține-său.”
Unul dintre frați se bucură de bunăvoința domniei şi îşi arată credința față de domn, altul se răzvrăteşte şi atacă până şi o moşie domnească împreună cu lotrii săi. Aici domnitorul provoacă direct fratricidul, dând o poruncă se-veră fără să se gândească la păcatul ce va fi făptuit. Poate că plânsul boie-rilor şi al domnului în divan exprimă regretul şi remuşcarea pentru greşeala imensă comisă de ei, cu intenție sau doar din ignoranță ori furie.
Gheorghie Leondari este un Cain tragic, pentru că domnitorul îl pune într-o situație din care se iese fie acceptând condamnarea sa, fără vreo vină, la temniță, fie urmărindu-şi fratele pe care trebuie să-l aducă viu sau mort. Şi totuşi, şi aici povestirea are o buclă ce schimbă substanța mitului biblic: Haralambie ridică primul mâna să înfăptuiască omorul, trage o dată cu pistolul şi ratează, vrea să folosească şi al doilea pistol, dar fratele său îl loveşte cu hamgerul.
Cine are aici rolul lui Abel şi cine pe cel al lui Cain? Pe rând, fiecare frate este şi Abel şi Cain. Haralambie invidios pe reuşita fratelui său pare să-l ipostazieze pe Cain, Gheorghie Leondari seamănă cu Abel care se bucură de binecuvântarea domnului său lumesc. Dar domnitorul cere o dovadă clară a bunăvoinței şi-l obligă pe Leondari să-şi asume condiția lui Cain, prigonindu-şi fratele pe care îl încolțeşte, cerându-i să se dea rob. În al doilea rând, Haralambie însuşi, care în loc să se predea, vrea să ucidă, îl obligă pe Gheorghe Leondari la gestul ucigaş, devenind astfel Cain cel ce a vărsat sângele fratelui său.
În nuvela Lupi mitul fratricidului se poate descifra în sens mai larg, fiind abordat aproape didactic pe două planuri. Primul explorează viața lupilor şi se foloseşte de elemente ce țin de etologia animală şi de zoopsihologie, ana-lizând comportamentul lupilor dominat de instinct şi de legea haitei, în care cel slab este eliminat, pentru că specia conservă doar exemplarele puternice.
Al doilea plan explorează viața oamenilor, la care inteligența duce la acelaşi tip de comportament. Titlul nu lasă loc îndoielii prin forma nearticulată aleasă, supraordonează două feluri de prădători, şi unii şi alții hăituiți în cursul unei vânători ce se sfârşeşte prin distrugerea căpeteniei, când apărarea se fisurează şi lasă loc unei mici şanse de profit din înlăturarea lui necruțătoare.
Scena sângeroasă a lupului rănit sfârtecat şi mâncat de ai săi are ca pandant scena în care cei cinci inşi stau în preajma lui Gavrilă Lung la pândă până ce se iveşte momentul când pot sări asupra lui ca să-l imobilizeze. Oroarea este de natură morală şi încheie un şir de trădări la care face referire nuvela: capiii răscoalei au fost prinşi cu toții prin trădare. Scriitorul maghiar din Transilvania face radiografia unuia dintre episoadele pe care astăzi le găsim înregistrate într-un Top al trădării la români2. În povestire, fratricidul pornea dintr-o poruncă venită de sus, în nuvelă, de sus vine ispita ba-nilor care duce la uciderea celor ce luptaseră ca să elibereze un întreg neam de servituți. Paralela etalată cu lupii reliefează decăderea morală, ticăloşirea firii până la pragul unei animalități oarbe.
O pereche de simboluri
Partea cea mai interesantă a paralelei între povestire şi nuvelă se vede în apelul la acelaşi cod simbologic: perechea câine-lup, vizibilă în Lupi, doar prefigurată la nivel stilistic în Haralambie. Toate mitologiile îi asociază, dat fiind faptul că au aceeaşi origine: câinele este lupul domesticit şi transformat în apărător al gospodăriei / turmelor de prădători de orice fel, lupul îşi păstrează natura de prădător şi traiul liber în natură.
Câine şi lup apar nu doar în schema epică a vânătorii, comună celor două narațiuni, ci şi în substratul lor mitic. În trecere, merită amintit că Mihail Sadoveanu suprapune cele două simboluri în Baltagul, unde câinele credincios al lui Lipan se numeşte Lupu. Iar felul în care îşi răzbună stăpânul sfârtecând beregata ucigaşului, dovedeşte că numele şi-a împlinit rostul magic, deoarece, la nevoie, regăseşte ferocitatea strămoşului sălbatic.
În Haralambie, cei doi frați par să repete istoria separării celor două specii: un frate intră în ordinea cerută, se supune autorității umane – Gheorghe Leondari probează fidelitatea față de vodă şi supunere când acceptă porunca (câine), alt frate alege sălbăticia (lup). Iar termenii din mai multe contexte exprimă relația dintre frați prin perechea celor două animale, conotând unul civilizarea şi ordinea umană, altul sălbăticia şi refuzul legii.
Relatând felul cum Gheorghie Leondari, omul stăpânirii, îşi urmăreşte fratele, naratorul recurge la comparații simetrice: „ ...s-a ținut de paşii lui Haralambie, ca un câne care adulmecă putoarea fiarei. Şi l-a mânat din culcuş în culcuş, zi şi noapte fără hodină.” Şi Haralambie însuşi rosteşte o replică prin care se reia comparația: „ – Mă hăituieşte frate-meu Gheorghe ca pe lup!”.
Povestirea sadoveniană valorifică şi calendarul popular ce împarte anul în două perioade, vara şi iarna, prin cele două mari sărbători, Sângiorz şi Sâmedru (Sfântul Gheorghe – 23 aprilie şi Sfântul Dumitru – 26 octombrie): vara este dominată de cal şi iarna de lup. Nu întâmplător, scriitorul încadrează întâmplarea într-un timp precis: vodă rosteşte porunca în divan într-o zi de mare sărbătoare creştină, 15 august, de Sfânta Maria, o săptămână durează urmărirea, iar în a opta zi, adică 23 august, Haralambie „lupul” este ucis.
Şi iată subtilitatea şi buna cunoaştere a tradiției de către scriitor: câinele se asociază cu focul subteran şi ceresc, o semnalează denumirea latină canicula ce desemnează perioada cea mai călduroasă a verii, între 22 iulie şi 23 august! Nu doar că lupul se află în perioada lui nefastă, dar câinele acționează în răstimpul când posedă energia şi puterea cea mai intensă.3
În nuvelă, autorul maghiar propune un joc dublu: analogia evidentă dintre prădătorii care coboară în sate şi atacă aşezările în haite şi trădători, relația schițată aluziv între cele două personaje principale, cu rol de vânător şi vânat. Analogia mult prea accentuată lasă într-o discretă obscuritate relația bazată pe aceleaşi simboluri, între bătrânul Maftei, cel cu „față de câine” şi Gavrilă Lung, locțiitorul lui Horea, cel hăituit şi silit să se ascundă în munte, ca o sălbăticiune.
În cel puțin şase contexte, recurența aceluiaşi detaliu capătă forța de su-gestie a unui epitet homeric. La prima lui apariție, bătrânul Maftei are parte de un portret succint: „un om scund, cărunt, cu fața ca de câine”. În scena discuției între patru ochi cu Gavrilă Lung, se insistă asupra fizionomiei canine: „omul cu față de câine”; „omul cu cap de câine”. În plus, se strecoară şi sugestia unei nepăsări odioase, prin gesturile calme cu care începe să cioplească o creangă cu securea, după ce a obținut informația dorită de la Gavrilă Lung: „Chipul bătrânului, ca de câine, părea cioplit şi el în lemn”.
Şi ultima apariție a bătrânului Maftei, înainte să se despartă de tovarăşii săi, pe care i-a înşelat ca şi pe Gavrilă Lung, relevă ipostaza câinelui în alertă: „Aştepta calm, cu chipul împins înainte, de parcă ar fi adulmecat.” Alte detalii ale fizionomiei întregesc impresia canină: „Gura lungă, cu buze subțiri era cea care îi dădea înfățişare de câine, din cauza ei avea această expresie de cruzime, atât de rigidă. Şi, fireşte, din pricina ochilor mărunți, pierduți adânc în orbite.” Conotația demonică, infernală a câinelui este şi ea strecurată cu finețe: „...fața aceea pe care lumina focului o făcea să pară vopsită în roşu”.
Miklós Bánffy inversează valențele simbologice ale celor două animale: câinele posedă atribute negative, împinse chiar spre imaginea câinelui demonic, infernal, prezent rar în mitologia românească, iar lupul pare să-şi fi pierdut ferocitatea şi inteligența de prădător. Ticăloşia totală a omului cu „față de câine” îi vine de hac „lupului” Gavrilă Lung, care, după ce s-a retras în singurătatea muntelui, pare vulnerabil şi naiv, fără vână de luptător.
Mai mult decât atât, în mitologia autohtonă, una dintre valențele arhaice ale lupului este cea de animal psihopomp, de călăuză a sufletului în lumea de dincolo. Cele două versuri din balada Miorița alese de Mihail Sadoveanu drept motto pentru Baltagul („Stăpâne, stăpâne / Îți cheamă ş-un câne…”) proiectează asupra câinelui aceeaşi funcție de animal psihopomp, întărită apoi de numele şi de rolurile multiple ale câinelui Lupu în roman.
Cei doi „câini”, Gheorghie Leondari şi bătrânul Maftei au în povestire şi nuvelă acelaşi rol grav: călăuza fratelui de sânge şi a fratelui de neam spre tărâmul morții. Sunt ei lupii pervertiți, degradați de civilizația şi ordinea socială, sau dimpotrivă? Ilustrează poate şi o glisare a conotațiilor simbo-lice pe care mitologia le-a operat discret asupra celor două animale definitorii pentru orice bestiar?
Codul simbologic ascuns de mitul fratricidului şi el țesut cu rafinament în schema epică demonstrează întâlnirea stranie dintre doi mari prozatori, în două narațiuni concentrate şi dense, care invită la alte explorări, dincolo de timpul narat (domnia lui vodă Ipsilanti în Moldova şi începutul anului 1785, când căpeteniile răscoalei sunt prinse prin trădare), ca şi la ipoteze privind zonele de umbră din biografia autorilor.
Cum intră în rezonanță timpul narat şi cel istoric
Ambele narațiuni au subiectele încadrate într-un context istoric. Acțiunea din nuvela autorului maghiar se petrece după eşecul răscoalei şi prinderea lui Horea şi executarea acestuia care a avut loc în 28 februarie 1875. Întâmplarea din povestirea sadoveniană se petrece în cursul domniei lui Ipsilanti în Moldova, fără a şti cu exactitate dacă este vorba de Alexandru Ipsilanti sau, mai curând, de fiul său, Constantin Ipsilanti.
Alexandru Ipsilanti a domnit în Moldova între ianuarie 1787 şi aprilie 1788, ori, mai curând de fiul său, Constantin Ipsilanti, cu două domnii în Moldova: martie 1799 – iunie / iulie1801 şi decembrie 1806 – august 1807. Aşa că anul fratricidului ar putea fi 1787 sau cel mai plauzibil 1799, mai puțin probabil 1807, când Constantin Ipsilant îşi încheie domnia.4
Fiecare narațiune are şi o racordare istorică precisă, explorarea ar aduce profituri greu de estimat pentru demersul interpretativ. Povestirea sadove-niană conturează tipologii interesante atât sub aspect social, cât şi moral. Doi frați aleg aceeaşi carieră militară, dar au firi diferite: unul este ambițios, îşi depăşeşte statutul social prin răsplată domnească (are deja casă şi moşie lângă Iaşi), celălalt alege libertatea şi sfidează ordinea existentă, până la a-şi risca viața.
Domnul țării pare preocupat de bunăstarea proprie, reacționează decisiv când Haralambie atacă moşia domnească. Totodată, pare foarte uşor de manipulat (marele vornic lansează ideea că singurul ins capabil să îl prindă pe lotru este fratele său) şi nechibzuit, pentru că porunca dată lui tufecci-başa ignoră legea nescrisă şi îl pune într-o situație fără ieşire: să îşi prindă / ucidă fratele sau să ajungă el însuşi în temniță.
Fundalul de epocă semnalează că Moldova se află spre sfârşitul domniilor fanariote, că în mod frecvent voinicii luau calea codrului ca să-şi facă singuri dreptate, că biruiau potera şi greu puteau fi prinşi. Domnul țării, la rândul său, încalcă legi nescrise, care, totuşi, se dovedesc în final mai presus ca puterea lumească. Mentalitatea se distinge în datele ei fundamentale, oricât de concis şi scurt ar fi textul narativ.
Astfel, fratricidul obligă la penitențe: fratele ucigaş se retrage din slujbă şi se izolează, înalță la Iaşi biserică având hramul Sfântului Haralambie. Fiul celui ucis este sortit vieții monahale prin legământ făcut mamei sale înainte de a muri, şi ca să ispăşească păcatul şi mai ales ca să oprească răzbunarea care ar continua vărsarea de sânge.
Nuvela Lupi are acțiunea plasată în iarna anului 1785, probabil în luna martie, deşi toate detaliile descrierii din secvența inițială indică puterea iernii. Ca fapt istoric consemnat documentar, Horea a fost tras pe roată în piața din Alba Iulia în 28 februarie 1785. Alte documente confirmă că toți cei trei conducători ai răscoalei au fost prinşi prin trădarea înfăptuită de inşi apropiați.
La 27 decembrie 1784, câțiva țărani s-au apropiat de coliba unde stăteau ascunşi Horea şi Cloşca, în codrul Scoragetului din Munții Gilăului şi, invocând faptul că porniseră doar la vânat, au primit găzduire. La semnal, pretinşii vânători s-au năpustit asupra celor doi, i-au imobilizat şi i-au predat autorităților. Tot o trădare duce şi la capturarea lui Crişan o lună mai târziu, în 30 ianuarie 1785.
Episodul din nuvelă are o desfăşurare similară, ca şi când scriitorul maghiar ar fi preluat acest tipar al trădării, pe care îl cunoaşte foarte bine. Investigații recente pun în relație pe Horea cu strămoşii scriitorului Miklós Bánffy. Ele țin de partea prea puțin cunoscută a personalității lui Horea: apartenența la o confrerie a meşterilor în lemn ca şi legăturile cu lojile masonice ale vremii.
O biserică din satul Cizer, județul Sălaj, recunoscută ca exemplar rar de arhitectură în lemn din Transilvania şi mutată de câteva decenii în Parcul Etnografic „Romulus Vuia” din Cluj-Napoca are inscripționat pe o bârnă a naosului „LUCRAT URSU H” cu litere chirilice, iar alte două inscripții indică anul încheierii construcției – 1773. În timp ce ridica biserica, Horea era jeler pe moşia conților Miklós Bánffy, la Ciucea, adică între 1770 şi 1773.5
Simplă coincidență: scriitorul se naşte în 1873, la un secol după un an-reper din viața lui Horea. Tot simplă coincidență să fie legătura lui Horea cu familia Bánffy? Un articol al lui Ioan Chindriş a produs senzație în presă şi în rândul publicului larg, dar reacții mai curând sceptice ale istoricilor: istoricul clujan a descoperit în arhivele lojilor masonice vieneze un document ce indică prezența unui transilvănean care ține un discurs înflăcărat în prezența lui Iosif al II-lea, a lui Mozart şi a lui Ignaz von Born, omul de legătură între Horea şi împărat.6
Cercetarea serioasă întreprinsă de istoricul Traian Sălăgean probează importanța familiei în masonerie: contele Gheorghe Bánffy i-a urmat lui Samuel von Brukenthal în funcția de guvernator al Transilvaniei, imediat după înfrângerea răscoalei lui Horea, între 1787 şi 1822. Dar, din 1779, contele Gheorghe Bánffy era mare maestru al lojii sibiene, aşadar primul demnitar în ierarhia acesteia şi, în 1782, devine preşedintele Capitulului Provincial al Transilvaniei, cea mai importantă structură masonică a provinciei.7
Poate că nuvela Lupi a scriitorului Miklós Bánffy porneşte dintr-o mare simpatie față de români, poate dintr-o datorie ce i-a rămas ca moştenire de familie. Comparația nuvelei cu povestirea sadoveniană incită la o continuare, o paralelă între destinele altor personaje (Horea şi Ipsilanti) şi poate chiar între cele ale autorilor, dar interpretarea s-ar transforma în cercuri tot mai largi de ipoteze, riscând să părăsească punctul central, adică literatura însăşi. Dar nu mă îndoiesc că ar fi o experiență pasionantă.
Ediția folosită: Mihail Sadoveanu, Hanu Ancuței. Baltagul, Editura Minerva, Buc., 1976, colecția Patrimoniu, ediție îngrijită de Constantin Mitru, Repere istorico-literare de Corneliu Simionescu.