Note din lăuntru
G. Pienescu
DIN "JURNALUL LUI BERNABED"
Articol publicat în ediția Viața Românească 11-12 / 2010
„Glasnosti” e un fel de „mehr Licht”. În locul unui bec de 25 de wați, de până acum, Gorbaciov a pus un bec de 40 de wați, ca să se vadă mai bine decât până acum cotloanele ascunse în semiobscuritate ale comunismului, dar comutatorul e în mâna lui, ca şi întregul sistem de iluminat şi ca şi cheia de la depozitul de becuri. Şi nu va da mai multă lumină decât treptat, pentru ca ochii cetățeanului sovietic să se obişnuiască treptat cu lumina şi pentru ca până atunci să se mai facă puțină curățenie prin cotloanele cele mai puturoase.
Din „bucuriile” casnice ale „epocii de aur”, numită de „Propagandiştii Inconştienței Programate” şi „epocă lumină”: 1 – Mizeria apei calde matinale, care curge între orele 5,30 şi 7,30, uneori, datorită bunăvoinței mecanicilor de la centrala termică, şi până la orele 8, dar fără presiune, întrucât este interzisă, pentru a se face economie de energie, folosirea pompelor de presiune, drept care, cei ce locuiesc în blocuri la etajele 4-10, nu „beneficiază”. Bineînțeles că lipsa de presiune face ca duşul să fie o sursă de enervări, în fiecare dimineață. 2 – Pentru a se face economie de energie, în orele când curge „apa caldă”, caloriferele sînt reci, ceea ce transformă, în timpul iernii, ieşirea de subt duşul aproximativ cald într-o adevărată plăcere şi într-un nou prilej de creştere a entuziasmului populației, entuziasm necesar construirii „visului de aur al omenirii, comunismul”. 3 – E de la sine înțeles că pentru a evita îmbolnăvirea, ar trebui să foloseşti, pentru încălzire, aeroterme sau radioterme electrice. Românii în proporție de 99%, nu folosesc asemenea aparate. De ce ? Pentru a-i face plăcere „celui mai iubit fiu al poporului”? Pentru a-i respecta „prețioasele indicații”? Din eroism? Pentru a permite industriei grele şi industriei chimice să funcționeze la „parametrii stabiliți”? Nu! Ci pentru că aerotermele şi radiatoarele electrice au fost scoase din comerț, fiind considerate, probabil, nişte obiecte de uz casnic inutile de vreme ce poporul e fericit şi încălzit de entuziasm. Sau poate pentru că respectivele obiecte sînt considerate de conducerea superioară de Stat şi de Partid ca fiind nişte aparate care, folosite, ar corupe moravurile austere recomandate de etica şi de echitatea societății socialiste multilateral dezvoltate. Bineînțeles că unii, vreo câțiva, mai dețin, din „trecutul întunecat”, asemenea aparate şi că sînt gata, ca „elemente periculoase” ce aparțin mai mult „trecutului întunecat” decât „prezentului luminos”, să le folosească. Împotriva acestor „elemente” s-au luat şi se iau în continuare mai multe măsuri menite să asigure respectarea, fără nicio abatere, a „Codului eticii şi echității socialiste”, ca de exemplu: a) retragerea din comerțul de Stat, socialist, a tuturor rezistențelor ce ar putea fi folosite la repararea aerotermelor şi a radiatoarelor electrice; b) majorarea prețului curentului electric, în aşa fel încât să le taie pofta de a risipi energia electrică în scopuri perso-nale, individuale; în cazurile în care se constată, totuşi, o perseverare în risipă, respectivului risipitor al „avuției naționale” energetice i se va tăia curentul electric şi va fi dat în judecată pentru sabotaj. 4 – A te îmbrăca, după toaleta de dimineață, înseamnă, pentru tot omul, pentru tot bărbatul european, civilizat, care îşi propune să rămână în apartamentul său, să citească şi să scrie, a-şi pune pe sine chiloți, ciorapi, cămaşă, pantaloni, eventual un pulover şi nişte pantofi uşori în picioare. Pentru român, care tinde să devină locuitor al ținuturilor arctice, îmbrăcămintea de lucru, în apartamentul propriu, constă în chiloți, cămaşă de flanel, pantaloni de tre-ning, ciorapi de lână, ghete căptuşite şi două pulovere puse unul peste altul. De ce? Pentru că antrenamentul în vederea viitoarei societăți comuniste arctice constă şi în deprinderea de a viețui într-un apartament încălzit până la temperatura de maximum +14°C, dacă temperatura de afară scade, cum e normal să scadă iarna, subt -10°C.
P.S.: Abia terminasem de creionat rândurile de mai sus, când prietenul meu, Sergiu, sosind de la fabrica unde lucrează la calculatoare, îmi spune că începând de poimâine, 13 noiembrie, nu se va mai întrerupe, în locuințe, „iluminatul seral”, ca urmare a unor „proteste” specifice, care într-adevăr vestesc „timpuri noi”: câțiva încasatori de la I.R.E.B. au fost bătuți de către abonații instituției, iar la Termocentrala Vest (aşa numită) au fost sparte geamurile cu pietre (10 noiembrie 1987).
Azi, 11 noiembrie 1987, a apărut în ziare „decretul” semnat de „cel mai iubit fiu al poporului” cu privire la reducerea consumului de energie electrică şi de gaze. (Aplauze furtunoase) E o capodoperă de absurditate! Până şi pagina din România liberă, unde l-am citit, e o capodoperă de absurditate: în frontispiciu – lozinca fără nici un sens azi, „Proletari din toate țările, uniți-vă!”, iar dedesubt, în chenar „Decretul”, adnotat de lingăii din redacția ziarului cu obişnuita poliloghie despre „datoria patriotică” de a sta în frig şi de a nu consuma gaze la bucătărie decât „rațional”, ca şi cum gazele. în timpul iernii ar avea presiunea necesară pentru a fi folosite la pregătire mâncării! Deci „Proletari din toate țările, uniți-vă, ca să răbdați de frig şi de foame!”
Vestea adusă de Sergiu aseară despre hotărârea – cui? – de a nu se mai întrerupe, în locuințe,”iluminatul seral”, era, deci, o veste pusă în circulație de „direcția dezinformării populației”din admirabilul nostru „aparat de se-coritate”.
Trăim, într-adevăr, în nişte timpuri epocale: energia electrică raționalizată mereu şi mereu în scumpire, gazele, şi ele raționalizate, nu ard decât noaptea, şi atunci exală un miros sufocant; în magazine lipsesc: ouăle, carnea de porc, carnea de vită, mezelurile, brânzeturile (de orice fel), cartofii, zarzavaturile, smântâna, frişca, untul, dulcețurile, carnea de pasăre, peştele, măslinele, citricele, cafeaua, vinul, zahărul, untdelemnul, untura, apa minerală etc., pâinea şi oțetul! Din când în când apar nişte oase (coaste), nişte copite de porc, nişte căpățâni de porc, nişte carne tocată, zisă „pentru mici” sau „pentru sarmale”, pe care nu-ți vine s-o cumperi pentru că nici vânzătorul nu ştie din ce fel de animal provine, şi pentru că e foarte sărată, şi pentru că, oricum, nu ai varză ca s-o transformi în sarmale, sau grătar ca s-o frigi sub formă de mici. Colinzi câte o zi întreagă magazinele cu rafturi goale, şi ajungi, către seară, acasă, plin de entuziasm şi gata să izbucneşti în urale. Nu trebuie să faci acest efort, pentru că te scutesc de el radioul şi televiziunea română, care o țin numai în urale şi cântece dedicate „marelui bărbat” şi „eroului între eroii neamului”. Nu ştiu cum o fi fost în 1928, când a scris Arghezi pamfletul sarcastic Visul Maicii Domnului politic, dar mi se pare că iubitului meu poet şi pamfletar îi cam sărea țandăra din nimic. Interesant e că putea să-i sară în public, şi că a doua zi dimineață se trezea la el acasă, în patul în care se culcase de-cu-seară şi că nu-l întreba nimeni din ce i-a venit să-i sară țandăra. (11 noiembrie 1987)
15 noiembrie 1987. Dimineață, parada circului votării. „Agitatorii”, aceste ființe „activiste” scornite de imaginația politică bolnavă a comuniştilor, o acostează pe Doina în fața blocului, rugând-o ( ! ) să venim cu toții mai repede la centrul de votare, ca să „scape” şi ei mai repede de „corvoadă”. Dăm curs invitației. La localul de vot, nu se ține seama de „absenți”, aşa că eu votez pentru trei alegători: pentru mine, pentru Mihai şi pentru nevastă-sa Cristina, iar Doina, pentru doi alegători: pentru ea şi pentru taică-său, care-i plecat la Fulga, în județul Buzău, unde, desigur, va vota şi el pentru sine. E de mirare că o asemenea perfectă organizare nu duce la rezultatele logice aşteptate, de 120% voturi exprimate, din care 119% pentru candidatul unic de pe lista de candidați.
Rețin încă două aspecte. 1 – În timpul votării, alegătorii, în marea lor majoritate, stăteau la coadă la „complexul 1 comercial” din cartier, de lângă secția de votare, unde „se dădeau” pulpe de pasăre! Deci votau pentru pulpe de pasăre! 2 – „Agitatorii”, care nu s-au mulțumit numai cu invitația făcută Doinei pe alee, în fața blocului, ci ne-au venit şi la uşă, ca să ne agite şi să ne stimuleze să ne grăbim, foloseau ca argument peremptoriu pulpele de pasăre de la „complexul comercial 1”: „Veniți, vă rugăm, insistau ei, căci, alături, la Complex, se dau pulpe!”. Ce mai subiecte de literatură satirică oferă aceste aşa-zise alegeri cu un singur candidat şi cu agenții electorali care agită masele în favoarea votării, ademenindu-le, la urne, cu pulpe de pasăre! Caragiale a fost genial, fără îndoială, dar realitatea politică actuală românească îi umbreşte geniul!
Făcând roboți electronici, omenirea civilizată nu face altceva decât să amplifice numărul forțelor inconştiente, şi aşa foarte mare, ale Universului, care o pot distruge. (20 noiembrie 1987)
Dumnezeu i-a dat omului viață scurtă pentru a şi-l păstra credincios, căci altfel, trăind mult, experiența şi reflecția, l-ar fi ateistizat. (30 noiembrie 1987)
Spiritul boem (aşa-zis), pospăitor a toate, care animă mintea fluturatecă a poetastrului de cafenea bucureşteană, respinge cultura serioasă, maimuțărind istețimea naturală. Ca şi cum spiritul nastratinesc ar fi de-ajuns pentru a deveni hoge.
Opera unui poet adevărat este o orgă. A izola sunetul unui singur tub din această orgă pentru a-l analiza, înseamnă a distruge armonia polifonică pentru a obține o cacofonie. De aceea critica făcută fără cunoaşterea întregii opere, fără conştiința unității ei armonice şi fără raportarea detaliului la ansamblul armonic al operei, nu poate fi decât cacofonică. (20 decembrie 1987)
Dacă aş trăi în alte condiții culturale decât cele în care sînt condamnat să trăiesc, aş iniția – cu concursul a trei-patru istorici ai dramaturgiei româneşti sau cu doi-trei oameni de teatru având gustul cultivat, europenizat – trei colecții de teatru românesc: I – Istoria dramei româneşti în capodopere; II – Istoria comediei româneşti în capodopere; III – Arhiva teatrului românesc. Prima şi cea de-a doua colecție ar avea drept criterii de selecție: a) va-loarea estetică a textului, atât din punct de vedere literar, cât şi din punct de vedere dramatic, scenic; b) originalitatea subiectului şi a desfăşurării scenice.Cea de-a treia colecție ar urma să cuprindă toate piesele româneşti (scrise în limba română) de la începuturile teatrului național până în 1987, tipărite şi netipărite, adică păstrate în arhivele teatrelor sau în sertarele autorilor. Fiecare piesă publicată în cele trei colecții ar trebui să aibă câte o succintă prezentare documentară, informativă, despre autor şi despre piesă (data scrierii, data tipăririi, data reprezentării în premieră).
De reținut din Historia Augusta, din excelenta cronică a domniei lui Aurelianus, că Imperiul Roman s-a prăbuşit şi din cauza discrepanței dintre civilizația legislativă romană şi anarhia întreținută de barbari ? care, nea-vând habar de semnificația hotarelor şi a limitelor teritoriale, hălăduiau de ici-colo prin dominium, prădând unde puteau, ciocnindu-se cu legiunile romane acolo unde le întâlneau, dar şi evitându-le pe cât puteau, obligându-le deci la o quasicontinuă deplasare istovitoare ? , de răscoalele regionale ale armatei, care îşi proclama proprii imperatori, de războaiele civile între diverşii imperatori regionali şi de tendința „naționalităților conlocuitoare” de a se desprinde de administrația centrală.
Imaginea unui lucru, a unei circumstanțe care se formează numai prin reflecție pură în conştiință, nu este şi nu poate fi, în complexitatea ei, decât o reprezentare subiectivă, personală a acelui lucru, a acelei circumstanțe. Cu alte cuvinte, ea este numai reprezentarea mea despre acel lucru, despre acea circumstanță. Câtă vreme nu o exprim, această variantă virtuală rămâne fără consecințe. Dar dacă o exprim, dacă o comunic, reprezentarea mea devine, pentru cel ce îşi imaginează, prin comunicarea mea, acel lucru, acea circumstanță, temeiul unei alte reprezentări personale, subiective, care îi împrumută sau îi acordă, prin distanțare şi referință, valențe obiective. De aceea în literatură – îndeosebi în literatura epică – şi în istorie, care-i tot literatură epică, aceste reprezentări sînt admise ca reprezentări obiective ale realității, când, în fond, ele nu sînt altceva decât distorsionări subiective ale realității obiective. (decembrie 1987)
Paranteză: „Das Individum, das eine Welt ist” (Hegel, Phänomenologie das Geistes, ed. Werke, hrsgg. von Eva Moldenhauer u.Karl Markus Michel, vol.3, p.326)
Despre culpabilitate şi compromis. Amicul meu Gelion este un adept al intransigenței şi un adversar hotărât al compromisului. El le reproşază fraților lui, mereu, faptele pe care însuşi le consideră roade ale compromisului, fără a ține seamă de propriile-i compromisuri şi mai ales de compromisurile generațiilor din care a ieşit. Pentru el trecutul, cu toate transgresările lui, nu există, după cum nu există nici relațiile dialectice ale circumstanțelor datorită cărora el îşi poate permite să fie intransigent. Faptul că bunicul lui l-a dat pe tatăl lui, cu mâinile legate, unor corturari, nu a fost o trădare. Ba mai mult, nici nu a fost. Tatăl lui trebuia să se sinucidă când a fost dat la țigani, nu să fi căutat un modus vivendi al cărui rod este el însuşi. Fabula reală nu-l interesează, ci numai aceea pe care şi-o imaginează el că ar fi trebuit să fie, şi prezentul ei imaginar.
Imaginea lui Dumnezeu, în artele plastice, este aceea a unui bătrân uriaş văzut numai din față, sau numai din profil, cu barba şi pletele albe, cu mâini frumoase şi ochi luminoşi. De ce oare? Dumnezeul creator al Paradisului, al Infernului, al Pământului, cu toate lucrurile şi ființele care populează aceste trei compartimente ale Universului mitologiei creştine, Dumnezeul creator ar fi trebuit şi ar trebui să fie reprezentat, de imaginația artiştilor, fără nici un atribut al bătrâneții, ci, dimpotrivă, cu toate atributele tinereții mature şi liniştite, împăcată cu sine şi mulțumită de creația sa. Iar mâinile sale ar trebui să arate puternice şi muncite, de vreme ce au trebuit, probabil, să mai ajute Cuvântul la facerea Pământului, Soarelui, Lunei, stelelor, a omului, a femeii şi a tuturor celor ce-i înconjoară, flori şi alte miraculoase făpturi. (decembrie 1987)
Citind biografia lui Hegel de R. Haym. Sentimentul ciudat că mă pot îmbolnăvi de holeră prin participare spirituală la îmbolnăvirea de ciumă a lui Hegel.
Operele creatorilor de sisteme filosofice sînt – ca şi operele marilor inventatori, ca şi marile descoperiri – imposibil de „imitat” sau de „adaptat”, oricât de obiectuale ar fi considerate. Nu poți oferi omenirii un sistem filosofic kantian „imitat” sau „adaptat”, fără să fi ridiculizat – în cel mai fericit caz – şi acuzat de plagiat; la fel cum nu poți „imita” sau „adapta” descoperirile lui Kepler, ale lui Laplace sau ale lui Newton; şi nici nu poți „imita” sau „adapta” călătoria lui Columb spre Indii şi descoperirea incon-ştientă a Americii.
Actorii şi regizorii, oricât s-ar iluziona „creatori”, nu sînt, în substanță, altceva decât nişte marionete jucate de imaginația autorului de teatru, a scriitorului. Eforturile regizorului de a pune în scenă o piesă în stil propriu, într-o „viziune creatoare” proprie, indică un început de conştientizare a marionetei, un efort de emancipare, care, dacă se încheie cu transformarea regizorului în autor de teatru (vezi cazul Ion Sava), semnifică o emancipare completă. Această emancipare este însă imposibilă atâta vreme cât regizorul rămâne numai regizor, oricât de „genială” ar fi „punerea în scenă”. Când însă efortul de emancipare nu este susținut de talentul de autor dramatic, când regizorul confundă, irațional şi imoral, drepturile sale de interpret scenic al textului cu dreptul de creator al textului, drept pe care îl deține, în exclusivitate, autorul, când, cu alte cuvinte, regizorul intervine în textul autorului, devenind „scenarist” fără aprobarea „autorului”, tăind replici, înlocuind replici, suprimând sau numai intervertind tablouri, scene, replici, fie cu argumentul lipsei lor de valoare scenică, fie cu acela al necesității de a moderniza piesa, atunci marioneta-regizor se transformă într-un anarhist ridicul şi imoral prin colaborare postumă cu autorul (Shakespeare, Racine, Corneille, Moliêre) şi prin plagiat.
Paranteză: „Das Wahre ist nicht ironisches” (Hegel, Grundlinien der Philosophie des Rechts oder Naturrecht und Staatwissenschaft im Grundrisse. Zweiter Teil – Die Moralität. Ubergang von der Moralität in Sittlichkeit. 141, ed., Georg Wilhelm Hegel, Werke, hrsgg. von Eva Moldenhauer u. Karl Markus Michel, vol. 7, p. 288).
Din „bucuriile” casnice ale „epocii de aur”, numită de „Propagandiştii Inconştienței Programate” şi „epocă lumină”: 1 – Mizeria apei calde matinale, care curge între orele 5,30 şi 7,30, uneori, datorită bunăvoinței mecanicilor de la centrala termică, şi până la orele 8, dar fără presiune, întrucât este interzisă, pentru a se face economie de energie, folosirea pompelor de presiune, drept care, cei ce locuiesc în blocuri la etajele 4-10, nu „beneficiază”. Bineînțeles că lipsa de presiune face ca duşul să fie o sursă de enervări, în fiecare dimineață. 2 – Pentru a se face economie de energie, în orele când curge „apa caldă”, caloriferele sînt reci, ceea ce transformă, în timpul iernii, ieşirea de subt duşul aproximativ cald într-o adevărată plăcere şi într-un nou prilej de creştere a entuziasmului populației, entuziasm necesar construirii „visului de aur al omenirii, comunismul”. 3 – E de la sine înțeles că pentru a evita îmbolnăvirea, ar trebui să foloseşti, pentru încălzire, aeroterme sau radioterme electrice. Românii în proporție de 99%, nu folosesc asemenea aparate. De ce ? Pentru a-i face plăcere „celui mai iubit fiu al poporului”? Pentru a-i respecta „prețioasele indicații”? Din eroism? Pentru a permite industriei grele şi industriei chimice să funcționeze la „parametrii stabiliți”? Nu! Ci pentru că aerotermele şi radiatoarele electrice au fost scoase din comerț, fiind considerate, probabil, nişte obiecte de uz casnic inutile de vreme ce poporul e fericit şi încălzit de entuziasm. Sau poate pentru că respectivele obiecte sînt considerate de conducerea superioară de Stat şi de Partid ca fiind nişte aparate care, folosite, ar corupe moravurile austere recomandate de etica şi de echitatea societății socialiste multilateral dezvoltate. Bineînțeles că unii, vreo câțiva, mai dețin, din „trecutul întunecat”, asemenea aparate şi că sînt gata, ca „elemente periculoase” ce aparțin mai mult „trecutului întunecat” decât „prezentului luminos”, să le folosească. Împotriva acestor „elemente” s-au luat şi se iau în continuare mai multe măsuri menite să asigure respectarea, fără nicio abatere, a „Codului eticii şi echității socialiste”, ca de exemplu: a) retragerea din comerțul de Stat, socialist, a tuturor rezistențelor ce ar putea fi folosite la repararea aerotermelor şi a radiatoarelor electrice; b) majorarea prețului curentului electric, în aşa fel încât să le taie pofta de a risipi energia electrică în scopuri perso-nale, individuale; în cazurile în care se constată, totuşi, o perseverare în risipă, respectivului risipitor al „avuției naționale” energetice i se va tăia curentul electric şi va fi dat în judecată pentru sabotaj. 4 – A te îmbrăca, după toaleta de dimineață, înseamnă, pentru tot omul, pentru tot bărbatul european, civilizat, care îşi propune să rămână în apartamentul său, să citească şi să scrie, a-şi pune pe sine chiloți, ciorapi, cămaşă, pantaloni, eventual un pulover şi nişte pantofi uşori în picioare. Pentru român, care tinde să devină locuitor al ținuturilor arctice, îmbrăcămintea de lucru, în apartamentul propriu, constă în chiloți, cămaşă de flanel, pantaloni de tre-ning, ciorapi de lână, ghete căptuşite şi două pulovere puse unul peste altul. De ce? Pentru că antrenamentul în vederea viitoarei societăți comuniste arctice constă şi în deprinderea de a viețui într-un apartament încălzit până la temperatura de maximum +14°C, dacă temperatura de afară scade, cum e normal să scadă iarna, subt -10°C.
P.S.: Abia terminasem de creionat rândurile de mai sus, când prietenul meu, Sergiu, sosind de la fabrica unde lucrează la calculatoare, îmi spune că începând de poimâine, 13 noiembrie, nu se va mai întrerupe, în locuințe, „iluminatul seral”, ca urmare a unor „proteste” specifice, care într-adevăr vestesc „timpuri noi”: câțiva încasatori de la I.R.E.B. au fost bătuți de către abonații instituției, iar la Termocentrala Vest (aşa numită) au fost sparte geamurile cu pietre (10 noiembrie 1987).
Azi, 11 noiembrie 1987, a apărut în ziare „decretul” semnat de „cel mai iubit fiu al poporului” cu privire la reducerea consumului de energie electrică şi de gaze. (Aplauze furtunoase) E o capodoperă de absurditate! Până şi pagina din România liberă, unde l-am citit, e o capodoperă de absurditate: în frontispiciu – lozinca fără nici un sens azi, „Proletari din toate țările, uniți-vă!”, iar dedesubt, în chenar „Decretul”, adnotat de lingăii din redacția ziarului cu obişnuita poliloghie despre „datoria patriotică” de a sta în frig şi de a nu consuma gaze la bucătărie decât „rațional”, ca şi cum gazele. în timpul iernii ar avea presiunea necesară pentru a fi folosite la pregătire mâncării! Deci „Proletari din toate țările, uniți-vă, ca să răbdați de frig şi de foame!”
Vestea adusă de Sergiu aseară despre hotărârea – cui? – de a nu se mai întrerupe, în locuințe,”iluminatul seral”, era, deci, o veste pusă în circulație de „direcția dezinformării populației”din admirabilul nostru „aparat de se-coritate”.
Trăim, într-adevăr, în nişte timpuri epocale: energia electrică raționalizată mereu şi mereu în scumpire, gazele, şi ele raționalizate, nu ard decât noaptea, şi atunci exală un miros sufocant; în magazine lipsesc: ouăle, carnea de porc, carnea de vită, mezelurile, brânzeturile (de orice fel), cartofii, zarzavaturile, smântâna, frişca, untul, dulcețurile, carnea de pasăre, peştele, măslinele, citricele, cafeaua, vinul, zahărul, untdelemnul, untura, apa minerală etc., pâinea şi oțetul! Din când în când apar nişte oase (coaste), nişte copite de porc, nişte căpățâni de porc, nişte carne tocată, zisă „pentru mici” sau „pentru sarmale”, pe care nu-ți vine s-o cumperi pentru că nici vânzătorul nu ştie din ce fel de animal provine, şi pentru că e foarte sărată, şi pentru că, oricum, nu ai varză ca s-o transformi în sarmale, sau grătar ca s-o frigi sub formă de mici. Colinzi câte o zi întreagă magazinele cu rafturi goale, şi ajungi, către seară, acasă, plin de entuziasm şi gata să izbucneşti în urale. Nu trebuie să faci acest efort, pentru că te scutesc de el radioul şi televiziunea română, care o țin numai în urale şi cântece dedicate „marelui bărbat” şi „eroului între eroii neamului”. Nu ştiu cum o fi fost în 1928, când a scris Arghezi pamfletul sarcastic Visul Maicii Domnului politic, dar mi se pare că iubitului meu poet şi pamfletar îi cam sărea țandăra din nimic. Interesant e că putea să-i sară în public, şi că a doua zi dimineață se trezea la el acasă, în patul în care se culcase de-cu-seară şi că nu-l întreba nimeni din ce i-a venit să-i sară țandăra. (11 noiembrie 1987)
15 noiembrie 1987. Dimineață, parada circului votării. „Agitatorii”, aceste ființe „activiste” scornite de imaginația politică bolnavă a comuniştilor, o acostează pe Doina în fața blocului, rugând-o ( ! ) să venim cu toții mai repede la centrul de votare, ca să „scape” şi ei mai repede de „corvoadă”. Dăm curs invitației. La localul de vot, nu se ține seama de „absenți”, aşa că eu votez pentru trei alegători: pentru mine, pentru Mihai şi pentru nevastă-sa Cristina, iar Doina, pentru doi alegători: pentru ea şi pentru taică-său, care-i plecat la Fulga, în județul Buzău, unde, desigur, va vota şi el pentru sine. E de mirare că o asemenea perfectă organizare nu duce la rezultatele logice aşteptate, de 120% voturi exprimate, din care 119% pentru candidatul unic de pe lista de candidați.
Rețin încă două aspecte. 1 – În timpul votării, alegătorii, în marea lor majoritate, stăteau la coadă la „complexul 1 comercial” din cartier, de lângă secția de votare, unde „se dădeau” pulpe de pasăre! Deci votau pentru pulpe de pasăre! 2 – „Agitatorii”, care nu s-au mulțumit numai cu invitația făcută Doinei pe alee, în fața blocului, ci ne-au venit şi la uşă, ca să ne agite şi să ne stimuleze să ne grăbim, foloseau ca argument peremptoriu pulpele de pasăre de la „complexul comercial 1”: „Veniți, vă rugăm, insistau ei, căci, alături, la Complex, se dau pulpe!”. Ce mai subiecte de literatură satirică oferă aceste aşa-zise alegeri cu un singur candidat şi cu agenții electorali care agită masele în favoarea votării, ademenindu-le, la urne, cu pulpe de pasăre! Caragiale a fost genial, fără îndoială, dar realitatea politică actuală românească îi umbreşte geniul!
Făcând roboți electronici, omenirea civilizată nu face altceva decât să amplifice numărul forțelor inconştiente, şi aşa foarte mare, ale Universului, care o pot distruge. (20 noiembrie 1987)
Dumnezeu i-a dat omului viață scurtă pentru a şi-l păstra credincios, căci altfel, trăind mult, experiența şi reflecția, l-ar fi ateistizat. (30 noiembrie 1987)
Spiritul boem (aşa-zis), pospăitor a toate, care animă mintea fluturatecă a poetastrului de cafenea bucureşteană, respinge cultura serioasă, maimuțărind istețimea naturală. Ca şi cum spiritul nastratinesc ar fi de-ajuns pentru a deveni hoge.
Opera unui poet adevărat este o orgă. A izola sunetul unui singur tub din această orgă pentru a-l analiza, înseamnă a distruge armonia polifonică pentru a obține o cacofonie. De aceea critica făcută fără cunoaşterea întregii opere, fără conştiința unității ei armonice şi fără raportarea detaliului la ansamblul armonic al operei, nu poate fi decât cacofonică. (20 decembrie 1987)
Dacă aş trăi în alte condiții culturale decât cele în care sînt condamnat să trăiesc, aş iniția – cu concursul a trei-patru istorici ai dramaturgiei româneşti sau cu doi-trei oameni de teatru având gustul cultivat, europenizat – trei colecții de teatru românesc: I – Istoria dramei româneşti în capodopere; II – Istoria comediei româneşti în capodopere; III – Arhiva teatrului românesc. Prima şi cea de-a doua colecție ar avea drept criterii de selecție: a) va-loarea estetică a textului, atât din punct de vedere literar, cât şi din punct de vedere dramatic, scenic; b) originalitatea subiectului şi a desfăşurării scenice.Cea de-a treia colecție ar urma să cuprindă toate piesele româneşti (scrise în limba română) de la începuturile teatrului național până în 1987, tipărite şi netipărite, adică păstrate în arhivele teatrelor sau în sertarele autorilor. Fiecare piesă publicată în cele trei colecții ar trebui să aibă câte o succintă prezentare documentară, informativă, despre autor şi despre piesă (data scrierii, data tipăririi, data reprezentării în premieră).
De reținut din Historia Augusta, din excelenta cronică a domniei lui Aurelianus, că Imperiul Roman s-a prăbuşit şi din cauza discrepanței dintre civilizația legislativă romană şi anarhia întreținută de barbari ? care, nea-vând habar de semnificația hotarelor şi a limitelor teritoriale, hălăduiau de ici-colo prin dominium, prădând unde puteau, ciocnindu-se cu legiunile romane acolo unde le întâlneau, dar şi evitându-le pe cât puteau, obligându-le deci la o quasicontinuă deplasare istovitoare ? , de răscoalele regionale ale armatei, care îşi proclama proprii imperatori, de războaiele civile între diverşii imperatori regionali şi de tendința „naționalităților conlocuitoare” de a se desprinde de administrația centrală.
Imaginea unui lucru, a unei circumstanțe care se formează numai prin reflecție pură în conştiință, nu este şi nu poate fi, în complexitatea ei, decât o reprezentare subiectivă, personală a acelui lucru, a acelei circumstanțe. Cu alte cuvinte, ea este numai reprezentarea mea despre acel lucru, despre acea circumstanță. Câtă vreme nu o exprim, această variantă virtuală rămâne fără consecințe. Dar dacă o exprim, dacă o comunic, reprezentarea mea devine, pentru cel ce îşi imaginează, prin comunicarea mea, acel lucru, acea circumstanță, temeiul unei alte reprezentări personale, subiective, care îi împrumută sau îi acordă, prin distanțare şi referință, valențe obiective. De aceea în literatură – îndeosebi în literatura epică – şi în istorie, care-i tot literatură epică, aceste reprezentări sînt admise ca reprezentări obiective ale realității, când, în fond, ele nu sînt altceva decât distorsionări subiective ale realității obiective. (decembrie 1987)
Paranteză: „Das Individum, das eine Welt ist” (Hegel, Phänomenologie das Geistes, ed. Werke, hrsgg. von Eva Moldenhauer u.Karl Markus Michel, vol.3, p.326)
Despre culpabilitate şi compromis. Amicul meu Gelion este un adept al intransigenței şi un adversar hotărât al compromisului. El le reproşază fraților lui, mereu, faptele pe care însuşi le consideră roade ale compromisului, fără a ține seamă de propriile-i compromisuri şi mai ales de compromisurile generațiilor din care a ieşit. Pentru el trecutul, cu toate transgresările lui, nu există, după cum nu există nici relațiile dialectice ale circumstanțelor datorită cărora el îşi poate permite să fie intransigent. Faptul că bunicul lui l-a dat pe tatăl lui, cu mâinile legate, unor corturari, nu a fost o trădare. Ba mai mult, nici nu a fost. Tatăl lui trebuia să se sinucidă când a fost dat la țigani, nu să fi căutat un modus vivendi al cărui rod este el însuşi. Fabula reală nu-l interesează, ci numai aceea pe care şi-o imaginează el că ar fi trebuit să fie, şi prezentul ei imaginar.
Imaginea lui Dumnezeu, în artele plastice, este aceea a unui bătrân uriaş văzut numai din față, sau numai din profil, cu barba şi pletele albe, cu mâini frumoase şi ochi luminoşi. De ce oare? Dumnezeul creator al Paradisului, al Infernului, al Pământului, cu toate lucrurile şi ființele care populează aceste trei compartimente ale Universului mitologiei creştine, Dumnezeul creator ar fi trebuit şi ar trebui să fie reprezentat, de imaginația artiştilor, fără nici un atribut al bătrâneții, ci, dimpotrivă, cu toate atributele tinereții mature şi liniştite, împăcată cu sine şi mulțumită de creația sa. Iar mâinile sale ar trebui să arate puternice şi muncite, de vreme ce au trebuit, probabil, să mai ajute Cuvântul la facerea Pământului, Soarelui, Lunei, stelelor, a omului, a femeii şi a tuturor celor ce-i înconjoară, flori şi alte miraculoase făpturi. (decembrie 1987)
Citind biografia lui Hegel de R. Haym. Sentimentul ciudat că mă pot îmbolnăvi de holeră prin participare spirituală la îmbolnăvirea de ciumă a lui Hegel.
Operele creatorilor de sisteme filosofice sînt – ca şi operele marilor inventatori, ca şi marile descoperiri – imposibil de „imitat” sau de „adaptat”, oricât de obiectuale ar fi considerate. Nu poți oferi omenirii un sistem filosofic kantian „imitat” sau „adaptat”, fără să fi ridiculizat – în cel mai fericit caz – şi acuzat de plagiat; la fel cum nu poți „imita” sau „adapta” descoperirile lui Kepler, ale lui Laplace sau ale lui Newton; şi nici nu poți „imita” sau „adapta” călătoria lui Columb spre Indii şi descoperirea incon-ştientă a Americii.
Actorii şi regizorii, oricât s-ar iluziona „creatori”, nu sînt, în substanță, altceva decât nişte marionete jucate de imaginația autorului de teatru, a scriitorului. Eforturile regizorului de a pune în scenă o piesă în stil propriu, într-o „viziune creatoare” proprie, indică un început de conştientizare a marionetei, un efort de emancipare, care, dacă se încheie cu transformarea regizorului în autor de teatru (vezi cazul Ion Sava), semnifică o emancipare completă. Această emancipare este însă imposibilă atâta vreme cât regizorul rămâne numai regizor, oricât de „genială” ar fi „punerea în scenă”. Când însă efortul de emancipare nu este susținut de talentul de autor dramatic, când regizorul confundă, irațional şi imoral, drepturile sale de interpret scenic al textului cu dreptul de creator al textului, drept pe care îl deține, în exclusivitate, autorul, când, cu alte cuvinte, regizorul intervine în textul autorului, devenind „scenarist” fără aprobarea „autorului”, tăind replici, înlocuind replici, suprimând sau numai intervertind tablouri, scene, replici, fie cu argumentul lipsei lor de valoare scenică, fie cu acela al necesității de a moderniza piesa, atunci marioneta-regizor se transformă într-un anarhist ridicul şi imoral prin colaborare postumă cu autorul (Shakespeare, Racine, Corneille, Moliêre) şi prin plagiat.
Paranteză: „Das Wahre ist nicht ironisches” (Hegel, Grundlinien der Philosophie des Rechts oder Naturrecht und Staatwissenschaft im Grundrisse. Zweiter Teil – Die Moralität. Ubergang von der Moralität in Sittlichkeit. 141, ed., Georg Wilhelm Hegel, Werke, hrsgg. von Eva Moldenhauer u. Karl Markus Michel, vol. 7, p. 288).