Cronica literară
Gheorghe Grigurcu
"STĂRILE" LUI ANDREI PLEŞU
Articol publicat în ediția Viața Românească 11-12 / 2010
Iată cum îl caracterizează G. Călinescu, în Istorie, pe Mihail Ralea: „Critica literară a lui M. Ralea este a unui epicurean pentru care produsele spiritului sunt o hrană subtilă după o «masă bună» (…). Cu o inteligență vie, lucrînd prin mici explozii, criticul comentează fenomenele, unificîndu-le, raportîndu-le la altele, aruncînd punți între cultură şi natură, descoperind relații foarte adesea surprinzătoare, nu rareori admirabile”. Cuvinte ce i se potrivesc şi lui Andrei Pleşu. Intelectual briant, cărturar cochet, cuceritor prin sclipirea paietelor stilistice, Pleşu e, în fond, un epicureu, un monden elegant ce-şi propune la rîndu-i a arunca neîncetat „punți între cultură şi lume”. La distanță de tipul introvertitului, de dramatismul insului care-şi asumă ruptura cu lumea, se arată profund implicat în materia ei, exhibînd o bonomie ce relevă acordul spiritului cu lungimea undelor mundane, euforia temperată a unei naturale armonizări. Timbrul d-sale moral e consimțirea. Dispoziția afirmativă e hărțuită delicios de micile puseuri ale dubiului ce alcătuiesc substanța speculației. Jucîndu-se ingenios cu conceptele, Andrei Pleşu simulează o înstrăinare de sine: „De ce am decis să public această carte? Pentru că îmi fac iluzia că nu eu sunt prezent în paginile ei. Prezent e un ins care, între 19 şi 60 de ani, a traversat (şi traversează încă) un episod de Bildung, adică de instrucție şi formare”. În fapt, eseistul nu-şi trădează temperamentul convenabil plantat în obiectivitate, neavînd motive lăuntrice pentru a se îndoi/suferi/lepăda de ceea ce este. La acest tip omenesc creația nu irumpe precum o necesitate organică de compensare, ci ca un, fie şi subtil, răsfăț, ca un inconformism minor, voluptuos. Tangent la capriciu. Din care pricină discursul său conține de regulă o notă a afectării, o înscenare pe care inteligența o poate duce pînă la o suculentă comedie a principiilor. Simțămîntul baroc al vieții ca „teatru”, uneori doar implicit, e dat pe față în textele lui Andrei Pleşu cu o nonşalanță care constituie un tur de forță al intelectului satisfăcut de ceea ce îi stă în putere: „Ori de cîte ori reflectăm la tema destinului, ori de cîte ori încercăm să desluşim «regia» ascunsă a unei biografii, reflectăm, inevitabil, asupra teatralității vieții. Destinul e un concept teatral. La fel, sentimentul că eşti asistat, că stai clipă de clipă sub ochiul cristalin al vreunui zeu, face parte din ceea ce am putea numi un înnăscut «complex» teatral al umanității”. Din care motiv ne vine greu a-l crede întrutotul pe Andrei Pleşu, cînd acesta ne vorbeşte despre o propensiune mistică ce l-ar însufleți: „Absorbit de tematică religioasă. Ca perspectivă profesională, dar şi ca angajare intimă. Eventualitatea unei convertiri ? din ce în ce mai probabilă”. „Tematică religioasă”? Evident, ca eventuală „perspectivă profesională”. Dar nu şi, după toate probabilitățile, ca „angajare intimă”, întrucît prea îndatorat materiei, inclusiv celei epocale, sub chipul politichiei ale cărei trasee diverse le-a urmat cu rîvnă, aidoma lui M. Ralea, contemporanul nostru nu şi-ar putea jertfi cu uşurință datul nativ pe altarul unui Dumnezeu care, conform propriei aprecieri, „vede lumea în eternitatea ei non-circumstanțială, curățată de falsa diversitate a multipli-cității şi de pitorescul înşelător al istoriei”. Religia e una dintre ipostazele pe care le adoptă Andrei Pleşu pe palierul cultural. O mască impozantă, poate cu o subiacentă intenționalitate expiatoare, însă care nu concreşte cu obrazul ce-o arborează. Tentînd o „ieşire din timp”, d-sa se poticneşte de „permanentizarea” unei „instantaneități”, dincolo de care structura d-sale morală refuză să treacă. Andrei Pleşu se dorlotează într-o iluzie fecundată exclusiv prin fibra intelectului. Împlîntat în carnal, pofticios, nu rezistă ispitei de a-L aproxima pe Dumnezeu printr-o metaforă culinară: „Dumnezeu stă în materia lumii ca siropul într-o cosmică baclava”. Există o incompatibilitate a persoanei d-sale dedulcite la satisfacțiile existențialului laic şi trăirea religioasă profundă, fie ea o dureroasă testare a ființei ori izbăvitor extatică.
Neînstare a se identifica satisfăcător cu homo religiosus, Andrei Pleşu îi dă tîrcoale pînă la un punct, cînd, exasperat de artificiul bovaric, dă glas firii d-sale autentice. Trăsăturile unui realism cîtuşi de puțin înclinat spre adîncurile pietății sunt revelatoare. Îndoiala analitică dezumflă asceza marilor mistici în numele „simțului comun” care guvernează, fie şi din umbră, scrisul acestui epicureu ce nu s-ar îndura a renunța la „bunurile terestre”, la măsurile ce acestea i le oferă. Cu o legitimă, din partea d-sale, mirare, Andrei Pleşu scrie: „De la Simeon Stilitul la Maria-Magdalena de Pazzi, la Giuseppe da Copertino, Louise Lateau, Anna-Katharina Emmerich ş.a. (cf. Aimé Michel, Metanoia. Phenomenes physiques du mysticisme) ? toți declară că, în plin supliciu, resimțeau o indicibilă beatitudine”. Dar e verosimilă o atare mărturie? Nu tocmai, sugerează eseistul: „Omul comun nu-şi poate reprezenta tipul de emoție, de extaz, de «fericire» trăite de Luca din Efes în cei cinci-zeci de ani cît a stat în vîrful unui stîlp, expus necontenit tuturor stihiilor”. Asceza aceasta maximă ar fi „implauzibilă”. Ea ar poseda un substrat de voluptate pur fiziologică: „Căci, dacă durerea suportată voluntar e inferioară, ca intensitate, bucuriei pe care o încununează, atunci asceza cea mai severă devine un exercițiu paradoxal al senzualității”. În chip nu tocmai original, Andrei Pleşu cîrmeşte aşadar, din nou, spre lumesc. Şi alte însemnări trădează impasul unui misticism teribilist: „Marcel Granet, La pensée chinoise: «…nici un act omenesc nu comportă atîta evlavie ca dansul în stare de beție…»”. Sau: „Ceasul rău e acela în care diavolul face mai multe minuni decît Dumnezeu”. Legat, ca un şerb de glie, de „balastul enorm” al manuscriselor adunate în dezordinea sertarului, Andrei Pleşu îşi transcrie speranța de-a „recupera ceva” dintr-însul, punînd-o în cumpănă cu izbăvirea prin credință: „E ca o mîntuire în veac pe care uneori o doreşti mai intens decît îți doreşti mîntuirea de apoi”. Dar apare o pagină în care grațiosul balans între polul mistic, înscenat cu subțirimi de cleric rafinat, şi cel al materialismului congenital încetează în favoarea unei sincerități brutale. De sub smalțul politeții livreşti iese o gheară de o neaşteptată cruzime. Conştiința sastisită de complicate piruete se descarcă în fine. De ce am socoti că viața spirituală ar fi „un balet de nimfe”? De ce s-o aşezăm „la antipodul animalității”? „În realitate spiritul e o stihie brutală, un faun, o dihanie dezlănțuită, față de care mica febră a corpului e inocentă. Cine n-a avut niciodată intuiția animalității specifice a spiritului are poate vocația culturii, a investigației intelectuale, dar nu are vocație spirituală”. „Paradigma animalității” în acest sens „brutal”, terifiant, s-ar afla chiar în divinitate: „Pentru a se întrupa, Dumnezeu trebuie să accepte un deficit de vitalitate, o animalitate minoră, fără comună măsură cu absolutul animalității sale”. Cu cinic dichis, Andrei Pleşu amănunțeşte această revărsare de lavă material-clocotitoare asupra spiritului, care, pentru nevolnicul „simț comun”, n-ar fi decît „un rafinament decolorat”: „Bestialitatea lui nu se supune decît unei bestialități sporite: destrăbălarea instinctelor face loc destrăbălării riguroase a extazului”. Fireşte, în logica unei atari perspective nietzschean pigmentate, ca „beție trează” a puterii, simbolurile animaliere ale evangheliştilor, ba chiar „aspectul teribil, exterminator” pe care-l dobîndesc cîteodată oştile angelice, ratifică „forfota fierbinte, necruțătoare, a zoologiei supreme”. Prin urmare tot eşafodajul mistic al exegetului temei îngereşti n-a fost decît o emanație a ceea ce d-sa numeşte „zoologie supremă”, un miraj (impenitent?) al acesteia. Spre a-i repeta iarăşi vorbele, o parte „din ceea ce am putea numi un înnăscut «complex» teatral al umanității”.
În rest, Andrei Pleşu e un şarmant emițător de subtilități. Un sofist de clasă, probabil cel mai bun pe care-l avem. Nu adevărul îl interesează, căci acesta poate deveni „agasant”, preferînd „o aberație fermecătoare”, virtuo-zitatea care ia ochii. În domeniul acesteia se dovedeşte performant. Emană un şarm primejdios de seducător, care amestecă postura unui sofist elen din secolul al V-lea î.H., imbatabil jongleur al tuturor „disponibilităților”, şi cea de jucător de cărți rutinat, dintr-un club select contemporan. D-sa şi-ar putea lua ca deviză următoarea frază personală: „Descoperi ce înseamnă să n-ai limite, dar, deopotrivă, ce înseamnă să n-ai repere”. Neînfeudat unei concepții (ori atitudini, opțiuni stricte), Andrei Pleşu se lasă bucuros în voia unei „sănătoase relativități” productive. Avem a face cu o reacție, prezumăm, împotriva „zoologiei” funciare, prin tonalitatea preferată, de-o ironie ce calmează „dihania dezlănțuită”, cu iz antedeluvian, a spiritului, ca şi prin căutarea însăşi a ideii, „pînda” nefiind chiar cea leonină, a prăzii, în „orizontul incert al savanei”, de care se face vorbire, ci a unei sublimări (nu fără o lucitoare decorație religioasă şi aici): „Meister Eckhart: căutarea lui Dumnezeu ca vînătoare: sufletul aleargă după Hristos ca după o pradă”. Nu e o îndepărtare de lume, ci o exploatare a lumii, sub semnul „autenticității” în multiplu, cu alură „trăiristă”, „totala disponibilitate față de orice împrejurare, asumarea integrală a oricărei experiențe”. Pliat pe ocazional, pe aleatoriu, aplaudînd „imprecizia şi palpitul juvenil al adevărului”, în duhul unui Nae Ionescu (e unul dintre cei care-i recunosc, la ora actuală, însemnătatea, ceea ce e un lucru lăudabil), Andrei Pleşu nu desconsideră nici „experimentul mintal (plăcerea de a testa idei, fără referință la adevăr)”, în felul lui C. Noica. Adică a accepta doar acele filoane de real ce pot fi problematizate: „Filosofia adevărată e problematizarea concretului”. Rezultatul e un ciorchine de notații a căror savoare vine dintr-o jucăuşă umilitate, din condescinderea în realul impur. „Problematizarea” rezidă în stabilirea distanțelor calitative. Simțindu-se aristocratic („elitist”!), defel străin de „complexul de superioritate” pe care-l rejectează formal, Andrei Pleşu înregistrează cu calm înfățişările unui mediu plebeian. Transpare aici, pe de-o parte, o „ge-nerozitate” seniorală, pe de alta, o reflexă căutare a arhetipului, fie acesta şi „stihia brutală”, „dihania dezlănțuită” a spiritului, în viziunea d-sale indistinct de frămîntarea materială suverană: „Nu poți reintra în Bucureşti (din vacanță) fără să traversezi un scurt acces de sămănătorism. Cum să suporți sunetele oraşului? Claxonul, cadența tocurilor pe asfalt, zgomotul motoarelor de automobil, interjecțiile concetățenilor” ş.a.m.d. Lui Andrei Pleşu îi place să privească „filme proaste”, stînd pe prispa unui schit de la Păltiniş numără „opt tipuri de sunete pe care spațiul din jur le emite aproape fără încetare: lătrat de cîini, țîrîit de greieri, ciripit de păsări, bîzîit de muşte, mugetul vitelor, tălăngile oilor, cotcodăcitul găinilor, glasurile oamenilor. Totul scăldat în cîteva mirosuri fundamentale”. Nu mai puțin îi place să cultive mici frivolități salonarde: „Totul a durat cca zece minute. Am întîlnit, în Berlinul secolului 21, un gnostic. Şi nici nu l-am întrebat cum îl cheamă”. Ca şi: „Dacă s-ar institui un premiu Nobel pentru ratare, românii l-ar monopoliza pentru un secol”. Putem desluşi aici o substituire a „absolutului” ce i se refuză celui în cauză printr-o cultură nervoasă a efemerului. O mobilitate în răspăr cu dumnezeirea stagnantă, id est o demonie consolatoare prin speranțele spontan însuflețite de momentele mişcării. De aici o vacuitate a sinelui incapabil de a se fixa, o dorință de „umplere” a acestuia, rămasă perpetuu neîndeplinită, adică o „disponibilitate”.
Andrei Pleşu e un „disponibil” prin excelență. E marcat de o tranziție perpetuă, valorificată ca atare: „Îți vine o idee. Una pe care o resimți dintr-o dată ca decisivă. Apoi, furat de vreun gînd anex, o uiți. Tot atît de repede, pe cît de repede ai perceput-o. Te înfurii. Dar tocmai ai aflat ceva mai important decît însăşi ideea pe care ai pierdut-o. Ai aflat ceva despre autonomia gîndirii”. Culminația „disponibilității” consistă în lipsa perceptibilă a unei finalități, aparenta anomalie a absenței în chestiune convertindu-se într-o aparentă normalitate: „Sentimentul uluitor, miraculos de a avea un țel”. Pe plan social, corespondentul „disponibilității” e amoralitatea. Gratuitatea estetă se extrapolează asupra ethosului. E călcîiul lui Ahile în cazul lui Andrei Pleşu. Vidat de țeluri, eul riscă a se vida şi de conştiința scrupulelor, plutitor pe valul circumstanțelor pururi în schimbare. Somptuoasă frunză autumnală lunecînd pe capriciile eternelor ape. Aidoma lui M. Ralea şi în această privință, Andrei Pleşu n-a evitat un viguros traseism politic, cu totul remarcabil dacă luăm ca punct de pornire „exilul” d-sale (atît de vătuit şi deloc prelungit) la Tescani şi ajungem pînă la ultima calitate ce-a deținut-o în această simandicoasă sferă, de consilier al lui Traian Băsescu: „A fi «disponibil» (Gide) e a fi gata să te angajezi”. Nu întîmplătoare sunt consi-derațiile d-sale din nou relativizante asupra istoriei noastre proxime. O privire minimalizatoare, cîrtitoare a la Noica, îi specifică raportul teoretic cu această istorie, aspect al lumii în fața căruia preferă a se închide prudent: „Au existat, în România comunistă, gesturi? Da, dar puține. Mai curînd au existat acțiuni în anii ’50, mai tîrziu în Valea Jiului, sau, în 1987, la Braşov. Sub Ceauşescu, deşi ar fi fost nevoie fie şi de un minimum de acțiune politică (oricîte piedici ar fi existat dinaintea oricărei tentative de organizare), ea a lipsit”. Oare? Nici un cuvînt despre Goma, despre Dorin Tudoran, despre Bujor Nedelcovici, despre Ana Blandiana etc. Aceştia chiar nu contează? Pînă şi noțiunea de „gest” e depreciată în optica finețurilor abile, nescutite de un constant aer de superioritate, ale lui Andrei Pleşu: „Din unghiul bunului-simț, gestul apare nu o dată ca inutil, dacă nu ca nebunesc pur şi simplu”. Regretabil, „disidenții din Est au fost, de cele mai multe ori, oameni ai gestului”. În raza unei astfel de mentalități sistematic sceptice e pusă la colț şi Doina Cornea, a cărei rezistență ar fi avut, ce e drept, „durată”, însă, vai, „în cazul ei a fost vorba mai curînd de un gest înghețat în propria lui tenacitate, un gest devenit stare. Nu o acțiune, căci n-a coagulat într-o faptă colectivă”. Întîlnim şi un „gest” de autodisculpare al eseistului, cu un conținut fragil, deşi începe cu o ritoasă acuzație: „Opoziția nu reuşeşte, la noi, să depăşească faza comentariului şi a gesticulației. Mi se reproşază că am rămas în Guvern. Dar am făcut-o tocmai pentru a nu fi confiscat de bombăneală sterilă şi angelism. Într-un anumit sens, în țările din Est e mai imprudent acum să fii la guvernare decît în opoziție”. Ce ar fi de zis? E ca şi cum un bogătaş s-ar plînge că are mai multe greutăți decît un sărac, cerîndu-ne compasiunea. Strîmbele continuă şi-n rîndurile ce urmează, vizîndu-i fie pe opozanții la legislatura Iliescu-Roman („Uneori, îmi spun că unii dintre prietenii mei antiguvernamentali au ales soluția facilă şi adaug, oarecum răutăcios, că şi înainte de ’89 tot soluții facile aleseseră, de tipul «rezistenței prin cultură»”), fie pe opozanții la situația României postdecembriste în genere, cărora li se aplică o insolită etichetă simbolică. Cea a „modelului Gavroche”, mai precis a unui Gavroche „care nu iese pe baricade decît după ce nu mai trage nimeni”, al cărui strigăt se aude cu întîrziere, „cînd apogeul spaimei e depăşit”. N-ar putea fi decît prea puțin convingător acest procedeu al amalgamului, îndeajuns de răspîndit acum, care, luînd în considerare impostura, face ca ea să preseze asupra unei categorii semnificative, a celor care pur şi simplu „protestează”. Intervine o „bombăneală”, de astă dată lipsită de grație. Să fi uitat Andrei Pleşu că şi „rezistența prin cultură” a avut demnitatea sa, că teroarea totalitarismului a înăbuşit voci care nu se cade a fi azi identificate cu laşitatea? Că intelighenții care ? lucrul naibii! ? se bat cu pumnul în piept pentru meritul de-a fi întrupat „rezistența prin cultură” au avut îndeobşte o poziție ambiguă, poftind şi laudele Europei libere şi favorurile oficialității comuniste? Că există „gesturi” de oponență la abuzul sistemului totalitar anume puse în umbră într-un climat încă nu foarte prielnic adevărului? Că o morală „gri” are, la ceasul de față, numeroşi adepți? Se manifestă astfel, din păcate, un defetism dispus a respinge tot ce-i deranjează, nu în ultimul rînd pe cei cu o comportare mai ferm articulată, mai cutezătoare. Asemenea accente divulgă un numitor comun al lui Andrei Pleşu cu Augustin Buzura, N. Breban, C. Țoiu. Reținem sub pana d-sale un termen inedit: „frumusism”.
Andrei Pleşu: Note, stări, zile 1968-2009, Ed.Humanitas, 2010, pag. 264
Neînstare a se identifica satisfăcător cu homo religiosus, Andrei Pleşu îi dă tîrcoale pînă la un punct, cînd, exasperat de artificiul bovaric, dă glas firii d-sale autentice. Trăsăturile unui realism cîtuşi de puțin înclinat spre adîncurile pietății sunt revelatoare. Îndoiala analitică dezumflă asceza marilor mistici în numele „simțului comun” care guvernează, fie şi din umbră, scrisul acestui epicureu ce nu s-ar îndura a renunța la „bunurile terestre”, la măsurile ce acestea i le oferă. Cu o legitimă, din partea d-sale, mirare, Andrei Pleşu scrie: „De la Simeon Stilitul la Maria-Magdalena de Pazzi, la Giuseppe da Copertino, Louise Lateau, Anna-Katharina Emmerich ş.a. (cf. Aimé Michel, Metanoia. Phenomenes physiques du mysticisme) ? toți declară că, în plin supliciu, resimțeau o indicibilă beatitudine”. Dar e verosimilă o atare mărturie? Nu tocmai, sugerează eseistul: „Omul comun nu-şi poate reprezenta tipul de emoție, de extaz, de «fericire» trăite de Luca din Efes în cei cinci-zeci de ani cît a stat în vîrful unui stîlp, expus necontenit tuturor stihiilor”. Asceza aceasta maximă ar fi „implauzibilă”. Ea ar poseda un substrat de voluptate pur fiziologică: „Căci, dacă durerea suportată voluntar e inferioară, ca intensitate, bucuriei pe care o încununează, atunci asceza cea mai severă devine un exercițiu paradoxal al senzualității”. În chip nu tocmai original, Andrei Pleşu cîrmeşte aşadar, din nou, spre lumesc. Şi alte însemnări trădează impasul unui misticism teribilist: „Marcel Granet, La pensée chinoise: «…nici un act omenesc nu comportă atîta evlavie ca dansul în stare de beție…»”. Sau: „Ceasul rău e acela în care diavolul face mai multe minuni decît Dumnezeu”. Legat, ca un şerb de glie, de „balastul enorm” al manuscriselor adunate în dezordinea sertarului, Andrei Pleşu îşi transcrie speranța de-a „recupera ceva” dintr-însul, punînd-o în cumpănă cu izbăvirea prin credință: „E ca o mîntuire în veac pe care uneori o doreşti mai intens decît îți doreşti mîntuirea de apoi”. Dar apare o pagină în care grațiosul balans între polul mistic, înscenat cu subțirimi de cleric rafinat, şi cel al materialismului congenital încetează în favoarea unei sincerități brutale. De sub smalțul politeții livreşti iese o gheară de o neaşteptată cruzime. Conştiința sastisită de complicate piruete se descarcă în fine. De ce am socoti că viața spirituală ar fi „un balet de nimfe”? De ce s-o aşezăm „la antipodul animalității”? „În realitate spiritul e o stihie brutală, un faun, o dihanie dezlănțuită, față de care mica febră a corpului e inocentă. Cine n-a avut niciodată intuiția animalității specifice a spiritului are poate vocația culturii, a investigației intelectuale, dar nu are vocație spirituală”. „Paradigma animalității” în acest sens „brutal”, terifiant, s-ar afla chiar în divinitate: „Pentru a se întrupa, Dumnezeu trebuie să accepte un deficit de vitalitate, o animalitate minoră, fără comună măsură cu absolutul animalității sale”. Cu cinic dichis, Andrei Pleşu amănunțeşte această revărsare de lavă material-clocotitoare asupra spiritului, care, pentru nevolnicul „simț comun”, n-ar fi decît „un rafinament decolorat”: „Bestialitatea lui nu se supune decît unei bestialități sporite: destrăbălarea instinctelor face loc destrăbălării riguroase a extazului”. Fireşte, în logica unei atari perspective nietzschean pigmentate, ca „beție trează” a puterii, simbolurile animaliere ale evangheliştilor, ba chiar „aspectul teribil, exterminator” pe care-l dobîndesc cîteodată oştile angelice, ratifică „forfota fierbinte, necruțătoare, a zoologiei supreme”. Prin urmare tot eşafodajul mistic al exegetului temei îngereşti n-a fost decît o emanație a ceea ce d-sa numeşte „zoologie supremă”, un miraj (impenitent?) al acesteia. Spre a-i repeta iarăşi vorbele, o parte „din ceea ce am putea numi un înnăscut «complex» teatral al umanității”.
În rest, Andrei Pleşu e un şarmant emițător de subtilități. Un sofist de clasă, probabil cel mai bun pe care-l avem. Nu adevărul îl interesează, căci acesta poate deveni „agasant”, preferînd „o aberație fermecătoare”, virtuo-zitatea care ia ochii. În domeniul acesteia se dovedeşte performant. Emană un şarm primejdios de seducător, care amestecă postura unui sofist elen din secolul al V-lea î.H., imbatabil jongleur al tuturor „disponibilităților”, şi cea de jucător de cărți rutinat, dintr-un club select contemporan. D-sa şi-ar putea lua ca deviză următoarea frază personală: „Descoperi ce înseamnă să n-ai limite, dar, deopotrivă, ce înseamnă să n-ai repere”. Neînfeudat unei concepții (ori atitudini, opțiuni stricte), Andrei Pleşu se lasă bucuros în voia unei „sănătoase relativități” productive. Avem a face cu o reacție, prezumăm, împotriva „zoologiei” funciare, prin tonalitatea preferată, de-o ironie ce calmează „dihania dezlănțuită”, cu iz antedeluvian, a spiritului, ca şi prin căutarea însăşi a ideii, „pînda” nefiind chiar cea leonină, a prăzii, în „orizontul incert al savanei”, de care se face vorbire, ci a unei sublimări (nu fără o lucitoare decorație religioasă şi aici): „Meister Eckhart: căutarea lui Dumnezeu ca vînătoare: sufletul aleargă după Hristos ca după o pradă”. Nu e o îndepărtare de lume, ci o exploatare a lumii, sub semnul „autenticității” în multiplu, cu alură „trăiristă”, „totala disponibilitate față de orice împrejurare, asumarea integrală a oricărei experiențe”. Pliat pe ocazional, pe aleatoriu, aplaudînd „imprecizia şi palpitul juvenil al adevărului”, în duhul unui Nae Ionescu (e unul dintre cei care-i recunosc, la ora actuală, însemnătatea, ceea ce e un lucru lăudabil), Andrei Pleşu nu desconsideră nici „experimentul mintal (plăcerea de a testa idei, fără referință la adevăr)”, în felul lui C. Noica. Adică a accepta doar acele filoane de real ce pot fi problematizate: „Filosofia adevărată e problematizarea concretului”. Rezultatul e un ciorchine de notații a căror savoare vine dintr-o jucăuşă umilitate, din condescinderea în realul impur. „Problematizarea” rezidă în stabilirea distanțelor calitative. Simțindu-se aristocratic („elitist”!), defel străin de „complexul de superioritate” pe care-l rejectează formal, Andrei Pleşu înregistrează cu calm înfățişările unui mediu plebeian. Transpare aici, pe de-o parte, o „ge-nerozitate” seniorală, pe de alta, o reflexă căutare a arhetipului, fie acesta şi „stihia brutală”, „dihania dezlănțuită” a spiritului, în viziunea d-sale indistinct de frămîntarea materială suverană: „Nu poți reintra în Bucureşti (din vacanță) fără să traversezi un scurt acces de sămănătorism. Cum să suporți sunetele oraşului? Claxonul, cadența tocurilor pe asfalt, zgomotul motoarelor de automobil, interjecțiile concetățenilor” ş.a.m.d. Lui Andrei Pleşu îi place să privească „filme proaste”, stînd pe prispa unui schit de la Păltiniş numără „opt tipuri de sunete pe care spațiul din jur le emite aproape fără încetare: lătrat de cîini, țîrîit de greieri, ciripit de păsări, bîzîit de muşte, mugetul vitelor, tălăngile oilor, cotcodăcitul găinilor, glasurile oamenilor. Totul scăldat în cîteva mirosuri fundamentale”. Nu mai puțin îi place să cultive mici frivolități salonarde: „Totul a durat cca zece minute. Am întîlnit, în Berlinul secolului 21, un gnostic. Şi nici nu l-am întrebat cum îl cheamă”. Ca şi: „Dacă s-ar institui un premiu Nobel pentru ratare, românii l-ar monopoliza pentru un secol”. Putem desluşi aici o substituire a „absolutului” ce i se refuză celui în cauză printr-o cultură nervoasă a efemerului. O mobilitate în răspăr cu dumnezeirea stagnantă, id est o demonie consolatoare prin speranțele spontan însuflețite de momentele mişcării. De aici o vacuitate a sinelui incapabil de a se fixa, o dorință de „umplere” a acestuia, rămasă perpetuu neîndeplinită, adică o „disponibilitate”.
Andrei Pleşu e un „disponibil” prin excelență. E marcat de o tranziție perpetuă, valorificată ca atare: „Îți vine o idee. Una pe care o resimți dintr-o dată ca decisivă. Apoi, furat de vreun gînd anex, o uiți. Tot atît de repede, pe cît de repede ai perceput-o. Te înfurii. Dar tocmai ai aflat ceva mai important decît însăşi ideea pe care ai pierdut-o. Ai aflat ceva despre autonomia gîndirii”. Culminația „disponibilității” consistă în lipsa perceptibilă a unei finalități, aparenta anomalie a absenței în chestiune convertindu-se într-o aparentă normalitate: „Sentimentul uluitor, miraculos de a avea un țel”. Pe plan social, corespondentul „disponibilității” e amoralitatea. Gratuitatea estetă se extrapolează asupra ethosului. E călcîiul lui Ahile în cazul lui Andrei Pleşu. Vidat de țeluri, eul riscă a se vida şi de conştiința scrupulelor, plutitor pe valul circumstanțelor pururi în schimbare. Somptuoasă frunză autumnală lunecînd pe capriciile eternelor ape. Aidoma lui M. Ralea şi în această privință, Andrei Pleşu n-a evitat un viguros traseism politic, cu totul remarcabil dacă luăm ca punct de pornire „exilul” d-sale (atît de vătuit şi deloc prelungit) la Tescani şi ajungem pînă la ultima calitate ce-a deținut-o în această simandicoasă sferă, de consilier al lui Traian Băsescu: „A fi «disponibil» (Gide) e a fi gata să te angajezi”. Nu întîmplătoare sunt consi-derațiile d-sale din nou relativizante asupra istoriei noastre proxime. O privire minimalizatoare, cîrtitoare a la Noica, îi specifică raportul teoretic cu această istorie, aspect al lumii în fața căruia preferă a se închide prudent: „Au existat, în România comunistă, gesturi? Da, dar puține. Mai curînd au existat acțiuni în anii ’50, mai tîrziu în Valea Jiului, sau, în 1987, la Braşov. Sub Ceauşescu, deşi ar fi fost nevoie fie şi de un minimum de acțiune politică (oricîte piedici ar fi existat dinaintea oricărei tentative de organizare), ea a lipsit”. Oare? Nici un cuvînt despre Goma, despre Dorin Tudoran, despre Bujor Nedelcovici, despre Ana Blandiana etc. Aceştia chiar nu contează? Pînă şi noțiunea de „gest” e depreciată în optica finețurilor abile, nescutite de un constant aer de superioritate, ale lui Andrei Pleşu: „Din unghiul bunului-simț, gestul apare nu o dată ca inutil, dacă nu ca nebunesc pur şi simplu”. Regretabil, „disidenții din Est au fost, de cele mai multe ori, oameni ai gestului”. În raza unei astfel de mentalități sistematic sceptice e pusă la colț şi Doina Cornea, a cărei rezistență ar fi avut, ce e drept, „durată”, însă, vai, „în cazul ei a fost vorba mai curînd de un gest înghețat în propria lui tenacitate, un gest devenit stare. Nu o acțiune, căci n-a coagulat într-o faptă colectivă”. Întîlnim şi un „gest” de autodisculpare al eseistului, cu un conținut fragil, deşi începe cu o ritoasă acuzație: „Opoziția nu reuşeşte, la noi, să depăşească faza comentariului şi a gesticulației. Mi se reproşază că am rămas în Guvern. Dar am făcut-o tocmai pentru a nu fi confiscat de bombăneală sterilă şi angelism. Într-un anumit sens, în țările din Est e mai imprudent acum să fii la guvernare decît în opoziție”. Ce ar fi de zis? E ca şi cum un bogătaş s-ar plînge că are mai multe greutăți decît un sărac, cerîndu-ne compasiunea. Strîmbele continuă şi-n rîndurile ce urmează, vizîndu-i fie pe opozanții la legislatura Iliescu-Roman („Uneori, îmi spun că unii dintre prietenii mei antiguvernamentali au ales soluția facilă şi adaug, oarecum răutăcios, că şi înainte de ’89 tot soluții facile aleseseră, de tipul «rezistenței prin cultură»”), fie pe opozanții la situația României postdecembriste în genere, cărora li se aplică o insolită etichetă simbolică. Cea a „modelului Gavroche”, mai precis a unui Gavroche „care nu iese pe baricade decît după ce nu mai trage nimeni”, al cărui strigăt se aude cu întîrziere, „cînd apogeul spaimei e depăşit”. N-ar putea fi decît prea puțin convingător acest procedeu al amalgamului, îndeajuns de răspîndit acum, care, luînd în considerare impostura, face ca ea să preseze asupra unei categorii semnificative, a celor care pur şi simplu „protestează”. Intervine o „bombăneală”, de astă dată lipsită de grație. Să fi uitat Andrei Pleşu că şi „rezistența prin cultură” a avut demnitatea sa, că teroarea totalitarismului a înăbuşit voci care nu se cade a fi azi identificate cu laşitatea? Că intelighenții care ? lucrul naibii! ? se bat cu pumnul în piept pentru meritul de-a fi întrupat „rezistența prin cultură” au avut îndeobşte o poziție ambiguă, poftind şi laudele Europei libere şi favorurile oficialității comuniste? Că există „gesturi” de oponență la abuzul sistemului totalitar anume puse în umbră într-un climat încă nu foarte prielnic adevărului? Că o morală „gri” are, la ceasul de față, numeroşi adepți? Se manifestă astfel, din păcate, un defetism dispus a respinge tot ce-i deranjează, nu în ultimul rînd pe cei cu o comportare mai ferm articulată, mai cutezătoare. Asemenea accente divulgă un numitor comun al lui Andrei Pleşu cu Augustin Buzura, N. Breban, C. Țoiu. Reținem sub pana d-sale un termen inedit: „frumusism”.
Andrei Pleşu: Note, stări, zile 1968-2009, Ed.Humanitas, 2010, pag. 264