Cronica literară
Vitalie Ciobanu
ISTORIA CA FARSĂ
Articol publicat în ediția Viața Românească 11-12 / 2010
Aureliu Busuioc a fost mereu o figură în lumea literară de la Chişinău. A făcut liceul la Timişoara înainte de război, pentru ca, reîntors în Basarabia după armistițiu, să servească suficiente motive de suspiciune autorităților sovietice, încât să-şi supravegheze cu strictețe conduita şi să-şi strunească dansul condeiului pe hârtie. O asemenea „cămaşă de forță”, îmbrăcată benevol, nu se putea solda, presupunem, decât printr-o castrare a potențialului creator. Un zbor frânt. Sintagma, consacrată de Vladimir Beşleagă prin romanul său omonim, marchează paradigma în care au fost obligați să evolueze scriitorii basarabeni după război. Intelectual rasat, aruncat într-o comunitate de inşi fruşti şi necizelați, printre culturnici şi proletcultişti agresivi, Busuioc şi-a inventat propriile mijloace de supraviețuire, ridicându-se deasupra sistemului, acomodându-se la regulile jocului, ajungând chiar un performer al acestuia. A ştiut să-şi dobândească o poziție privilegiată, un fel de colivie aurită (evitând gratiile de fier ale puşcăriilor care i-au înghițit pe recalcitranți), şi-a cultivat anumite cunoştințe „strategice”, devenind partenerul privilegiat al unor ştabi de partid şi şefi de servicii secrete, cu care a vânat în codrii Moldovei (una din marile sale pasiuni). Şi, în acelaşi timp, şi-a ascuns spaimele, frustrările şi nevrozele în spatele unei faime de cozeur, de ins non-inseriabil, de fire caustică şi corozivă – porniri înmuiate în ultimii ani de melancoliile şi tristețile vârstei. În ciuda acestor serpentine ale vieții, Aureliu Busuioc a rămas un spirit lucid, iscoditor, conectat la realitățile politice şi culturale de o parte şi alta a Prutului şi, mai ales, a rămas un scriitor activ în scris şi în atitudini. Cea mai recentă ieşire publică a sa a fost declarația de demisie din Uniunea Scriitorilor din Moldova, din 28 octombrie curent, asumată în semn de protest față de fosta conducere a breslei, pe care a acuzat-o de degradarea imaginii instituției, de management defectuos şi, nu în ultimul rând, de protecția acordată unor plagiatori dovediți, cocoțați în înalte funcții academice.
Dacă pasiunea cinegetică şi dragostea pentru animale şi-a aflat debuşeu în romanele Lătrând la lună (1997) şi D’ale vânătorii (2005), Busuioc a sondat lumea psihanalizabilă a colaboraționismului intelectual sub sovietici în alte două volume: Pactizând cu diavolul (2000) şi Spune-mi Giony… (2002).
Ultimul roman al lui Busuioc, apărut în 2006, pune în valoare, ca într-o vitrină, calitățile care i-au adâncit profilul: ironia țepoasă şi adesea cinică, plăcerea persiflării miturilor fondatoare, echivocul strecurat, subversiv, în prejudecăți ce par de neclintit. Hronicul Găinarilor este istoria glumeață a unei aşezări basarabene întemeiate la începutul veacului XIX de plăieşul Pătru Avădanei, născut în plaiurile Neamțului. Omul, aflăm din spusele cronicarului, fusese prins în flagrant delict furând de pe pământurile comisului Oțetea trei vaci şi un catâr. Hoțul scapă de pedeapsa domniei, căzând însă în prinsoarea tătarilor din Bugeac, de unde evadează… subtilizând hamgerele de aur ale beizadelei. Peste ani, fiul său, Pantelei Avădanei, va bate primul țăruş al viitorului cătun: Găinari. Tânărul este pedepsit de consătenii săi din Roşcoveți, cărora le-a furat găinile: bătut cu vergile şi cu îmblăciul (ai zice, precum „Christos” în filmul lui Mel Gibson), uns cu păcură, tăvălit prin pene şi izgonit din sat, în bună tradiție autohtonă. Nefericitul însă nu piere, îl salvează „vrăjitoarea” Parascheva, doftoroaia inimoasă şi inițiatoarea în amor a mai tuturor tinerilor din sat. Din căsătoria celor doi se va naşte un fiu, care va produce la rându-i alte vlăstare, purtând alternativ numele Petru şi Pantelei Avădanei, bărbați marcați cu toții de aceeaşi meteahnă ereditară – hoția.
Autorul îşi face o profesiune de credință din a coborî în textura elementară a istoriei, în a-i cerceta pe „pietrari”, nu pe emițătorii de hrisoave. Peripețiile Avădanilor, trecerea lor prin istoria ultimilor 200 de ani, începând cu raptul Basarabiei la 1812 şi până în anii ‘60 ai secolului XX, în plină epocă Brejnev, se întrerup frecvent, în manieră postmodernă, de lungi pasaje autoreferențiale, în care cronicarul şugubăț polemizează cu istoricii antichității: Plutarh, Tacitus, Titus Liviu sau Virgiliu, dar şi cu „diecii” noştri, Costin, Ureche şi Neculce, punând la îndoială veridicitatea demersului lor istoriografic. Altfel spus, deconstruieşte tehnicile manipulării la care se dedau înaintaşii săi, oploşiți la curtea diferitor seniori, împărați şi principi megalomani: „Şi totuşi, înghițim cu plăcere asemenea gogoşi, dar nu pentru „adevărul” ce-l conțin, ci pentru talentul, pentru extraordinara fantezie a autorului” (p. 68). Mai mult, memoria copilăriei lui Busuioc interferează, spontan, cu pânza țesută de suveica povestitorului; în alte locuri naratorul inserează aluzii caustice la realitățile post-sovietice, sau reflecții eseistice asupra efectului stereoscopic al privirii, amplificat de mijloacele electronice de informație – efect cu care literatura de tip „clasic”, condamnată la relatarea lineară a evenimentelor, susține prozatorul, zadarnic încearcă să concureze. Doar faptul că tehnologia 3D nu fusese inventată către momentul apariției Hronicului…, credem, l-a împiedicat pe Busuioc să insiste în jocul său de-a convențiile şi pe trucurile din Avatar-ul lui James Cameroon. Deşi, la drept vorbind, toate aceste invenții de ultimă oră, menite să implanteze virtualul în universul percepțiilor omeneşti, nu sunt decât replici palide în raport cu ceea ce ne poate oferi propria noastră imaginație la lectura unei cărți captivante. La lectură pur şi simplu.
Iată o scenă care ilustrează un anume moment istoric, văzut de autor, intervalul „vidului de putere”: atunci când plecaseră unii şi încă nu veniseră ceilalți, când fiecare şi-a putut vărsa supărările şi împlini poftele după plac, şi când mulți îşi făcuseră dreptate ca mai târziu să se căiască amarnic. Un timp suspendat, al „suveranității basarabene”, din care şi-au confecționat program politic şi azi unele partide de la Chişinău. Secvența pe care o reproducem mai jos s-a petrecut cu adevărat în numeroase localități din Basarabia în iunie 1941, imediat după retragerea ruşilor sub presiunea ofensivei trupelor germane şi române:
„Bunii observatori şi vigilenții plugari din Roşcoveți luară seamă în după-amiaza aceea că în mai multe căruțe rechiziționate de sovietul sătesc se încarcă mormane de hârtii, apoi valize şi baloturi, apoi enkavedişti şi alți cinovnici, unii cu cățel şi purcel, şi o iau pe şleaul Lăpuşnei spre răsărit. Mai spre chindii ulițele satului se umplură pe neaşteptate de soldați sovietici, în uniforme ude de sudoare şi dărâmate, unii fără arme, alții plini de bandaje roşii de sânge, păşind greu, în dezordine, spre pădurea de deasupra satului. Unele gospodine mai inimoase le întindeau de la portițe ba câte o bucată de pâine, ba câte un urcior cu lapte. Soldații mâncau şi beau în tăcere, din mers. Apoi mai trecură vreo câteva tunuri mici, trase de cai osteniți, dar şi de ostaşi.
Şi, în sfârşit, când prinse a se întuneca, se lăsă liniştea. O linişte ireală, plină de spaime.
Atunci începu.
Mai întâi, din cele patru părți ale satului, apărea câte o femeie-două. La pas, apoi în pas alergător, apoi la fugă în toată legea. Pe urmă veni şi grosul: copii, flăcăi şi fete, bărbați.
Uşile şi geamurile celor două prăvălii vecine săriră din balamale ca la comandă. Păşind unii peste alții, puhoiul pătrunse în încăperile neapărate smulgând şi dărâmând, înghițind şi scuipând, umplând aerul de pulberea albă a făinii care-l făcea irespirabil, amestecând orezul cu vopselele, ciocolatele cu pionezele şi varul, manufactura cu concentratele de supe şi terciuri…
Din când în când, de sub hidra cu zeci de capete apărea ba vreo gospo-dină aproape goală, strângând la piept două farfurii sparte şi un pachet cu sare, ba vreun bărbat cu un castron fără capac şi câteva rujuri de buze, ba vreun copil gemând fericit, cu o jumătate de păpuşă trofeu şi în mână cu marmelada ce i se prelingea printre degete.
Două din surorile Pătrunjel încercau în zadar să smulgă una din mâinile celeilalte un val de stofă stropită cu uleiul vărsat, pânza se desfăşura greu, o parte în uliță, restul sub hidra din prăvălie, blocând mişcarea…
La început într-o muțenie absolută, încetul cu încetul, lupta prindea glas, geamăt şi urlet.
Şi brusc totul încetă ca prin farmec. Fericit, plin de vânătăi şi vopsele, puhoiul se risipi care încotro, lăudându-se unii altora ba cu o bucată de oglindă, ba cu câte-un flaconaş de parfum ieftin, ba cu două-trei bomboane mucede – tot ce putea oferi într-un sat o prăvălie sovietică.
Doi bărbați reuşiră în cele din urmă să scoată şuruburile de la ferestrele cu sticlele sparte şi plecară şi ei cu ramele pe umeri spre casele lor, să-şi lingă rănile.
Exemplul pecenegilor şi cumanilor, al hunilor şi tătarilor, al cazacilor nu putea să dispară nefructificat!” (p. 174)
Istoria văzută ca farsă, ca o tragicomedie care ne invită să zâmbim şi, uneori, să râdem isteric, după ce-am epuizat toate resursele de revoltă şi indignare. O poți privi la scară mare, asemeni lui Tolstoi, în Război şi pace, unde nu se confruntă armate, ci înseşi forțele universului, puse în mişcare de o voință trans-mundană. Sau poți să scrutezi istoria aşa cum o face Busuioc: „la firul ierbii”, răscolind în cotruța bordeielor părăsite (căci n-am prea avut cufere nobiliare în Basarabia!). Aventura unor găinari, prin secole, vorbindu-ne despre norocul unui neam obişnuit să-şi fure singur căciula.
Dacă pasiunea cinegetică şi dragostea pentru animale şi-a aflat debuşeu în romanele Lătrând la lună (1997) şi D’ale vânătorii (2005), Busuioc a sondat lumea psihanalizabilă a colaboraționismului intelectual sub sovietici în alte două volume: Pactizând cu diavolul (2000) şi Spune-mi Giony… (2002).
Ultimul roman al lui Busuioc, apărut în 2006, pune în valoare, ca într-o vitrină, calitățile care i-au adâncit profilul: ironia țepoasă şi adesea cinică, plăcerea persiflării miturilor fondatoare, echivocul strecurat, subversiv, în prejudecăți ce par de neclintit. Hronicul Găinarilor este istoria glumeață a unei aşezări basarabene întemeiate la începutul veacului XIX de plăieşul Pătru Avădanei, născut în plaiurile Neamțului. Omul, aflăm din spusele cronicarului, fusese prins în flagrant delict furând de pe pământurile comisului Oțetea trei vaci şi un catâr. Hoțul scapă de pedeapsa domniei, căzând însă în prinsoarea tătarilor din Bugeac, de unde evadează… subtilizând hamgerele de aur ale beizadelei. Peste ani, fiul său, Pantelei Avădanei, va bate primul țăruş al viitorului cătun: Găinari. Tânărul este pedepsit de consătenii săi din Roşcoveți, cărora le-a furat găinile: bătut cu vergile şi cu îmblăciul (ai zice, precum „Christos” în filmul lui Mel Gibson), uns cu păcură, tăvălit prin pene şi izgonit din sat, în bună tradiție autohtonă. Nefericitul însă nu piere, îl salvează „vrăjitoarea” Parascheva, doftoroaia inimoasă şi inițiatoarea în amor a mai tuturor tinerilor din sat. Din căsătoria celor doi se va naşte un fiu, care va produce la rându-i alte vlăstare, purtând alternativ numele Petru şi Pantelei Avădanei, bărbați marcați cu toții de aceeaşi meteahnă ereditară – hoția.
Autorul îşi face o profesiune de credință din a coborî în textura elementară a istoriei, în a-i cerceta pe „pietrari”, nu pe emițătorii de hrisoave. Peripețiile Avădanilor, trecerea lor prin istoria ultimilor 200 de ani, începând cu raptul Basarabiei la 1812 şi până în anii ‘60 ai secolului XX, în plină epocă Brejnev, se întrerup frecvent, în manieră postmodernă, de lungi pasaje autoreferențiale, în care cronicarul şugubăț polemizează cu istoricii antichității: Plutarh, Tacitus, Titus Liviu sau Virgiliu, dar şi cu „diecii” noştri, Costin, Ureche şi Neculce, punând la îndoială veridicitatea demersului lor istoriografic. Altfel spus, deconstruieşte tehnicile manipulării la care se dedau înaintaşii săi, oploşiți la curtea diferitor seniori, împărați şi principi megalomani: „Şi totuşi, înghițim cu plăcere asemenea gogoşi, dar nu pentru „adevărul” ce-l conțin, ci pentru talentul, pentru extraordinara fantezie a autorului” (p. 68). Mai mult, memoria copilăriei lui Busuioc interferează, spontan, cu pânza țesută de suveica povestitorului; în alte locuri naratorul inserează aluzii caustice la realitățile post-sovietice, sau reflecții eseistice asupra efectului stereoscopic al privirii, amplificat de mijloacele electronice de informație – efect cu care literatura de tip „clasic”, condamnată la relatarea lineară a evenimentelor, susține prozatorul, zadarnic încearcă să concureze. Doar faptul că tehnologia 3D nu fusese inventată către momentul apariției Hronicului…, credem, l-a împiedicat pe Busuioc să insiste în jocul său de-a convențiile şi pe trucurile din Avatar-ul lui James Cameroon. Deşi, la drept vorbind, toate aceste invenții de ultimă oră, menite să implanteze virtualul în universul percepțiilor omeneşti, nu sunt decât replici palide în raport cu ceea ce ne poate oferi propria noastră imaginație la lectura unei cărți captivante. La lectură pur şi simplu.
Iată o scenă care ilustrează un anume moment istoric, văzut de autor, intervalul „vidului de putere”: atunci când plecaseră unii şi încă nu veniseră ceilalți, când fiecare şi-a putut vărsa supărările şi împlini poftele după plac, şi când mulți îşi făcuseră dreptate ca mai târziu să se căiască amarnic. Un timp suspendat, al „suveranității basarabene”, din care şi-au confecționat program politic şi azi unele partide de la Chişinău. Secvența pe care o reproducem mai jos s-a petrecut cu adevărat în numeroase localități din Basarabia în iunie 1941, imediat după retragerea ruşilor sub presiunea ofensivei trupelor germane şi române:
„Bunii observatori şi vigilenții plugari din Roşcoveți luară seamă în după-amiaza aceea că în mai multe căruțe rechiziționate de sovietul sătesc se încarcă mormane de hârtii, apoi valize şi baloturi, apoi enkavedişti şi alți cinovnici, unii cu cățel şi purcel, şi o iau pe şleaul Lăpuşnei spre răsărit. Mai spre chindii ulițele satului se umplură pe neaşteptate de soldați sovietici, în uniforme ude de sudoare şi dărâmate, unii fără arme, alții plini de bandaje roşii de sânge, păşind greu, în dezordine, spre pădurea de deasupra satului. Unele gospodine mai inimoase le întindeau de la portițe ba câte o bucată de pâine, ba câte un urcior cu lapte. Soldații mâncau şi beau în tăcere, din mers. Apoi mai trecură vreo câteva tunuri mici, trase de cai osteniți, dar şi de ostaşi.
Şi, în sfârşit, când prinse a se întuneca, se lăsă liniştea. O linişte ireală, plină de spaime.
Atunci începu.
Mai întâi, din cele patru părți ale satului, apărea câte o femeie-două. La pas, apoi în pas alergător, apoi la fugă în toată legea. Pe urmă veni şi grosul: copii, flăcăi şi fete, bărbați.
Uşile şi geamurile celor două prăvălii vecine săriră din balamale ca la comandă. Păşind unii peste alții, puhoiul pătrunse în încăperile neapărate smulgând şi dărâmând, înghițind şi scuipând, umplând aerul de pulberea albă a făinii care-l făcea irespirabil, amestecând orezul cu vopselele, ciocolatele cu pionezele şi varul, manufactura cu concentratele de supe şi terciuri…
Din când în când, de sub hidra cu zeci de capete apărea ba vreo gospo-dină aproape goală, strângând la piept două farfurii sparte şi un pachet cu sare, ba vreun bărbat cu un castron fără capac şi câteva rujuri de buze, ba vreun copil gemând fericit, cu o jumătate de păpuşă trofeu şi în mână cu marmelada ce i se prelingea printre degete.
Două din surorile Pătrunjel încercau în zadar să smulgă una din mâinile celeilalte un val de stofă stropită cu uleiul vărsat, pânza se desfăşura greu, o parte în uliță, restul sub hidra din prăvălie, blocând mişcarea…
La început într-o muțenie absolută, încetul cu încetul, lupta prindea glas, geamăt şi urlet.
Şi brusc totul încetă ca prin farmec. Fericit, plin de vânătăi şi vopsele, puhoiul se risipi care încotro, lăudându-se unii altora ba cu o bucată de oglindă, ba cu câte-un flaconaş de parfum ieftin, ba cu două-trei bomboane mucede – tot ce putea oferi într-un sat o prăvălie sovietică.
Doi bărbați reuşiră în cele din urmă să scoată şuruburile de la ferestrele cu sticlele sparte şi plecară şi ei cu ramele pe umeri spre casele lor, să-şi lingă rănile.
Exemplul pecenegilor şi cumanilor, al hunilor şi tătarilor, al cazacilor nu putea să dispară nefructificat!” (p. 174)
Istoria văzută ca farsă, ca o tragicomedie care ne invită să zâmbim şi, uneori, să râdem isteric, după ce-am epuizat toate resursele de revoltă şi indignare. O poți privi la scară mare, asemeni lui Tolstoi, în Război şi pace, unde nu se confruntă armate, ci înseşi forțele universului, puse în mişcare de o voință trans-mundană. Sau poți să scrutezi istoria aşa cum o face Busuioc: „la firul ierbii”, răscolind în cotruța bordeielor părăsite (căci n-am prea avut cufere nobiliare în Basarabia!). Aventura unor găinari, prin secole, vorbindu-ne despre norocul unui neam obişnuit să-şi fure singur căciula.