Cronica traducerilor
Rodica Grigore
CHINA, ISTORIE ŞI TRADIȚIE
Articol publicat în ediția Viața Românească 11-12 / 2010
În anul 1931, Japonia ocupă, treptat, teritoriile din partea de nord-est a Chinei, pentru ca, în 1937, armata niponă să înceapă acțiunea de cucerire a întregii țări. Va fi declanşată, astfel, nu doar reacția de apărare şi de rezistență a poporului chinez, ci şi, între anii 1937 – 1945, Marele Razboi de Eliberare Națională, în timpul căruia forțele armate conduse, în parte, de Partidul Comunist Chinez vor reuşi să scoată de sub opresiunea şi dominația japoneză cea mai mare parte a teritorului Chinei. Însă evenimentele se vor precipita, căci în anul 1946, Partidul Gomindan întrerupe tratativele inițiate de Partidul Comunist Chinez în vederea formării unui guvern de coaliție, fapt care va provoca izbucnirea celui de-al treilea război civil, numit, acum, Războiul Revoluționar (1946 – 1949), la sfârşi-tul căruia Armata Populară de Eliberare a ieşit victorioasă asupra rămăşițelor reacționare ale Gomindanului, silite să se retragă în Taiwan, grăbind, astfel, proclamarea Republicii Populare Chineze. Dar evoluția Chinei nu va deveni mai lină de acum încolo, căci, după eşuarea ambițiosului plan de modernizare forțată („Marele Salt Înainte”) inițiat de Mao Zedong, se va produce Revoluția Culturală, demarată în 1965, amplul program de îndoctrinare a populației cu ideologia comunistă în varianta sa maoistă extremă – perioadă prelungită până în 1976, marcată de incredibile acte de violență asupra intelectualilor (şi nu numai), de acțiuni de amploare ale aparatului de propagandă, devenit tot mai puternic şi influent, de distorsionări grave ale adevărului istoric, de suferințe gratuite ce vor fi trăite de populația civilă nevinovată.
Toate aceste aspecte şi întreaga evoluție atât de zbuciumată a istoriei Chinei începând din anii ‘30 şi până la sfârşitul anilor ‘70 reprezintă fundalul pe care scriitorul chinez Mo Yan construieşte structura narativă a romanului său, Sorgul roşu, publicat în 1987 şi ajuns rapid la un mare succes de public, fragmente ale cărții fiind, de altfel, ecranizate, iar pelicula lui Zhang Yimou – încununată cu Ursul de Aur la Festivalul de Film de la Berlin. Desigur, autorul nu prezintă aceste momente în ordine strict cronologică (dar cunoaşterea lor rămâne esențială pentru înțelegerea acțiunilor personajelor), ci se foloseşte de o subtilă tehnică a unei compoziții care pe drept cuvânt poate fi numită „împletită”, pentru a aduce în prim plan, pe fondul acestei istorii, o uimitoare poveste de dragoste. Căci în ținutul Gaomi, locul unde sorgul roşu creşte ca nicăieri altundeva, în contextul unei lumi ieşite pentru totdeauna din matcă şi incapabilă să-şi mai găsească adevăratele valori şi esențialele puncte cardinale, oamenii continuă să trăiască, să muncească, să urască şi, mai ales, să iubească, dovadă fiind dragostea izbucnită pe neaşteptate şi împotriva oricărei rațiuni – ca orice „coup de foudre” din literatura occidentală... – dintre frumoasa Dai Fenglian (care va ajunge, finalmente, şi în posesia unei mari averi) şi neîndurătorul comandant Yu, cel care va organiza, în acea parte a țării, rezistența împotriva cotropitorilor japonezi. În acelaşi timp, însă, cei doi sunt cuplul primordial care va întemeia o adevărată istorie paralelă, diferită de marea şi oficiala istorie a Chinei comuniste, şi anume aceea a „clanului sorgului roşu”. Totul se petrece în mijlocul unei umanități nu o dată primare, marcate de violențe şi de continuarea unor practici străvechi şi pline de cruzime – dintre care deformarea picioarelor fetițelor prin înfăşurarea în chingi strânse este de departe cea mai blândă! – dar care, în momentele cheie se dovedeşte capabilă şi de duioşie, de incredibile acte de loialitate sau de tandrețe, transformând cartea aceasta, dintr-un aparent roman istoric, de familie sau de moravuri, într-o structură romanescă polifonică şi care poate fi raportată oricând la marile construcții narative din proza secolului XX, de la cele ale lui Gabriel García Márquez, la acelea ale lui Roa Bastos.
Pe de altă parte, oricât ar putea părea de ciudat, mai cu seamă dacă avem în vedere vastul volum al cărții (care are peste 500 de pagini), romanul acesta este influențat şi de specia literară a povestirii, mai ales de culegerile de povestiri care au circulat vreme de secole în China. Mo Yan chiar se foloseşte de o serie de procedee care țin de mecanismele prozei scurte, de reținut fiind mai cu seamă implicațiile oralitații. Căci, dacă povestitorii profesionişti din China medievală se opreau adesea în timpul istorisirii, când acțiunea ajungea la un punct culminant, rostind formule de genul: „Şi, dacă vreți să ştiți ce s-a întâmplat mai departe, reveniți şi ascultați ce urmează…”, într-un mod asemănător se împletesc episoadele din Sorgul roşu, naratorul neezitând să se adreseze direct cititorilor, menținându-le, astfel, atenția mereu trează. Apoi, urmând tiparul impus de marile romane ale literaturii chineze – unul din modelele esențiale fiind reprezentat de Călătorie spre Soare-Apune de Wu Cheng-en, cartea lui Mo Yan este axată pe tema călătoriei, autorul citind şi interpretând, adesea prin ochii perso-najelor sale, lumea atât de zbuciumată a Chinei secolului XX. Totul începe în anul 1939, „în ziua a noua din luna a opta după calendarul lunar, când tatăl meu, sămânță de bandit, avea paisprezece ani şi ceva...” şi va porni într-un adevărat marş forțat, alături de marele comandant Yu, tatăl său (şi bunicul naratorului). Se vede, astfel, că avem de-a face cu o relatare implicată – şi, desigur, cu istoria unei familii dominate nu doar de figura lui Yu sau de acțiunile războinice (sau de contrabandă!) ale acestuia, ci mai cu seamă de cele ale bunicii, energica Dai Fenglian, cea care va urzi un plan ingenios (şi care se va dovedi incredibil de eficient!) pentru oprirea înaintării japonezilor: plasează marile pluguri cu grapă pe şoseaua pe unde urmau să treacă maşinile blindate inamice, iar trupele nipone se vor vedea silite să dea înapoi. Aşadar, cititorul are în față încă o bunică teribilă a literaturii chineze, demnă urmaşă a celebrei Jia Mu, una din protagonistele din marele roman chinez de secol XVIII, Visul din Pavilionul Roşu, dar pe de-a-ntre-gul înrudităşi cu bunicile din proza lui Cabrera Infante. Astfel, deşi ar fi trebuit să se căsătorească, pentru a nu ieşi din vorba părinților, cu Bianglang, fiul lepros al bogătaşului Shan Tingxiu (care, practic, cumpără fata pentru a opri bârfele care circulau pe seama băiatului său), se revoltă şi, cu toate că ştie perfect riscurile la care se expune – şi asumându-şi-le până la capăt! – va avea o relație plină de pasiune, sfidând toate regulile şi normele de comportament acceptate în lumea în care trăia, cu comandantul Yu, la rândul lui, „mare sămânță de bandit”... Dar, deopotrivă, va şti cum să-l păstreze în mrejele ei şi pe loialul Liu Luohan, devenit, cu timpul, omul de încredere al casei şi al familiei sale, refuzând vreodată să-şi clarifice complet relațiile cu acesta, pentru a-l determina pe nepotul său, naratorul din Sorgul roşu, să exclame, la un moment dat, exasperat de nesfârşitele bârfe ale vecinilor: „Şi dacă l-a iubit, ce?” Căci, decis să scrie întreaga „istorie a clanului sorgului roşu”, familia de-a dreptul legendară din ținutul Gaomi, de pe malul Fluviului Negru, acest narator va recurge la amintirile tuturor celor care i-au cunoscut pe bunicii sau pe părinții săi, pentru a recompune, astfel, din nenumărate fragmente, imaginea globală – şi, desigur, cât mai adevărată – nu doar a neamului său, ci şi a Chinei, vreme de mai bine de o jumătate de veac. Evident, acesta fiind contextul, din relatare nu vor lipsi nici notele de litanie baladescă ce rememorează acțiunile lui Yu sau pe cele ale iubitei sale Dai Fengliang, nici accentele crude, mai cu seamă atunci când e vorba despre luptele purtate împotriva japonezilor, tulburător fiind, poate, mai ales momentul morții credinciosului Liu Louhan, cel care, deşi torturat, nu va înceta nici o clipă să-i disprețuiască pe invadatori, sau cel care prezintă atitudinea lui Wang Wenyi, continuându-şi marşul, chiar rănit grav.
Totul e prezentat, mereu, în contextul tradițiilor lumii chineze, al cre-dințelor ce însuflețesc această lume, atât de aparte – şi, uneori, atât de greu de înțeles pentru cititorul occidental – tonul lui Mo Yan fiind când sarcastic, când ironic, când de un lirism remarcabil, având o intensitate desprinsă parcă din poemele epocii Tang, centrul de semnificații rămânând, întotdeauna, sorgul cel roşu, cel ce dădea viață ținutului Gaomi: „Roata lunii se va înălța lin peste sorgul ce va sta în picioare, tăcut şi cuviincios, spicele se vor cufunda sub razele ei ca înmuiate în argint-viu, gâlgâind strălucire.” (Absolut remarcabilă e şi traducerea românească realizată de Dinu Luca, iar alte comentarii sunt de prisos, fragmentele de text citate – acesta sau alte câteva, incluse în paginile următoare – vorbind, realmente, de la sine!) Însă, trecând prin toate valurile revoluționare sau războinice care marchează existența Chinei, şi ținutul Gaomi se va schimba, iar sorgul, chiar şi el, va deveni altceva. Mo Yan n-are, deci, nevoie de o retorică foarte spectaculoasă pentru a sugera profundele transformări suferite de lumea chineză şi de oamenii de aici, căci totul este spus, practic, indirect, dar cu o atât mai mare pregnanță: „În acest moment, sorgul care înconjoară mormântul bunicii a doua e deja puişor de lele – soi hibrid. În acest moment, cel ce acoperă verde şi luxuriant pământul negru al ținutului Gaomi din nord-est este tot sorg hi-brid. Sorgul roşu, roşu ca o mare de sânge, pe care l-am cântat şi lăudat iar şi iar, a fost deja măturat de pe fața pământului de şuvoaiele revoluției. Urăsc din inimă sorgul hibrid!” În acest context, singura şansă de scăpare ar fi, pentru narator (expert, de-acum, în marxism!), să se lase ghidat de spiritele strămoşilor săi pentru a-şi găsi drumul în labirintul lumii prezentului. Iar drumul prin labirint trebuie făcut cu un soi de nouă creangă de aur în mână, pe care tânărul trebuie s-o găsească, desigur, tot în ținutul Gaomi, ea fiind reprezentată de ultimul fir de sorg roşu pur, pe care doar acolo l-ar putea descoperi.
Dincolo de subiect, romanul acesta ridică o serie de probleme de receptare, mai ales cititorului nu foarte familiarizat cu mentalitatea şi cultura chineză: astfel, trebuie să ținem întotdeauna seama de permanenta dua-litate prezentă până şi în cele mai mici şi aparent neînsemnate manifestări de cultură din această parte a lumii, reprezentată de cele două principii opuse şi complementare: „yin” (feminin) şi „yang” (masculin), privite drept o expresie estetică a celor două principii primordiale. Apoi, Sorgul roşu e lipsit de avantajele (dar şi de dezavantajele!) unui narator pe care Wayne C. Booth îl numea „creditabil”, extrem de prezent în cadrul literaturii occidentale. Rolul şi locul acestuia sunt preluate de un narator implicat, deci a cărui perspectivă e accentuat subiectivă, precum şi de un extrem de complicat dar bine pus la punct sistem de transmitere a informațiilor esențiale prin intermediul discuțiilor purtate între personaje aparent minore ale romanului dar care devin, astfel, extrem de importante din perspectiva funcției lor. Influențat, mai mult sau mai putin evident, la diferite niveluri ale prezentului text, de daoism, confucianism şi buddhism, cele trei mari religii care au marcat cultura chineză, înțelese şi interpretate mai cu seamă drept atitudini esențiale în perceperea realității, Mo Yan creează o carte impresionantă, şi ea având o structură bivalentă extrem de marcată, un roman exemplar, unul dintre mesajele cărții putând fi considerat, în acest sens, şi acela că moda-litățile de existență a civilizației moderne nu sunt, în fond, nimic altceva decât expresia unor structuri şi forme străvechi de cultură, a căror geneză şi evoluție, aflate într-o prefacere neîntreruptă, pot fi urmărite, mai ales în China, de-a lungul mileniilor. În acest context, Mo Yan propune, prin intermediul demersului său narativ, esențiala sustragere de la canoanele înțelese ca piedici în afirmarea originalității umane, fiind evident că scriitorul şi-a construit cartea urmând marele model al lui Cao Xueqin şi al romanului său pe care l-am amintit deja, Visul din Pavilionul Roşu, cea dintâi aspirație bine articulată din punct de vedere epic, spre sintezele romaneşti fundamentale în spațiul cultural chinez. Se poate vorbi, aşadar, în acest spațiu cultural, despre o adevărată „soluție de continuitate” care poate fi urmărită, în evoluția sa, de-a lungul a veacuri întregi. Iar cultura Chinei se va înfățişa, astfel, după cum afirma şi Lucian Blaga, „ca o lume aparte care poate să ridice pretenția de a fi judecată imanent, potrivit acelor criterii care, con-ştient sau nu, au fost active chiar în procesul ei de creație, deoarece spiritul chinez este dominat întotdeauna de propriile sale linii de forță şi de propriile sale valori”.
Mo Yan, Sorgul roşu
Traducere de Dinu Luca, Bucureşti, Editura Humanitas Fiction, 2008
Toate aceste aspecte şi întreaga evoluție atât de zbuciumată a istoriei Chinei începând din anii ‘30 şi până la sfârşitul anilor ‘70 reprezintă fundalul pe care scriitorul chinez Mo Yan construieşte structura narativă a romanului său, Sorgul roşu, publicat în 1987 şi ajuns rapid la un mare succes de public, fragmente ale cărții fiind, de altfel, ecranizate, iar pelicula lui Zhang Yimou – încununată cu Ursul de Aur la Festivalul de Film de la Berlin. Desigur, autorul nu prezintă aceste momente în ordine strict cronologică (dar cunoaşterea lor rămâne esențială pentru înțelegerea acțiunilor personajelor), ci se foloseşte de o subtilă tehnică a unei compoziții care pe drept cuvânt poate fi numită „împletită”, pentru a aduce în prim plan, pe fondul acestei istorii, o uimitoare poveste de dragoste. Căci în ținutul Gaomi, locul unde sorgul roşu creşte ca nicăieri altundeva, în contextul unei lumi ieşite pentru totdeauna din matcă şi incapabilă să-şi mai găsească adevăratele valori şi esențialele puncte cardinale, oamenii continuă să trăiască, să muncească, să urască şi, mai ales, să iubească, dovadă fiind dragostea izbucnită pe neaşteptate şi împotriva oricărei rațiuni – ca orice „coup de foudre” din literatura occidentală... – dintre frumoasa Dai Fenglian (care va ajunge, finalmente, şi în posesia unei mari averi) şi neîndurătorul comandant Yu, cel care va organiza, în acea parte a țării, rezistența împotriva cotropitorilor japonezi. În acelaşi timp, însă, cei doi sunt cuplul primordial care va întemeia o adevărată istorie paralelă, diferită de marea şi oficiala istorie a Chinei comuniste, şi anume aceea a „clanului sorgului roşu”. Totul se petrece în mijlocul unei umanități nu o dată primare, marcate de violențe şi de continuarea unor practici străvechi şi pline de cruzime – dintre care deformarea picioarelor fetițelor prin înfăşurarea în chingi strânse este de departe cea mai blândă! – dar care, în momentele cheie se dovedeşte capabilă şi de duioşie, de incredibile acte de loialitate sau de tandrețe, transformând cartea aceasta, dintr-un aparent roman istoric, de familie sau de moravuri, într-o structură romanescă polifonică şi care poate fi raportată oricând la marile construcții narative din proza secolului XX, de la cele ale lui Gabriel García Márquez, la acelea ale lui Roa Bastos.
Pe de altă parte, oricât ar putea părea de ciudat, mai cu seamă dacă avem în vedere vastul volum al cărții (care are peste 500 de pagini), romanul acesta este influențat şi de specia literară a povestirii, mai ales de culegerile de povestiri care au circulat vreme de secole în China. Mo Yan chiar se foloseşte de o serie de procedee care țin de mecanismele prozei scurte, de reținut fiind mai cu seamă implicațiile oralitații. Căci, dacă povestitorii profesionişti din China medievală se opreau adesea în timpul istorisirii, când acțiunea ajungea la un punct culminant, rostind formule de genul: „Şi, dacă vreți să ştiți ce s-a întâmplat mai departe, reveniți şi ascultați ce urmează…”, într-un mod asemănător se împletesc episoadele din Sorgul roşu, naratorul neezitând să se adreseze direct cititorilor, menținându-le, astfel, atenția mereu trează. Apoi, urmând tiparul impus de marile romane ale literaturii chineze – unul din modelele esențiale fiind reprezentat de Călătorie spre Soare-Apune de Wu Cheng-en, cartea lui Mo Yan este axată pe tema călătoriei, autorul citind şi interpretând, adesea prin ochii perso-najelor sale, lumea atât de zbuciumată a Chinei secolului XX. Totul începe în anul 1939, „în ziua a noua din luna a opta după calendarul lunar, când tatăl meu, sămânță de bandit, avea paisprezece ani şi ceva...” şi va porni într-un adevărat marş forțat, alături de marele comandant Yu, tatăl său (şi bunicul naratorului). Se vede, astfel, că avem de-a face cu o relatare implicată – şi, desigur, cu istoria unei familii dominate nu doar de figura lui Yu sau de acțiunile războinice (sau de contrabandă!) ale acestuia, ci mai cu seamă de cele ale bunicii, energica Dai Fenglian, cea care va urzi un plan ingenios (şi care se va dovedi incredibil de eficient!) pentru oprirea înaintării japonezilor: plasează marile pluguri cu grapă pe şoseaua pe unde urmau să treacă maşinile blindate inamice, iar trupele nipone se vor vedea silite să dea înapoi. Aşadar, cititorul are în față încă o bunică teribilă a literaturii chineze, demnă urmaşă a celebrei Jia Mu, una din protagonistele din marele roman chinez de secol XVIII, Visul din Pavilionul Roşu, dar pe de-a-ntre-gul înrudităşi cu bunicile din proza lui Cabrera Infante. Astfel, deşi ar fi trebuit să se căsătorească, pentru a nu ieşi din vorba părinților, cu Bianglang, fiul lepros al bogătaşului Shan Tingxiu (care, practic, cumpără fata pentru a opri bârfele care circulau pe seama băiatului său), se revoltă şi, cu toate că ştie perfect riscurile la care se expune – şi asumându-şi-le până la capăt! – va avea o relație plină de pasiune, sfidând toate regulile şi normele de comportament acceptate în lumea în care trăia, cu comandantul Yu, la rândul lui, „mare sămânță de bandit”... Dar, deopotrivă, va şti cum să-l păstreze în mrejele ei şi pe loialul Liu Luohan, devenit, cu timpul, omul de încredere al casei şi al familiei sale, refuzând vreodată să-şi clarifice complet relațiile cu acesta, pentru a-l determina pe nepotul său, naratorul din Sorgul roşu, să exclame, la un moment dat, exasperat de nesfârşitele bârfe ale vecinilor: „Şi dacă l-a iubit, ce?” Căci, decis să scrie întreaga „istorie a clanului sorgului roşu”, familia de-a dreptul legendară din ținutul Gaomi, de pe malul Fluviului Negru, acest narator va recurge la amintirile tuturor celor care i-au cunoscut pe bunicii sau pe părinții săi, pentru a recompune, astfel, din nenumărate fragmente, imaginea globală – şi, desigur, cât mai adevărată – nu doar a neamului său, ci şi a Chinei, vreme de mai bine de o jumătate de veac. Evident, acesta fiind contextul, din relatare nu vor lipsi nici notele de litanie baladescă ce rememorează acțiunile lui Yu sau pe cele ale iubitei sale Dai Fengliang, nici accentele crude, mai cu seamă atunci când e vorba despre luptele purtate împotriva japonezilor, tulburător fiind, poate, mai ales momentul morții credinciosului Liu Louhan, cel care, deşi torturat, nu va înceta nici o clipă să-i disprețuiască pe invadatori, sau cel care prezintă atitudinea lui Wang Wenyi, continuându-şi marşul, chiar rănit grav.
Totul e prezentat, mereu, în contextul tradițiilor lumii chineze, al cre-dințelor ce însuflețesc această lume, atât de aparte – şi, uneori, atât de greu de înțeles pentru cititorul occidental – tonul lui Mo Yan fiind când sarcastic, când ironic, când de un lirism remarcabil, având o intensitate desprinsă parcă din poemele epocii Tang, centrul de semnificații rămânând, întotdeauna, sorgul cel roşu, cel ce dădea viață ținutului Gaomi: „Roata lunii se va înălța lin peste sorgul ce va sta în picioare, tăcut şi cuviincios, spicele se vor cufunda sub razele ei ca înmuiate în argint-viu, gâlgâind strălucire.” (Absolut remarcabilă e şi traducerea românească realizată de Dinu Luca, iar alte comentarii sunt de prisos, fragmentele de text citate – acesta sau alte câteva, incluse în paginile următoare – vorbind, realmente, de la sine!) Însă, trecând prin toate valurile revoluționare sau războinice care marchează existența Chinei, şi ținutul Gaomi se va schimba, iar sorgul, chiar şi el, va deveni altceva. Mo Yan n-are, deci, nevoie de o retorică foarte spectaculoasă pentru a sugera profundele transformări suferite de lumea chineză şi de oamenii de aici, căci totul este spus, practic, indirect, dar cu o atât mai mare pregnanță: „În acest moment, sorgul care înconjoară mormântul bunicii a doua e deja puişor de lele – soi hibrid. În acest moment, cel ce acoperă verde şi luxuriant pământul negru al ținutului Gaomi din nord-est este tot sorg hi-brid. Sorgul roşu, roşu ca o mare de sânge, pe care l-am cântat şi lăudat iar şi iar, a fost deja măturat de pe fața pământului de şuvoaiele revoluției. Urăsc din inimă sorgul hibrid!” În acest context, singura şansă de scăpare ar fi, pentru narator (expert, de-acum, în marxism!), să se lase ghidat de spiritele strămoşilor săi pentru a-şi găsi drumul în labirintul lumii prezentului. Iar drumul prin labirint trebuie făcut cu un soi de nouă creangă de aur în mână, pe care tânărul trebuie s-o găsească, desigur, tot în ținutul Gaomi, ea fiind reprezentată de ultimul fir de sorg roşu pur, pe care doar acolo l-ar putea descoperi.
Dincolo de subiect, romanul acesta ridică o serie de probleme de receptare, mai ales cititorului nu foarte familiarizat cu mentalitatea şi cultura chineză: astfel, trebuie să ținem întotdeauna seama de permanenta dua-litate prezentă până şi în cele mai mici şi aparent neînsemnate manifestări de cultură din această parte a lumii, reprezentată de cele două principii opuse şi complementare: „yin” (feminin) şi „yang” (masculin), privite drept o expresie estetică a celor două principii primordiale. Apoi, Sorgul roşu e lipsit de avantajele (dar şi de dezavantajele!) unui narator pe care Wayne C. Booth îl numea „creditabil”, extrem de prezent în cadrul literaturii occidentale. Rolul şi locul acestuia sunt preluate de un narator implicat, deci a cărui perspectivă e accentuat subiectivă, precum şi de un extrem de complicat dar bine pus la punct sistem de transmitere a informațiilor esențiale prin intermediul discuțiilor purtate între personaje aparent minore ale romanului dar care devin, astfel, extrem de importante din perspectiva funcției lor. Influențat, mai mult sau mai putin evident, la diferite niveluri ale prezentului text, de daoism, confucianism şi buddhism, cele trei mari religii care au marcat cultura chineză, înțelese şi interpretate mai cu seamă drept atitudini esențiale în perceperea realității, Mo Yan creează o carte impresionantă, şi ea având o structură bivalentă extrem de marcată, un roman exemplar, unul dintre mesajele cărții putând fi considerat, în acest sens, şi acela că moda-litățile de existență a civilizației moderne nu sunt, în fond, nimic altceva decât expresia unor structuri şi forme străvechi de cultură, a căror geneză şi evoluție, aflate într-o prefacere neîntreruptă, pot fi urmărite, mai ales în China, de-a lungul mileniilor. În acest context, Mo Yan propune, prin intermediul demersului său narativ, esențiala sustragere de la canoanele înțelese ca piedici în afirmarea originalității umane, fiind evident că scriitorul şi-a construit cartea urmând marele model al lui Cao Xueqin şi al romanului său pe care l-am amintit deja, Visul din Pavilionul Roşu, cea dintâi aspirație bine articulată din punct de vedere epic, spre sintezele romaneşti fundamentale în spațiul cultural chinez. Se poate vorbi, aşadar, în acest spațiu cultural, despre o adevărată „soluție de continuitate” care poate fi urmărită, în evoluția sa, de-a lungul a veacuri întregi. Iar cultura Chinei se va înfățişa, astfel, după cum afirma şi Lucian Blaga, „ca o lume aparte care poate să ridice pretenția de a fi judecată imanent, potrivit acelor criterii care, con-ştient sau nu, au fost active chiar în procesul ei de creație, deoarece spiritul chinez este dominat întotdeauna de propriile sale linii de forță şi de propriile sale valori”.
Mo Yan, Sorgul roşu
Traducere de Dinu Luca, Bucureşti, Editura Humanitas Fiction, 2008