Cronica ideilor
Nicoleta Dabija
HOMO SAPIENS SAU HOMO RAPIENS?
Articol publicat în ediția Viața Românească 11-12 / 2010
Sunt destule teorii actuale care îşi exprimă îngrijorarea cu privire la viitorul planetei pe care o locuim. Se spune adesea că Pământul este expus unei invazii umane, iar consecințele „molimei primatelor” sunt şi vor fi devastatoare pentru el. Oamenii s-au extins prea mult, acțiunile lor nefaste afectează tot mai puternic echilibrul resurselor naturale. Mediul artificial pe care l-au construit, la care lucrează încă, le va asigura poate supraviețuirea, însă, doar lor. Se va intra în cele din urmă în „Era solitudinii”? Poate că nu. Din fericire, planeta găseşte şi ea modalități de restabilire a echilibrului şi o face prin maladii diverse, războaie, calamități naturale, schimbarea climei, scăderea ratei natalității etc.
În realitate, omul poate distruge mediul înconjurător, dar nu îi va reuşi acelaşi lucru cu Pământul. Din simplul motiv că Pământul nu poate fi distrus de un locuitor al lui, oricare ar fi acela. El are mecanismele sale de autoapărare, care nu vor ceda în fața lui homo rapiens. E marea iluzie a umanității aceea că ființa umană este stăpânul universului, că dacă este ceva de salvat, în ea stă nădejdea salvării. Omul nu este indispensabil, universul nu are nevoie urgentă de străduințele lui, e doar vremea lui de glorie, dar cum nu a fost mereu aşa, nici nu va fi tot timpul aşa. Cei cu gândul la binele planetei visează de fapt la timpul când omul îşi va părăsi utopia că este centrul universului, la timpul când omul va fi înlăturat, iar viața îşi va continua cursul, poate cu o altă „răpitoare” în rolul principal.
E un vis pe care-l visează, dar îl şi teoretizează, John Gray, profesor de ştiințe politice şi filozofie la câteva universități din spațiul britanic, în cartea Câini de paie. Gânduri despre oameni şi alte animale1. El propune de fapt o reamintire a darwinismului şi, deopotrivă, respinge teoria umaniştilor că omul alege, că el poate singur decide asupra destinului său. Câini de paie este „îndepărtarea de solipsismul uman”, de relevanța pe care ştiința o acordă progresului şi de credința că acesta nu poate fi înfăptuit decât de om. Astfel, se diminuează şi grija pentru ce se va întâmpla în viitor cu ființa umană, înțelegând că nu ea este cea mai importantă.
John Gray pune omul, în condiția lui prezentă, sub semnul întrebării şi su-gerează că şi-a uitat înrudirea cu celelalte viețuitoare, şi-a părăsit aşadar locul. Cartea sa este o tentativă – care indică o alternativă, dar nu şi o posibilitate reală – de a conduce ființa umană din centrul universului la periferie, laolaltă cu alte animale. În alte cuvinte, pentru Gray, mințile luminate ale umanității confundă adesea convingerile raționale cu diferite prejudecăți, şi astfel, o superstiție ajunge „ilegal” prioritară între teoriile umanității. Aşa se întâmplă cu credința în progres, echivalentă cu umanismul ştiințific al vremurilor actuale. Doar că, e bine de ştiut, oricât am crede în evoluție, omul se dezvăluie acelaşi dintotdeauna, inventatorul prin excelență, pe de o parte, dar şi cel mai distructiv dintre viețuitoarele Pământului, pe de altă parte. Nu s-a schimbat deloc în esență, doar are iluzia unor mai mari libertăți şi puteri, întreținute mai ales de tehnologia la îndemână.
Trăim într-o epocă în care omul se autoiluzionează că-şi are destinul în propriile-i mâini. Este vina creştinismului în mare parte că l-a situat deasupra celorlalte animale, în condițiile în care o lungă perioadă, preistorică şi istorică, el nu se arăta deosebit. Iar credința umanistă în progres este de fapt versiunea laică a credinței creştine în mântuirea accesibilă tuturor. La Darwin (care a demonstrat că speciile se formează la întâmplare, că oamenii sunt doar un ansamblu de gene care interacționează între ele haotic) nu există progres, de aceea este şi lăsat deoparte de umaniştii actuali. În schimb, este reînnoită o eroare a creştinismului, aceea că oamenii sunt specie superioară, cu deosebirea că i se dă un nou înțeles. În realitate, completează Gray, nu e nevoie de Darwin sau de teoriile altora, o sumară ana-liză a vieții umane este de ajuns ca să vedem animalitatea din noi.
Omul este cel mai accidental dintre toate creaturile Pământului, un rezultat întâmplător al evoluției. Ingineria genetică are acum, desigur, teoriile ei, ni se spune că omul îşi poate crea viitorul, că nu va mai fi condus la întâmplare, ci după un program stabilit personal. Slăbiciunea naturii umane se întrevede însă chiar din faptul că tehnologia, inventată de el, nu poate fi şi ținută sub control. Tehnologia nu mai poate fi controlată, ea a afectat şi continuă să afecteze întreaga planetă. Ne-a schimbat modul de viață şi conti-nuă să o facă, independent aproape de voința noastră. Faptul că omenirea poate fi responsabilă de destinul său rămâne o fantezie, cel puțin atâta vreme cât nu se ştie dacă specia aceasta are un scop şi trăieşte în conştiința lui.
În plus, dacă viața umană ar avea un sens, ar fi mai potrivit să ne întoarcem la credință şi să slăbim totodată din puterea ştiinței. Ceea ce, pe de altă parte, nu mai este posibil, susține Gray, căci odată dispărut, un mod de viață nu poate fi restabilit. Marcați de ştiință, nu ne mai putem abandona unor concepții preştiințifice. Nu mai putem renunța la iluzia puterii noastre asupra mediului de viață, pe care numai ştiința ne-o asigură, căci ea singură ne încurajează că suntem stăpânii universului, că doar noi înțelegem lumea naturală şi, ca atare, numai noi o putem supune voluntar. Autonomia perso-nală este în realitate rodul imaginației noastre, trăim în utopia că suntem liberi, suntem forțați să credem asta, deşi felul nostru de viață este un lung şir de întâmplări, de accidente, nu de opțiuni.
„Ştiința nu poate fi folosită ca să remodeleze omenirea, dându-i o structură mai rațională. Orice model nou al omenirii nu va face altceva decât să reproducă imperfecțiunile bine-cunoscute ale creatorilor săi”2 Ea nu poate aşadar instala rațiunea într-o realitate irațională, nu poate impune cumulativul în viață, care nu e cumulativă, ci vine doar cu o nouă ipostază a ne-buniei în care trăim. Nu ne putem aştepta la miracole acolo unde omul inventează, căci invenția e pe măsura inventatorului, defectele celui din urmă se reflectă inevitabil în structura celei dintâi. La fel ca şi creştinii altădată, oamenii de ştiință sunt victimele puterii, luptă pentru victorii, înarmați însă cu credințe discutabile. Un exemplu: cu cât ştiința avansează, cu atât moda-litățile de a ucide se perfecționează. Speranța într-o lume mai bună vine implicit cu mai multe ucideri în masă. Secolul XX se distinge totuşi nu prin numărul de masacre, ci prin faptul că ele au fost premeditate în structura unor proiecte de dezvoltare a lumii, şi posibile din pricina tehnologiilor avansate.
Nu ne putem întoarce la o existență spontană, firească celorlalte animale, conchide Gray, dar am putea cel puțin încerca o existență mai relaxată. Altădată contemplarea, nu acțiunea, era scopul vieții umane, e un gând poate de ajutor în cedarea încrâncenării omului în moralitate, datorie, progres. Fericirea înseamnă astăzi accesul la mai multă tehnologie, dar măcar să nu ne lăsăm pradă iluziei că aşa suntem liberi sau că prin ştiință trăim rațional. Fericirea nu constă în progres, cum încearcă umaniştii să convingă, ci în puterea noastră de a face față împrejurărilor „tragice” care ni se impun, realității care ne forțează într-o anume direcție.
Se pune prea mare preț pe acțiune, suntem mereu ocupați, aproape nu mai ştim şi nu mai contează că prea multă vreme munca nu a fost decât o umi-lință pentru om. Filosofia, dragostea de natură, meditația, poezia erau ferici-rile căutate. În loc să ne transformăm în pioni ai tehnologiei, dar să menținem vie iluzia că o putem controla, am putea cel puțin să ne folosim de ea fără utopia că o putem şi stăpâni. Înțelegerea este primul pas în detrimentul rea-lității primejdioase. Dacă nu putem trăi fără un scop, să ne gândim că el poate fi, simplu şi firesc, acela de a privi, tot ce ți se întâmplă şi se întâmplă.
În realitate, omul poate distruge mediul înconjurător, dar nu îi va reuşi acelaşi lucru cu Pământul. Din simplul motiv că Pământul nu poate fi distrus de un locuitor al lui, oricare ar fi acela. El are mecanismele sale de autoapărare, care nu vor ceda în fața lui homo rapiens. E marea iluzie a umanității aceea că ființa umană este stăpânul universului, că dacă este ceva de salvat, în ea stă nădejdea salvării. Omul nu este indispensabil, universul nu are nevoie urgentă de străduințele lui, e doar vremea lui de glorie, dar cum nu a fost mereu aşa, nici nu va fi tot timpul aşa. Cei cu gândul la binele planetei visează de fapt la timpul când omul îşi va părăsi utopia că este centrul universului, la timpul când omul va fi înlăturat, iar viața îşi va continua cursul, poate cu o altă „răpitoare” în rolul principal.
E un vis pe care-l visează, dar îl şi teoretizează, John Gray, profesor de ştiințe politice şi filozofie la câteva universități din spațiul britanic, în cartea Câini de paie. Gânduri despre oameni şi alte animale1. El propune de fapt o reamintire a darwinismului şi, deopotrivă, respinge teoria umaniştilor că omul alege, că el poate singur decide asupra destinului său. Câini de paie este „îndepărtarea de solipsismul uman”, de relevanța pe care ştiința o acordă progresului şi de credința că acesta nu poate fi înfăptuit decât de om. Astfel, se diminuează şi grija pentru ce se va întâmpla în viitor cu ființa umană, înțelegând că nu ea este cea mai importantă.
John Gray pune omul, în condiția lui prezentă, sub semnul întrebării şi su-gerează că şi-a uitat înrudirea cu celelalte viețuitoare, şi-a părăsit aşadar locul. Cartea sa este o tentativă – care indică o alternativă, dar nu şi o posibilitate reală – de a conduce ființa umană din centrul universului la periferie, laolaltă cu alte animale. În alte cuvinte, pentru Gray, mințile luminate ale umanității confundă adesea convingerile raționale cu diferite prejudecăți, şi astfel, o superstiție ajunge „ilegal” prioritară între teoriile umanității. Aşa se întâmplă cu credința în progres, echivalentă cu umanismul ştiințific al vremurilor actuale. Doar că, e bine de ştiut, oricât am crede în evoluție, omul se dezvăluie acelaşi dintotdeauna, inventatorul prin excelență, pe de o parte, dar şi cel mai distructiv dintre viețuitoarele Pământului, pe de altă parte. Nu s-a schimbat deloc în esență, doar are iluzia unor mai mari libertăți şi puteri, întreținute mai ales de tehnologia la îndemână.
Trăim într-o epocă în care omul se autoiluzionează că-şi are destinul în propriile-i mâini. Este vina creştinismului în mare parte că l-a situat deasupra celorlalte animale, în condițiile în care o lungă perioadă, preistorică şi istorică, el nu se arăta deosebit. Iar credința umanistă în progres este de fapt versiunea laică a credinței creştine în mântuirea accesibilă tuturor. La Darwin (care a demonstrat că speciile se formează la întâmplare, că oamenii sunt doar un ansamblu de gene care interacționează între ele haotic) nu există progres, de aceea este şi lăsat deoparte de umaniştii actuali. În schimb, este reînnoită o eroare a creştinismului, aceea că oamenii sunt specie superioară, cu deosebirea că i se dă un nou înțeles. În realitate, completează Gray, nu e nevoie de Darwin sau de teoriile altora, o sumară ana-liză a vieții umane este de ajuns ca să vedem animalitatea din noi.
Omul este cel mai accidental dintre toate creaturile Pământului, un rezultat întâmplător al evoluției. Ingineria genetică are acum, desigur, teoriile ei, ni se spune că omul îşi poate crea viitorul, că nu va mai fi condus la întâmplare, ci după un program stabilit personal. Slăbiciunea naturii umane se întrevede însă chiar din faptul că tehnologia, inventată de el, nu poate fi şi ținută sub control. Tehnologia nu mai poate fi controlată, ea a afectat şi continuă să afecteze întreaga planetă. Ne-a schimbat modul de viață şi conti-nuă să o facă, independent aproape de voința noastră. Faptul că omenirea poate fi responsabilă de destinul său rămâne o fantezie, cel puțin atâta vreme cât nu se ştie dacă specia aceasta are un scop şi trăieşte în conştiința lui.
În plus, dacă viața umană ar avea un sens, ar fi mai potrivit să ne întoarcem la credință şi să slăbim totodată din puterea ştiinței. Ceea ce, pe de altă parte, nu mai este posibil, susține Gray, căci odată dispărut, un mod de viață nu poate fi restabilit. Marcați de ştiință, nu ne mai putem abandona unor concepții preştiințifice. Nu mai putem renunța la iluzia puterii noastre asupra mediului de viață, pe care numai ştiința ne-o asigură, căci ea singură ne încurajează că suntem stăpânii universului, că doar noi înțelegem lumea naturală şi, ca atare, numai noi o putem supune voluntar. Autonomia perso-nală este în realitate rodul imaginației noastre, trăim în utopia că suntem liberi, suntem forțați să credem asta, deşi felul nostru de viață este un lung şir de întâmplări, de accidente, nu de opțiuni.
„Ştiința nu poate fi folosită ca să remodeleze omenirea, dându-i o structură mai rațională. Orice model nou al omenirii nu va face altceva decât să reproducă imperfecțiunile bine-cunoscute ale creatorilor săi”2 Ea nu poate aşadar instala rațiunea într-o realitate irațională, nu poate impune cumulativul în viață, care nu e cumulativă, ci vine doar cu o nouă ipostază a ne-buniei în care trăim. Nu ne putem aştepta la miracole acolo unde omul inventează, căci invenția e pe măsura inventatorului, defectele celui din urmă se reflectă inevitabil în structura celei dintâi. La fel ca şi creştinii altădată, oamenii de ştiință sunt victimele puterii, luptă pentru victorii, înarmați însă cu credințe discutabile. Un exemplu: cu cât ştiința avansează, cu atât moda-litățile de a ucide se perfecționează. Speranța într-o lume mai bună vine implicit cu mai multe ucideri în masă. Secolul XX se distinge totuşi nu prin numărul de masacre, ci prin faptul că ele au fost premeditate în structura unor proiecte de dezvoltare a lumii, şi posibile din pricina tehnologiilor avansate.
Nu ne putem întoarce la o existență spontană, firească celorlalte animale, conchide Gray, dar am putea cel puțin încerca o existență mai relaxată. Altădată contemplarea, nu acțiunea, era scopul vieții umane, e un gând poate de ajutor în cedarea încrâncenării omului în moralitate, datorie, progres. Fericirea înseamnă astăzi accesul la mai multă tehnologie, dar măcar să nu ne lăsăm pradă iluziei că aşa suntem liberi sau că prin ştiință trăim rațional. Fericirea nu constă în progres, cum încearcă umaniştii să convingă, ci în puterea noastră de a face față împrejurărilor „tragice” care ni se impun, realității care ne forțează într-o anume direcție.
Se pune prea mare preț pe acțiune, suntem mereu ocupați, aproape nu mai ştim şi nu mai contează că prea multă vreme munca nu a fost decât o umi-lință pentru om. Filosofia, dragostea de natură, meditația, poezia erau ferici-rile căutate. În loc să ne transformăm în pioni ai tehnologiei, dar să menținem vie iluzia că o putem controla, am putea cel puțin să ne folosim de ea fără utopia că o putem şi stăpâni. Înțelegerea este primul pas în detrimentul rea-lității primejdioase. Dacă nu putem trăi fără un scop, să ne gândim că el poate fi, simplu şi firesc, acela de a privi, tot ce ți se întâmplă şi se întâmplă.