JULES PERAHIM ŞI CONVERTIREA LA NARCISISM

Poate că nu întâmplător – în ceea ce-l priveşte pe cel a cărui amintire o resuscităm aici – ar trebui să facem apel la memoria unei delicioase butade a inimitabilului Woody Allen (M-am născut în religia mozaică, dar mai târziu m-am convertit la narcisism). Fiindcă întoarcerea către sine a lui Jules Perahim, către vâna esențial-tragică de care vorbim în general, atunci când facem legătura cu suprarealismul – nota bene: după ce artistul efectuase la trapezul istoriei acea volută existențială riscantă, ca experiență silnică, a serviciului în slujba dogmei realismului socialist – ei bine, această revenire poate fi sinonimă nu numai cu o – hai să-i spunem – trezire sau resurecție programatic-sufletească (există, fără îndoială, spirite creatoare ce rămân toată viața exponente ale insurgenței, chiar dacă, uneori, sunt obligate, circumstanțial, să-i pună acesteia pumnul în gură!), dar şi cu o redescoperire a frumuseții sale originare. Un fel de eternel retour la zăcămintele personale de genuin. Adică, să recunoaştem, o reuşită şi de succes poveste a iubirii de sine.
Sigur, rămâne un mister – dar ce mai contează încă unul, atunci când vorbim de insondabilul sufletului omenesc – cum de a fost posibil ca în weltanschauung-ul unui artist a cărui viață s-a întins pe aproape un secol, să coexiste în straturi de adâncime, pe de o parte, aluviuni de erezie, nonconformism şi iconoclastie de tip avangardist, iar pe de altă parte, formațiuni tăioase, stridente, de înfeudare a voinței la comandă şi de jugulare năprasnică a fiorului magic al creației. Altfel spus, nicio privire, oricât de neavizată ar fi, oricât de suspectabilă de naivitate ar părea, nu poate să suporte decât printr-o operație foarte dureroasă punerea una lângă alta a două lucrări care cu greu pot fi bănuite că aparțin aceluiaşi artist. Dacă ar fi să luăm, de pildă, un tablou celebru în epocă, prin mesajul slugarnic al internaționalismului proletar (toate popoarele se aliniază cu drapelul desfăşurat în spatele Tătucăi Stalin!), ne referim la Luptăm pentru pace (1950), şi un altul, creat la aproape patru decenii distanță, Peisaj traversat de incantații (1986), un eseu despre configurarea aspirației prin depăşirea funcției fatice a simplei litanii, am rămâne cu siguranță prizonierii unui cerc de ambiguitate din care cu greu se poate ieşi.
Această versatilitate a permis istoriei artelor plastice să-l treacă pe Jules Perahim în registrul său de prezență la mai multe rubrici: de la suprarealism şi nonfiguratism, la arta angajată, grafică, ilustrație de carte, artă decorativă şi, începând cu 1969, atunci când intră, în sfârşit, în Paris (pentru că mai încercase, puțin înainte de război şi, în loc de Oraşul luminilor, ajunsese la...Moscova, de unde s-a întors victorios în 1944, alături de Ana Pauker!) din nou, prin urmare, avangardă aprés la lettre. Ceea ce nu e puțin lucru pentru un artist a cărui viață poate fi confundată cu secolul XX.
Galeria Colors Art Gallery din Bucureşti este un spațiu expozițional dedicat, cu precădere, artei moderne (adică, după cum scrie în autoprezentare, postimpresio-nism, dadaism, suprarealist, abstract...), deci, de departe avea capacitatea să-l încapă şi pe Jules Perahim. Vorbim de un Perahim cu lucrările sale din ultima parte a vieții, bineînțeles, fiindcă celelalte, angajatele, au rămas pierdute doar în manualele vremii sau în amintirea neplăcută pe care o avem asupra propagandei comuniste (în formele sale virulente şi sufocante adaptate la comandamentele anilor ’50!).
La finele lunii noiembrie s-a încheiat a doua ediție – din anul 2008, anul dispa-riției artistului şi până acum – a unei reuşite de recuperare a operei din ultima parte a vieții artistului. O retrospectivă atentă, cu lucrări care, începând din 1970, rețin atenția, mai ales pentru că Jules Perahim îşi repoziționează maturitatea artistică pe temeiurile unui fond ideatic rămas multă vreme nereformat până la capăt. Recuperarea genuinului i-a fost tema cea mai apropiată eforturilor sale de valorificare a fondului creator. Însoțită de un element anecdotic – o anecdotă tristă, însă având o încărcătură de exemplaritate remarcabilă – în ultimii ani pictorul a fost nevoit să schimbe mâna. Adică la propriu, dreapta, aceea cu care picta de regulă, din pricina unei regretabile pareze.
Însă nu doar această reversibilitate fizică a făcut posibilă deschiderea în fața maestrului Perahim a unei căi spre o nouă mântuire prin artă. Ci aceasta este, deopotrivă, o urmare a spiritului său scotocitor, dinamic, paradoxal, amator de echivocuri savuroase, a unui filon al sensibilității dominate când de flamboaiante reverii poetice, când de scrâşnite distanțări ironice. Fantezia combinatorie a personajelor sale de la bătrânețe provoacă nu anxietăți (trebuie observat că şi-a depăşit demult viziunile spectaculos-metafizice, ba chiar prolixe uneori, din anii adolescenței, cu care participa la revista Unu a lui Saşa Pană sau când semna, alături de congenerii săi, poeții Gherasim Luca şi Paul Păun, manifestul Poezia pe care vrem să o facem, din Viața imediată a lui Geo Bogza, deci, departe şi duse erau acele vremuri!), ci un soi de dezangajare, de retragere sfioasă în lumea candorii, gingăşia deloc alarmantă a unui joc magic.
Atunci când vizionarul părăseşte, datorită oboselii impetuoase, accentele terifiante ale tărâmului infernal populat de monştrii perturbatori ai oricărui echilibru, fie el cât de precar (de regulă, dezechilibrul entuziasmat e atributul tinereții vijelioase!), atunci când el, artistul, se linişteşte, coboară cuvios în quietudine, atunci când celula fantasmatică i se dilată calm şi fără excese şi când privirea i se în-seninează, îndumnezeindu-se, arta lui se însuflețeşte singură. Capătă în obraji pojarul unei muzicalități atemporale (şi, în egală măsură, asexuate, precum dorința îngerilor!). Nu mai are nevoie de ghid de interpretare. Nici de codicil etic, estetic, sintetic sau, mai grav, pur şi simplu bezmetic.
Abia atunci se poate spune că artistul s-a convertit – definitiv – la narcisism.