Spectator
Nicolae Prelipceanu
TEATRU PE PÂINE, LA PIATRA NEAMȚ
Articol publicat în ediția Viața Românească 11-12 / 2010
Cum vine toamna, în patria noastră încep festivalurile de teatru. Primul din acest sezon ar fi Gala Tânărului Actor HOP, care e tot un fel de festival, dar cam fără public, pentru că, la Mangalia, puțină lume din afara celor invitați special, mai intră în sala Casei de cultură, în primele zile ale lui septembrie.
La sfârşitul lunii octombrie, la Piatra Neamț, are loc un fel de altă gală a tinerilor actori, festivalul cu subtitlul „Pledez pentru tine(ri)”, un concurs ajuns anul acesta la a douăzeci şi cincea ediție. Cam lung, acest festival nu prea poate fi urmărit cap-coadă de altcineva decât de prieteni şi de juriu. Invitații vin, dar mai şi pleacă. Cine poate sta departe de oraşul de reşedință, unde mai are şi de lucru, din 18 şi până în 30 octombrie? Aşa că se mărginesc, fiecare dintre cei care au trecut pe-acolo, să reflecte asupra câte unui fragment, urmând ca aceia care vor o imagine globală a festivalului, să pună alături aceste cioburi.
Din punctul de vedere al subsemnatului, primul spectacol a fost un success. Playground, un spectacol fără cuvinte, dar foarte sugestiv prin mişcare şi dans, cu fulgurații şi revelații, venit de la Figura Stúdió din Gheorgheni, un teatru destul de puțin cunoscut în capitală, a încântat pe toată lumea. Dezinvoltura actorilor, flexibilitatea lor fizică şi spirituală, libertatea lor de mişcare şi de compunere a unor tablouri vivante pe scena Teatrului Tineretului din Piatra Neamț, unde se desfăşoară în mod tradițional festiva-lul, au sugerat însăşi mişcarea lumii, a vieții, cu un colț care rămâne tulbure, inexplicabil, mai totdeauna. Deşi ar fi inspirat de două coregrafii celebre, Teren de joacă, din 1979, de Kenneth MacMillan şi Jucării, din 1913, de Nijinski, eu aş opta mai degrabă către o întruchipare a visului, până la coşmar şi la nebunia finală, când unii devin pacienți, aşa cum, la început, ordinea menținută cu fluierul trimitea în cu totul altă parte decât joaca de copii. Iată şi numele creatorilor acestui spectacol frumos: actorii Bartha Boróka, Szabó Eduárd, Barabás Árpád, Máthé Annamária, Boros Mária, Vajda Gyöngyvér, Gazdag Erzsébet, Kömivés Csongor, Kolozs Borsos Gábor, regia şi coregrafia Bozsik Yvette, scenografia Berzsenyi Krisztina.
Nu aceeaşi încântare mi-a trezit-o spectacolul Dianei Buluga de la Cluj, cu Irma Grese: un înger al morții, de Jo Davidsmeyer, din care tânăra absolventă prezentase un concentrat de 15 minute şi la Mangalia, tot fără un prea mare succes. Actrița a muncit mult, se putea recunoaşte, la acest rol şi la spectacol în general, căci e şi regizoarea lui, împreună cu Cristian Pascariu, dar a păstrat o anume rigiditate care o făcea neconvingătoare în rolul acesta, al unei gardience criminale de la Auschwitz. În plus, nu cred că era nevoie de unele detalii de decor, ca să fim convinşi că e vorba de un lagăr german, cum ar fi sârma ghimpată care atârna într-unul sau două colțuri ale scenei, ca să nu mai vorbesc de inexplicabila ploaie finală. Că doar n-o fi fost o metaforă a lacrimilor pe care, nici măcar în fața morții, acest monstru nu putea să le verse.
Teatrul „Andrei Mureşanu” din Sf. Gheorghe a prezentat o variantă foarte plauzibilă a piesei Biljanei Srbljanovic, Poveşti de familie, în tradu-cerea Ioanei Flora, mai cunoscută ca actriță şi fiică a regretatului poet, decât ca traducătoare. Stângăciile nu au marcat, însă, textul, iar tinerii actori s-au achitat foarte bine de rolurile lor. Sigur, fragmentarismul piesei a ştampilat şi spectacolul, dar în cadrul acestui model, lucrurile au curs firesc, astfel încât publicul să rămână cu atenția trează pe tot parcursul celor 80 de minute, cât a durat reprezemtația. Regizorul Cristian Ban a lucrat cu actorii Sebastian Marina, Daniel Rizea, Claudia Ardelean, Fatma Mohamed, scenografia aparținând Cristinei Milea. Cu toții meritând câte un compliment din partea spectatorului.
Nu acelaşi lucru se poate spune despre spectacolul studenților de la Universitatea „Hyperion” din Bucureşti, cu Al Matale, Caragiale, în regia profesoarei lor, Rodica Mandache. Aici, în afara lipirii fragmentelor de text, care mi s-a părut, de la început, contestabilă, au abundant accentele false, puse greşit pe frazele lui Nenea Iancu, astfel încât nici Zițele, că erau mai multe, nici Vetele, că nici ele nu erau una singură (sic), nici, ce să mai vorbim, palidul Rică Venturiano, studinte în Drept şi publicist, nu au reuşit nici măcar să sugereze mai mult de câteva minute lumea lui Caragiale. Au interpretat: Cristian Mardare, Andreea Tănase, Loredana Benga, Ruxandra Maniu, Ana Rusu, Andreea Ilinca, Monica Muşat, Cătălina Roşu.
Şi Îngerul morții… s-a desfăşurat într-o pivniță machiată în „club”, dar nu de tip englezesc, nu vă speriați, şi Noile suferințe ale tânărului W. au fost reprezentate tot acolo, la un metru şi ceva sub carosabil şi trotuar. De data aceasta, spectacolul Andreei Şovan, care a jucat rolul tânărului Edgar Wibeau din piesa lui Ulrich Plenzdorf, a fost unul pe cât de scurt, 50 ‘, pe atât de captivant. Andreea Şovan are o mobilitate a spiritului şi a expresiei feței, extrem de bine acordată cu modelul, ales chiar de dramaturg, şi anume celebrul personaj al lui Salinger, Holden Caulfield, al tânărului sinucigaş german. Ea a reuşit să întruchipeze un personaj tragic, în aparență vesel şi încântat de ceea ce a făcut, căci povestea e, undeva, dincolo de mormânt, cum se spune de obicei. Povestea despre fuga de acasă, libertatea cucerită astfel, munca pe un şantier şi dragostea care-l duce la moarte este atât de natural spusă de actriță, încât nu-i mai observi nici rarele aproximații care pot surveni şi la case mai mari.
Teatrul Municipal din Baia Mare a venit cu un spectacol destul de complicat, Minunata lume nebună de Anthony Neilson, în regia lui Răzvan Mureşan, cu actorii: Gabriela Del-Pupo, Gabriela Chirilă, Inna Andriucă, Ionuț Mateescu, Valeriu Doran, Ciprian Vultur, Mihai Dămăcuş şi Ioan Costin, aproape toți în câte patru-cinci roluri-înfățişări. Spectacolul a fost o explozie de mişcare şi imaginație, cu atât mai mult cu cât tot ce se întâmplă aici, pe modelul celebrei cărți despre Alice, este undeva între vis şi realitate, cea mai mare parte a timpului în vis. Interpreta principală, Gabriela Del-Pupo n-a strălucit, fiind deseori în afara rolului, palidă întruchipare a unei copii, şi aici o copie a unui personaj celebru, Alice, cea din Țara Minunilor. Mai naturali şi pătrunşi în roluri au fost Inna Andriucă, de un dinamism şi o versatilitate remarcabile, Ionuț Mateescu, Gabriela Chirilă. N-aş vrea să-i nedreptățim nici pe ceilalți, toată lumea s-a desfăşurat în această adevărată sarabandă de mişcare şi sunete. Povestea Lisei, care pleacă în căutarea celor 60 de minute pierdute, naşte un fel de monştri grațioşi, ale căror multiple înfățişări îi solicită pe actori, dar şi atenția publicului.
Din punctul meu de vedere, însă, spectacolul cel mai important, cel puțin al secțiunii pe care am văzut-o, a fost 20/20 de Geanina Cărbunariu, autoare a textului şi a regiei, cu actorii: Radu Iacoban, Bányai Kelemen Barna, Berekméri Katalin, Paula Gherghe, Mădălina Ghițescu, Korpos András, Rolando Matsangos, Sebestyén Aba, Cristina Toma, Tompa Klára, de la Yorick Studio din Târgu Mureş. Povestea conflictului interetnic din martie 1990, venea după România 21 de Peca Ştefan, un musical schematic şi nereuşit, atât ca text, plin de locuri comune, cât şi ca muzică, în care erau puşi, din păcate, să facă un fel de mişcare neinteligentă actori de mare finețe, cum sunt Cezar Antal, Isabela Neamțu, Victor Giurescu şi Nora Covali. Geanina Cărbunariu a ştiut să evite să calce în străchinile truismelor, inventând o poveste credibilă, cu vecini maghiari şi români, aduşi din Moldova şi Oltenia, într-un bloc din Tg. Mureş, plus o vizită a unor maghiari din patria-mamă, pereche interpretată admirabil. Din păcate, lista otova a numelor de actori nu specifică cine ce rol a jucat, aşa că nu-i pot nominaliza pe cei doi. Dar şi marele ungur, care se sileşte să pară conciliant, şi devine, la urma urmelor, şi consoarta sa, şi ceilalți, „românaşii”, cu obiceiurile lor pre-orăşeneşti, au un haz nebun şi îşi joacă rolurile cu multă dăruire şi convingere, ceea ce face ca rezultatul să se transmită sălii. Este vădită aici de inteligența artistică a autoarei şi regizoarei, care a găsit un-ghiul cel mai bun de abordare a unui început de tragedie, la 20 de ani după, în cheie comică, dar fără a eluda înțelesurile mai profunde ale situației şi evenimentelor.
Din păcate, şederea subsemnatului la Piatra Neamț, cu „Ceahlăul la apus, un uriaş cu fruntea sus, de strajă țării noastre pus...” s-a încheiat aici, înainte de Cartea vițelului cu Codrina Pricopoaia şi excelentul OO! al lui Alexandru Dabija. Oricum, cu ceva tot am rămas, acest festival, excelent organizat de directorul Liviu Timuş şi de devotata sa secretară literară, Gențiana Ionescu, adevărate gazde prietenoase, este unul care merită frecventat, atâta cât puteți rezista la lipsa din Bucureşti, în octombrie.
Nici nu s-a terminat bine festivalul pietrean, că a început FNT-ul, la Bucureşti. Dar asta e o altă poveste.
La sfârşitul lunii octombrie, la Piatra Neamț, are loc un fel de altă gală a tinerilor actori, festivalul cu subtitlul „Pledez pentru tine(ri)”, un concurs ajuns anul acesta la a douăzeci şi cincea ediție. Cam lung, acest festival nu prea poate fi urmărit cap-coadă de altcineva decât de prieteni şi de juriu. Invitații vin, dar mai şi pleacă. Cine poate sta departe de oraşul de reşedință, unde mai are şi de lucru, din 18 şi până în 30 octombrie? Aşa că se mărginesc, fiecare dintre cei care au trecut pe-acolo, să reflecte asupra câte unui fragment, urmând ca aceia care vor o imagine globală a festivalului, să pună alături aceste cioburi.
Din punctul de vedere al subsemnatului, primul spectacol a fost un success. Playground, un spectacol fără cuvinte, dar foarte sugestiv prin mişcare şi dans, cu fulgurații şi revelații, venit de la Figura Stúdió din Gheorgheni, un teatru destul de puțin cunoscut în capitală, a încântat pe toată lumea. Dezinvoltura actorilor, flexibilitatea lor fizică şi spirituală, libertatea lor de mişcare şi de compunere a unor tablouri vivante pe scena Teatrului Tineretului din Piatra Neamț, unde se desfăşoară în mod tradițional festiva-lul, au sugerat însăşi mişcarea lumii, a vieții, cu un colț care rămâne tulbure, inexplicabil, mai totdeauna. Deşi ar fi inspirat de două coregrafii celebre, Teren de joacă, din 1979, de Kenneth MacMillan şi Jucării, din 1913, de Nijinski, eu aş opta mai degrabă către o întruchipare a visului, până la coşmar şi la nebunia finală, când unii devin pacienți, aşa cum, la început, ordinea menținută cu fluierul trimitea în cu totul altă parte decât joaca de copii. Iată şi numele creatorilor acestui spectacol frumos: actorii Bartha Boróka, Szabó Eduárd, Barabás Árpád, Máthé Annamária, Boros Mária, Vajda Gyöngyvér, Gazdag Erzsébet, Kömivés Csongor, Kolozs Borsos Gábor, regia şi coregrafia Bozsik Yvette, scenografia Berzsenyi Krisztina.
Nu aceeaşi încântare mi-a trezit-o spectacolul Dianei Buluga de la Cluj, cu Irma Grese: un înger al morții, de Jo Davidsmeyer, din care tânăra absolventă prezentase un concentrat de 15 minute şi la Mangalia, tot fără un prea mare succes. Actrița a muncit mult, se putea recunoaşte, la acest rol şi la spectacol în general, căci e şi regizoarea lui, împreună cu Cristian Pascariu, dar a păstrat o anume rigiditate care o făcea neconvingătoare în rolul acesta, al unei gardience criminale de la Auschwitz. În plus, nu cred că era nevoie de unele detalii de decor, ca să fim convinşi că e vorba de un lagăr german, cum ar fi sârma ghimpată care atârna într-unul sau două colțuri ale scenei, ca să nu mai vorbesc de inexplicabila ploaie finală. Că doar n-o fi fost o metaforă a lacrimilor pe care, nici măcar în fața morții, acest monstru nu putea să le verse.
Teatrul „Andrei Mureşanu” din Sf. Gheorghe a prezentat o variantă foarte plauzibilă a piesei Biljanei Srbljanovic, Poveşti de familie, în tradu-cerea Ioanei Flora, mai cunoscută ca actriță şi fiică a regretatului poet, decât ca traducătoare. Stângăciile nu au marcat, însă, textul, iar tinerii actori s-au achitat foarte bine de rolurile lor. Sigur, fragmentarismul piesei a ştampilat şi spectacolul, dar în cadrul acestui model, lucrurile au curs firesc, astfel încât publicul să rămână cu atenția trează pe tot parcursul celor 80 de minute, cât a durat reprezemtația. Regizorul Cristian Ban a lucrat cu actorii Sebastian Marina, Daniel Rizea, Claudia Ardelean, Fatma Mohamed, scenografia aparținând Cristinei Milea. Cu toții meritând câte un compliment din partea spectatorului.
Nu acelaşi lucru se poate spune despre spectacolul studenților de la Universitatea „Hyperion” din Bucureşti, cu Al Matale, Caragiale, în regia profesoarei lor, Rodica Mandache. Aici, în afara lipirii fragmentelor de text, care mi s-a părut, de la început, contestabilă, au abundant accentele false, puse greşit pe frazele lui Nenea Iancu, astfel încât nici Zițele, că erau mai multe, nici Vetele, că nici ele nu erau una singură (sic), nici, ce să mai vorbim, palidul Rică Venturiano, studinte în Drept şi publicist, nu au reuşit nici măcar să sugereze mai mult de câteva minute lumea lui Caragiale. Au interpretat: Cristian Mardare, Andreea Tănase, Loredana Benga, Ruxandra Maniu, Ana Rusu, Andreea Ilinca, Monica Muşat, Cătălina Roşu.
Şi Îngerul morții… s-a desfăşurat într-o pivniță machiată în „club”, dar nu de tip englezesc, nu vă speriați, şi Noile suferințe ale tânărului W. au fost reprezentate tot acolo, la un metru şi ceva sub carosabil şi trotuar. De data aceasta, spectacolul Andreei Şovan, care a jucat rolul tânărului Edgar Wibeau din piesa lui Ulrich Plenzdorf, a fost unul pe cât de scurt, 50 ‘, pe atât de captivant. Andreea Şovan are o mobilitate a spiritului şi a expresiei feței, extrem de bine acordată cu modelul, ales chiar de dramaturg, şi anume celebrul personaj al lui Salinger, Holden Caulfield, al tânărului sinucigaş german. Ea a reuşit să întruchipeze un personaj tragic, în aparență vesel şi încântat de ceea ce a făcut, căci povestea e, undeva, dincolo de mormânt, cum se spune de obicei. Povestea despre fuga de acasă, libertatea cucerită astfel, munca pe un şantier şi dragostea care-l duce la moarte este atât de natural spusă de actriță, încât nu-i mai observi nici rarele aproximații care pot surveni şi la case mai mari.
Teatrul Municipal din Baia Mare a venit cu un spectacol destul de complicat, Minunata lume nebună de Anthony Neilson, în regia lui Răzvan Mureşan, cu actorii: Gabriela Del-Pupo, Gabriela Chirilă, Inna Andriucă, Ionuț Mateescu, Valeriu Doran, Ciprian Vultur, Mihai Dămăcuş şi Ioan Costin, aproape toți în câte patru-cinci roluri-înfățişări. Spectacolul a fost o explozie de mişcare şi imaginație, cu atât mai mult cu cât tot ce se întâmplă aici, pe modelul celebrei cărți despre Alice, este undeva între vis şi realitate, cea mai mare parte a timpului în vis. Interpreta principală, Gabriela Del-Pupo n-a strălucit, fiind deseori în afara rolului, palidă întruchipare a unei copii, şi aici o copie a unui personaj celebru, Alice, cea din Țara Minunilor. Mai naturali şi pătrunşi în roluri au fost Inna Andriucă, de un dinamism şi o versatilitate remarcabile, Ionuț Mateescu, Gabriela Chirilă. N-aş vrea să-i nedreptățim nici pe ceilalți, toată lumea s-a desfăşurat în această adevărată sarabandă de mişcare şi sunete. Povestea Lisei, care pleacă în căutarea celor 60 de minute pierdute, naşte un fel de monştri grațioşi, ale căror multiple înfățişări îi solicită pe actori, dar şi atenția publicului.
Din punctul meu de vedere, însă, spectacolul cel mai important, cel puțin al secțiunii pe care am văzut-o, a fost 20/20 de Geanina Cărbunariu, autoare a textului şi a regiei, cu actorii: Radu Iacoban, Bányai Kelemen Barna, Berekméri Katalin, Paula Gherghe, Mădălina Ghițescu, Korpos András, Rolando Matsangos, Sebestyén Aba, Cristina Toma, Tompa Klára, de la Yorick Studio din Târgu Mureş. Povestea conflictului interetnic din martie 1990, venea după România 21 de Peca Ştefan, un musical schematic şi nereuşit, atât ca text, plin de locuri comune, cât şi ca muzică, în care erau puşi, din păcate, să facă un fel de mişcare neinteligentă actori de mare finețe, cum sunt Cezar Antal, Isabela Neamțu, Victor Giurescu şi Nora Covali. Geanina Cărbunariu a ştiut să evite să calce în străchinile truismelor, inventând o poveste credibilă, cu vecini maghiari şi români, aduşi din Moldova şi Oltenia, într-un bloc din Tg. Mureş, plus o vizită a unor maghiari din patria-mamă, pereche interpretată admirabil. Din păcate, lista otova a numelor de actori nu specifică cine ce rol a jucat, aşa că nu-i pot nominaliza pe cei doi. Dar şi marele ungur, care se sileşte să pară conciliant, şi devine, la urma urmelor, şi consoarta sa, şi ceilalți, „românaşii”, cu obiceiurile lor pre-orăşeneşti, au un haz nebun şi îşi joacă rolurile cu multă dăruire şi convingere, ceea ce face ca rezultatul să se transmită sălii. Este vădită aici de inteligența artistică a autoarei şi regizoarei, care a găsit un-ghiul cel mai bun de abordare a unui început de tragedie, la 20 de ani după, în cheie comică, dar fără a eluda înțelesurile mai profunde ale situației şi evenimentelor.
Din păcate, şederea subsemnatului la Piatra Neamț, cu „Ceahlăul la apus, un uriaş cu fruntea sus, de strajă țării noastre pus...” s-a încheiat aici, înainte de Cartea vițelului cu Codrina Pricopoaia şi excelentul OO! al lui Alexandru Dabija. Oricum, cu ceva tot am rămas, acest festival, excelent organizat de directorul Liviu Timuş şi de devotata sa secretară literară, Gențiana Ionescu, adevărate gazde prietenoase, este unul care merită frecventat, atâta cât puteți rezista la lipsa din Bucureşti, în octombrie.
Nici nu s-a terminat bine festivalul pietrean, că a început FNT-ul, la Bucureşti. Dar asta e o altă poveste.