Meridian
Amos Oz
Premiul Méditerranée Etranger – câteva comentarii cu prilejul Ceremoniei de Decernare
Articol publicat în ediția Viața Românească 11-12 / 2010
Premiul Méditerranée Etranger – câteva comentarii cu prilejul Ceremoniei de Decernare
(Perpignan, 2 octombrie 2010)
Doamnelor şi domnilor, stimați membri ai juriului, onorată asistență, dragi prieteni: locuiesc în Arad, un orăşel din deşert. De fapt, deşertul începe la depărtare de cinci minute de casa mea. Mă trezesc în fiecare dimineață la ora cinci şi ies să fac o scurtă plimbare prin deşert. Această plimbare mă ajută să am o viziune corectă asupra lucrurilor şi să păstrez proporțiile. După ce mă întorc acasă, dau drumul la radio ca să aflu ştirile de dimineață şi-i aud pe politicieni folosind cuvinte sau expresii cum ar fi „niciodată”, „mereu”, „pentru totdeauna”; şi sunt convins că pietrele din deşert râd. Apoi îmi beau cafeaua, mă aşez la birou şi încep să mă întreb ce s-ar putea întâmpla dacă eu aş fi în locul lui sau în locul ei, cum ar fi dacă eu aş fi în locul lor. A scrie un roman, spunea, la un moment dat, D. H. Lawrence, înseamnă a (re)prezenta cinci, şase sau şapte puncte de vedere diferite şi contradictorii cu aceeaşi putere de convingere şi implicând aceeaşi cantitate de empatie. Atunci când scriu despre conflictele în care sunt implicate personajele mele, sunt întotdeauna de partea fiecăruia, urmând exact modelul acelui rabin proverbial din cunoscuta anecdotă evreiască, cel care trebuia să facă dreptate unor oameni care-şi susțineau, amândoi, dreptul de proprietate asupra aceleiaşi capre. Rabinul i-a ascultat pe fiecare în parte şi apoi a decis că amândoi au dreptate. După ce a ajuns acasă, iar soția sa i-a spus: „Dragă bărbate, dar cum pot, oare, să aibă amândoi dreptate, câtă vreme fiecare susține că el este proprietarul de drept al aceleiaşi capre?” Iar rabinul, după ce s-a gândit bine, i-a răspuns: „De fapt, şi tu ai dreptate.” Atunci când lucrez la un roman sau la o povestire, sunt, eu însumi, acel rabin.
Stau la birou, scriu câteva rânduri, apoi şterg câteva, scriu cu stiloul, nu la computer, ciornă după ciornă, identificându-mă mereu cu fiecare dintre personajele mele.
O carte, după cum bine ştiți, trebuie scrisă întotdeauna în singurătate. Scriitorul se închide în camera sa şi petrece zeci şi sute de ore mai degrabă împreună cu personajele sale decât cu propria sa familie ori grup de prieteni. Îşi ascultă personajele, le vorbeşte, se ceartă cu ele, le cheamă, pe rând, pentru a le da posibilitatea să se exprime, asemenea unui tată dintr-o familie gălăgioasă dintr-un film al lui Fellini, o familie unde toți vor să vorbească deodată, fiecare vrea să-i convingă pe ceilalți, fiecare încearcă să-şi facă vocea auzită mai tare decât ceilalți. Uneori se mai întâmplă ca scriitorul, în singurătatea sa, să bată cu pumnul în masă, cerându-le să facă puțină linişte. Le cere, deci, personajelor, să vorbească pe rând.
Dar, după cum orice carte este scrisă în singurătate, ea trebuie şi citită la fel. Cititorul meu ideal stă singur, noaptea, într-o cameră cu uşa închisă, într-un fotoliu confortabil, într-o linişte profundă, cu o lampă alături de fotoliu, şi-mi citeşte cartea cu cea mai mare atenție, concentrat, în vreme ce ploaia se aude bătând în obloanele închise.
Însă, pentru a ajunge din singurătatea scriitorului care lucrează în camera sa, într-o noapte de iarnă, la singurătatea cititorului, aflat, la rândul său, singur, în odaia lui, într-o noapte de iarnă, cartea trebuie să traverseze strada extrem de aglomerată ce desparte camera zăvorâtă a scriitorului de camera, tot zăvorâtă, a cititorului. Între actul scrierii şi cel al lecturii se află editorul, relațiile publice, interviurile, cronicile de carte, lecturile publice, tot acest arsenal ce însoțeşte apariția unei cărți. Astfel încât, o carte ce se naşte în singurătate şi tăcere, va ajunge să-şi croiască loc în lume trecând prin tot felul de locuri gălăgioase, pentru a reveni, apoi, în mâinile cititorului, tot la singurătate şi tăcere.
Scene din viața la țară, cartea pentru care mi-ați acordat Premiul Méditerranée Etranger, cuprinde şapte povestiri plasate în localitatea Tel Ilan, plus încă o povestire legată de un alt loc şi de o epocă mai îndepărtată de prezent. Personajele trec dintr-un text în altul, astfel încât se întâmplă adesea ca protagonistul unei povestiri să reapară, în postură de personaj secundar, în povestirea următoare. În acest fel se constituie, pe îndelete, întreaga țesătură a societății din localitatea respectivă. Iar micul univers al fiecărei povestiri se alătură celorlalte pentru a construi, în ansamblu, țesătura completă a vieții din Tel Ilan. Prin urmare, cartea poate fi citită ca un roman compus din mai multe secțiuni, un roman centrat pe spiritul locului, un roman despre o anumită localitate care se schimbă văzând cu ochii – şi, de fapt, chiar în fața ochilor noştri, ca cititori, devenind, pe parcurs, mai puțin un sat de agricultori şi din ce în ce mai mult unul al proprietarilor de pensiuni, al turiştilor şi al amatorilor de chilipiruri. Tel Ilan e produsul propriei mele imaginații, însă Israelul numără mai mult de zece localități rurale mai vechi de o sută de ani, iar unele dintre acestea pot să semene puțin cu acel Tel Ilan pe care l-am descris în carte.
De fapt, această carte s-a născut ca urmare a unui vis. Acum câțiva ani am visat că eram singur într-unul din acele vechi sate israeliene, pline de case dărăpănate, cu obloanele căzute, cu porțile închise, având, toate, curțile goale şi neîngrijite, cu câteva unelte de agricultură ruginite, aşezate în spatele casei, cu tot felul de magazii părăsite şi grajduri gata-gata să se prăbuşească. În vis, se făcea că rătăceam singur, în căutarea vreunui chip cunoscut, însă acolo nu era nici o ființă vie, nici pe străzi, nici în casele zăvorâte, nici prin curți. În timp ce merg aşa, visul se schimbă, deodată – căci ştiți că visele au, uneori, capacitatea de a se transforma, pe neaşteptate, în cu totul altceva – şi iată că acum nu mă mai aflu eu în căutarea oamenilor, ci oamenii mă caută pe mine, iar eu caut un loc unde să mă ascund, alergând dintr-o curte în alta, de pe o stradă pe alta, numai că nu găsesc absolut nici un loc unde să pot trece neobservat. Povestirile din Scene din viața la țară au luat naştere în urma acestui vis. Cu excepția ultimului text din carte, care a apărut ca urmare a unui coşmar.
În fiecare din aceste povestiri există ceva straniu şi neliniştitor, ceva ce rămâne nerezolvat (niciodată nu mi-au plăcut finalurile închise). În spatele fiecărei povestiri se ascunde alta, una subterană, care se iveşte sau doar este sugerată către finalul textului. Aceasta nu este o carte de alegorii politice şi nici nu vorbeşte direct despre situația actuală a Israelului. Nu se referă la evrei şi arabi şi nici la evreii religioşi sau la cei nereligioşi. Însă e ca şi cum fiecare din aceste texte ar păşi pe o suprafață subțire, pe o crustă abia închegată, dedesubtul căreia sălăşluiesc forțe întunecate – există pretutindeni acest sentiment.
Veți găsi tristețe, singurătate şi, deopotrivă, un sentiment al declinului pe parcursul acestor povestiri. Însă satul Tel Ilan nu se află nicidecum în declin, ci dimpotrivă, se reînnoieşte mereu şi se schimbă la tot pasul. Se constru-iesc case noi pe amplasamentul celor vechi, iar locul întemeietorilor localității şi al urmaşilor acestora este luat de alți oameni, de alte existențe, despre care voi vorbi, poate, într-o altă carte.
În ciuda tristeții, singurătății şi a acestui sentiment al declinului şi degradării, nu este vorba de o scriere menită să exprime deznădejdea. Protagonistul fiecărei povestiri nu încetează nici o clipă să caute câte ceva. Ei caută, în general, ceva ce au pierdut, însă nu-şi dau seama exact ce au pierdut. Şi încearcă să găsească acel ceva în pivnițe şi în poduri, în zidurile caselor şi în livezi întunecate, fiind mereu aflați în căutarea acelui lucru despre care nici măcar nu ştiu că le lipseşte, dar pe care niciodată nu renunță să încerce să-l identifice. Cu adevărat, putem spune că toți caută acel ceva pe care fiecare îl ascunde de sine însuşi. Fiecare personaj are un secret, însă nici unul nu ştie care este acesta. Cititorul poate doar să presupună, deoarece povestirile nu oferă nici un răspuns. Astfel că cititorul este invitat să călătorească alături de protagoniştii din Scene din viața la țară şi să caute împreună cu ei ceea ce aceştia au pierdut – şi, poate, chiar şi ceea ce el însuşi, cititorul, a pierdut la un moment dat.
*
Doamnelor şi domnilor, acordarea Premiului Méditerranée Etranger este extrem de importantă pentru mine, căci mă consider o ființă mediteraneană, o persoană care a trăit mereu în mijlocul unor ținuturi ale măslinilor şi ale cerurilor albastre, printre izvoare şi livezi de pomi fructiferi, alături de deşert, de mare, de vestigii străvechi şi de amintiri nepieritoare. Părinții mei se considerau europeni, iar eu mă consider mediteranean. Majoritatea locuitorilor Israelului provin din zone mediteraneene ori s-au născut chiar pe țărmurile Mării Mediterane. Prin temperamentul lor, prin exuberanța, pofta de viață, entuziasmul şi căldura lor, israelienii par desprinşi dintr-un film al lui Fellini, iar nu dintr-unul al lui Ingmar Bergman. Israelul evreilor este o tabără de refugiați – jumătate dintre noi sunt refugiați care au fugit sau au fost alungați din Europa, iar cealaltă jumătate sunt refugiați care au fugit ori au fost alungați din țările arabe. Şi Palestina este tot o tabără de refugiați. Conflictul dintre Israel şi Palestina este, de fapt, tragica confruntare dintre două tabere de refugiați. Conflictul dintre israelieni şi palestinieni este înfruntarea tragică dintre două victime ale Europei, căci arabii au fost, la rândul lor, victimele imperialismului, colonialismului, represiunii şi umilinței. Evreii au fost victimele discriminării, persecuțiilor şi, în cele din urmă, ale unui genocid fără seamăn în istorie. În fața unor astfel de evenimente, două victime, mai cu seamă două victime ale aceluiaşi opresor, ar fi trebuit să se apropie şi chiar să se înfrățească. Însă adevărul, atât în ceea ce priveşte indivizii în parte, cât şi țările, în ansamblu, este că cele mai cumplite confruntări au izbucnit tocmai între victimele aceluiaşi opresor. Cei doi fii ai unui tată tiranic vor vedea, fiecare, în fratele lor, imaginea părintelui neîndurător. Şi aşa s-a întâmplat şi în cazul evreilor şi arabilor – fiecare din noi a descoperit în celălalt doar imaginea fostului opresor. Arabii privesc Israelul evreilor şi nu ne văd drept ceea ce suntem – o tabără de refugiați pe jumătate isterici. Ci dimpotrivă, văd în noi brațul atotstăpânitor, arogant, opresiv şi exploatator al colonialismului european. La rândul nostru, îi privim pe arabi şi, în loc de a-i vedea ca pe tovarăşii şi frații noştri de sufe-rință, îi considerăm urmaşii celor care ne-au persecutat în trecut – antisemiții. Nazişti care au mustață şi s-au mai bronzat, dar care sunt la fel de dornici să ne ucidă.
Spuneam mai devreme că acest conflict dintre israelieni şi palestinieni este unul tragic. Este, într-adevăr, o tragedie, iar nu un western, deşi aici, în Europa, am observat că există, în general, tendința ca lucrurile şi realitatea să fie reprezentate în alb şi negru. La originea conflictului despre care vorbesc se află ciocnirea dintre dreapta şi stânga şi, adesea, este vorba despre o confruntare dintre un rău şi un alt rău. Palestinienii se află în Palestina pentru că Palestina este pământul palestinienilor, la fel cum Grecia este patria grecilor, iar Norvegia este a norvegienilor. Evreii israelieni se află în Israel pentru că nu au nici o altă patrie şi, ca națiune, n-au avut niciodată o altă patrie în afara Țării lui Israel. Palestinienii n-au unde să se ducă, şi nici israelineii n-au unde să se ducă. Teritoriul aflat în dispută este, cu totul, mai mic decât Olanda – şi totuşi nu există altă soluție decât să fie împărțit în două state, Israel şi Palestina. Israelienii şi palestinienii nu se pot transforma în unul şi acelaşi popor care trăieşte în una şi aceeaşi țară şi nu are rost să încercăm să-i forțăm să se înghesuie într-un soi de pat dublu după un veac de ură şi de violențe. Nimeni n-ar fi îndrăznit să viseze, imediat după încheierea celui De-al Doilea Război Mondial, transformarea Germaniei şi Poloniei într-o singură țară. Evreii israelieni şi arabii palestinieni nu pot, în acest moment, să devină o mare, unită şi fericită familie în primul rând pentru că nu sunt şi n-au fost niciodată aşa ceva. Ci sunt, dimpotrivă, două familii nefericite şi tocmai din acest motiv este vital să împărțim casa în mai multe apartamente mai mici – la fel cum cehii şi slovacii au reuşit să facă fără a vărsa vreun strop de sânge.
Doamnelor şi domnilor, trăim vremuri ale speranței care renaşte. Distanța dintre pozițiile oficiale ale israelienilor şi palestinielnilor la negocierile de pace nu este mică, însă este, cu siguranță, mai mică decât a fost vreodată de-a lungul acestui conflict vechi, deja, de un veac. E greu să fii profet, mai ales în Ierusalim – competiția e acerbă! – însă dați-mi voie să închei cu o mică profeție: va veni o zi când vor exista o ambasadă israeliană în Palestina şi o ambasadă palestiniană în Ierusalim. Iar acestea se vor afla la foarte mică distanță una de cealaltă, căci una dintre ele va fi situată în Ierusalimul de Vest, capitala Israelului, iar cealaltă, în Ierusalimul de Est, capitala Palestinei. Extremiştii de ambele părți vor continua să facă tot ceea ce pot pentru a împiedica ajungerea la un compromis şi la pace – dar pacea se va stabili oricum, deoarece marea majoritate a cetățenilor celor două popoare doresc asta şi deoarece extremiştii nu sunt decât o minoritate, de ambele părți.
Doamnelor şi domnilor, onorați membri ai juriului Premiului Méditerranée Etranger, vă mulțumesc că ați considerat că Scene din viața la țară, recenta mea carte, merită această recunoaştere oficială. Este, într-adevăr, o carte mediteraneană, scrisă de un om mediteranean, care speră că pacea şi înțelegerea vor domni între toate națiunile mediteraneene.
Traducere de Rodica Grigore
(Perpignan, 2 octombrie 2010)
Doamnelor şi domnilor, stimați membri ai juriului, onorată asistență, dragi prieteni: locuiesc în Arad, un orăşel din deşert. De fapt, deşertul începe la depărtare de cinci minute de casa mea. Mă trezesc în fiecare dimineață la ora cinci şi ies să fac o scurtă plimbare prin deşert. Această plimbare mă ajută să am o viziune corectă asupra lucrurilor şi să păstrez proporțiile. După ce mă întorc acasă, dau drumul la radio ca să aflu ştirile de dimineață şi-i aud pe politicieni folosind cuvinte sau expresii cum ar fi „niciodată”, „mereu”, „pentru totdeauna”; şi sunt convins că pietrele din deşert râd. Apoi îmi beau cafeaua, mă aşez la birou şi încep să mă întreb ce s-ar putea întâmpla dacă eu aş fi în locul lui sau în locul ei, cum ar fi dacă eu aş fi în locul lor. A scrie un roman, spunea, la un moment dat, D. H. Lawrence, înseamnă a (re)prezenta cinci, şase sau şapte puncte de vedere diferite şi contradictorii cu aceeaşi putere de convingere şi implicând aceeaşi cantitate de empatie. Atunci când scriu despre conflictele în care sunt implicate personajele mele, sunt întotdeauna de partea fiecăruia, urmând exact modelul acelui rabin proverbial din cunoscuta anecdotă evreiască, cel care trebuia să facă dreptate unor oameni care-şi susțineau, amândoi, dreptul de proprietate asupra aceleiaşi capre. Rabinul i-a ascultat pe fiecare în parte şi apoi a decis că amândoi au dreptate. După ce a ajuns acasă, iar soția sa i-a spus: „Dragă bărbate, dar cum pot, oare, să aibă amândoi dreptate, câtă vreme fiecare susține că el este proprietarul de drept al aceleiaşi capre?” Iar rabinul, după ce s-a gândit bine, i-a răspuns: „De fapt, şi tu ai dreptate.” Atunci când lucrez la un roman sau la o povestire, sunt, eu însumi, acel rabin.
Stau la birou, scriu câteva rânduri, apoi şterg câteva, scriu cu stiloul, nu la computer, ciornă după ciornă, identificându-mă mereu cu fiecare dintre personajele mele.
O carte, după cum bine ştiți, trebuie scrisă întotdeauna în singurătate. Scriitorul se închide în camera sa şi petrece zeci şi sute de ore mai degrabă împreună cu personajele sale decât cu propria sa familie ori grup de prieteni. Îşi ascultă personajele, le vorbeşte, se ceartă cu ele, le cheamă, pe rând, pentru a le da posibilitatea să se exprime, asemenea unui tată dintr-o familie gălăgioasă dintr-un film al lui Fellini, o familie unde toți vor să vorbească deodată, fiecare vrea să-i convingă pe ceilalți, fiecare încearcă să-şi facă vocea auzită mai tare decât ceilalți. Uneori se mai întâmplă ca scriitorul, în singurătatea sa, să bată cu pumnul în masă, cerându-le să facă puțină linişte. Le cere, deci, personajelor, să vorbească pe rând.
Dar, după cum orice carte este scrisă în singurătate, ea trebuie şi citită la fel. Cititorul meu ideal stă singur, noaptea, într-o cameră cu uşa închisă, într-un fotoliu confortabil, într-o linişte profundă, cu o lampă alături de fotoliu, şi-mi citeşte cartea cu cea mai mare atenție, concentrat, în vreme ce ploaia se aude bătând în obloanele închise.
Însă, pentru a ajunge din singurătatea scriitorului care lucrează în camera sa, într-o noapte de iarnă, la singurătatea cititorului, aflat, la rândul său, singur, în odaia lui, într-o noapte de iarnă, cartea trebuie să traverseze strada extrem de aglomerată ce desparte camera zăvorâtă a scriitorului de camera, tot zăvorâtă, a cititorului. Între actul scrierii şi cel al lecturii se află editorul, relațiile publice, interviurile, cronicile de carte, lecturile publice, tot acest arsenal ce însoțeşte apariția unei cărți. Astfel încât, o carte ce se naşte în singurătate şi tăcere, va ajunge să-şi croiască loc în lume trecând prin tot felul de locuri gălăgioase, pentru a reveni, apoi, în mâinile cititorului, tot la singurătate şi tăcere.
Scene din viața la țară, cartea pentru care mi-ați acordat Premiul Méditerranée Etranger, cuprinde şapte povestiri plasate în localitatea Tel Ilan, plus încă o povestire legată de un alt loc şi de o epocă mai îndepărtată de prezent. Personajele trec dintr-un text în altul, astfel încât se întâmplă adesea ca protagonistul unei povestiri să reapară, în postură de personaj secundar, în povestirea următoare. În acest fel se constituie, pe îndelete, întreaga țesătură a societății din localitatea respectivă. Iar micul univers al fiecărei povestiri se alătură celorlalte pentru a construi, în ansamblu, țesătura completă a vieții din Tel Ilan. Prin urmare, cartea poate fi citită ca un roman compus din mai multe secțiuni, un roman centrat pe spiritul locului, un roman despre o anumită localitate care se schimbă văzând cu ochii – şi, de fapt, chiar în fața ochilor noştri, ca cititori, devenind, pe parcurs, mai puțin un sat de agricultori şi din ce în ce mai mult unul al proprietarilor de pensiuni, al turiştilor şi al amatorilor de chilipiruri. Tel Ilan e produsul propriei mele imaginații, însă Israelul numără mai mult de zece localități rurale mai vechi de o sută de ani, iar unele dintre acestea pot să semene puțin cu acel Tel Ilan pe care l-am descris în carte.
De fapt, această carte s-a născut ca urmare a unui vis. Acum câțiva ani am visat că eram singur într-unul din acele vechi sate israeliene, pline de case dărăpănate, cu obloanele căzute, cu porțile închise, având, toate, curțile goale şi neîngrijite, cu câteva unelte de agricultură ruginite, aşezate în spatele casei, cu tot felul de magazii părăsite şi grajduri gata-gata să se prăbuşească. În vis, se făcea că rătăceam singur, în căutarea vreunui chip cunoscut, însă acolo nu era nici o ființă vie, nici pe străzi, nici în casele zăvorâte, nici prin curți. În timp ce merg aşa, visul se schimbă, deodată – căci ştiți că visele au, uneori, capacitatea de a se transforma, pe neaşteptate, în cu totul altceva – şi iată că acum nu mă mai aflu eu în căutarea oamenilor, ci oamenii mă caută pe mine, iar eu caut un loc unde să mă ascund, alergând dintr-o curte în alta, de pe o stradă pe alta, numai că nu găsesc absolut nici un loc unde să pot trece neobservat. Povestirile din Scene din viața la țară au luat naştere în urma acestui vis. Cu excepția ultimului text din carte, care a apărut ca urmare a unui coşmar.
În fiecare din aceste povestiri există ceva straniu şi neliniştitor, ceva ce rămâne nerezolvat (niciodată nu mi-au plăcut finalurile închise). În spatele fiecărei povestiri se ascunde alta, una subterană, care se iveşte sau doar este sugerată către finalul textului. Aceasta nu este o carte de alegorii politice şi nici nu vorbeşte direct despre situația actuală a Israelului. Nu se referă la evrei şi arabi şi nici la evreii religioşi sau la cei nereligioşi. Însă e ca şi cum fiecare din aceste texte ar păşi pe o suprafață subțire, pe o crustă abia închegată, dedesubtul căreia sălăşluiesc forțe întunecate – există pretutindeni acest sentiment.
Veți găsi tristețe, singurătate şi, deopotrivă, un sentiment al declinului pe parcursul acestor povestiri. Însă satul Tel Ilan nu se află nicidecum în declin, ci dimpotrivă, se reînnoieşte mereu şi se schimbă la tot pasul. Se constru-iesc case noi pe amplasamentul celor vechi, iar locul întemeietorilor localității şi al urmaşilor acestora este luat de alți oameni, de alte existențe, despre care voi vorbi, poate, într-o altă carte.
În ciuda tristeții, singurătății şi a acestui sentiment al declinului şi degradării, nu este vorba de o scriere menită să exprime deznădejdea. Protagonistul fiecărei povestiri nu încetează nici o clipă să caute câte ceva. Ei caută, în general, ceva ce au pierdut, însă nu-şi dau seama exact ce au pierdut. Şi încearcă să găsească acel ceva în pivnițe şi în poduri, în zidurile caselor şi în livezi întunecate, fiind mereu aflați în căutarea acelui lucru despre care nici măcar nu ştiu că le lipseşte, dar pe care niciodată nu renunță să încerce să-l identifice. Cu adevărat, putem spune că toți caută acel ceva pe care fiecare îl ascunde de sine însuşi. Fiecare personaj are un secret, însă nici unul nu ştie care este acesta. Cititorul poate doar să presupună, deoarece povestirile nu oferă nici un răspuns. Astfel că cititorul este invitat să călătorească alături de protagoniştii din Scene din viața la țară şi să caute împreună cu ei ceea ce aceştia au pierdut – şi, poate, chiar şi ceea ce el însuşi, cititorul, a pierdut la un moment dat.
*
Doamnelor şi domnilor, acordarea Premiului Méditerranée Etranger este extrem de importantă pentru mine, căci mă consider o ființă mediteraneană, o persoană care a trăit mereu în mijlocul unor ținuturi ale măslinilor şi ale cerurilor albastre, printre izvoare şi livezi de pomi fructiferi, alături de deşert, de mare, de vestigii străvechi şi de amintiri nepieritoare. Părinții mei se considerau europeni, iar eu mă consider mediteranean. Majoritatea locuitorilor Israelului provin din zone mediteraneene ori s-au născut chiar pe țărmurile Mării Mediterane. Prin temperamentul lor, prin exuberanța, pofta de viață, entuziasmul şi căldura lor, israelienii par desprinşi dintr-un film al lui Fellini, iar nu dintr-unul al lui Ingmar Bergman. Israelul evreilor este o tabără de refugiați – jumătate dintre noi sunt refugiați care au fugit sau au fost alungați din Europa, iar cealaltă jumătate sunt refugiați care au fugit ori au fost alungați din țările arabe. Şi Palestina este tot o tabără de refugiați. Conflictul dintre Israel şi Palestina este, de fapt, tragica confruntare dintre două tabere de refugiați. Conflictul dintre israelieni şi palestinieni este înfruntarea tragică dintre două victime ale Europei, căci arabii au fost, la rândul lor, victimele imperialismului, colonialismului, represiunii şi umilinței. Evreii au fost victimele discriminării, persecuțiilor şi, în cele din urmă, ale unui genocid fără seamăn în istorie. În fața unor astfel de evenimente, două victime, mai cu seamă două victime ale aceluiaşi opresor, ar fi trebuit să se apropie şi chiar să se înfrățească. Însă adevărul, atât în ceea ce priveşte indivizii în parte, cât şi țările, în ansamblu, este că cele mai cumplite confruntări au izbucnit tocmai între victimele aceluiaşi opresor. Cei doi fii ai unui tată tiranic vor vedea, fiecare, în fratele lor, imaginea părintelui neîndurător. Şi aşa s-a întâmplat şi în cazul evreilor şi arabilor – fiecare din noi a descoperit în celălalt doar imaginea fostului opresor. Arabii privesc Israelul evreilor şi nu ne văd drept ceea ce suntem – o tabără de refugiați pe jumătate isterici. Ci dimpotrivă, văd în noi brațul atotstăpânitor, arogant, opresiv şi exploatator al colonialismului european. La rândul nostru, îi privim pe arabi şi, în loc de a-i vedea ca pe tovarăşii şi frații noştri de sufe-rință, îi considerăm urmaşii celor care ne-au persecutat în trecut – antisemiții. Nazişti care au mustață şi s-au mai bronzat, dar care sunt la fel de dornici să ne ucidă.
Spuneam mai devreme că acest conflict dintre israelieni şi palestinieni este unul tragic. Este, într-adevăr, o tragedie, iar nu un western, deşi aici, în Europa, am observat că există, în general, tendința ca lucrurile şi realitatea să fie reprezentate în alb şi negru. La originea conflictului despre care vorbesc se află ciocnirea dintre dreapta şi stânga şi, adesea, este vorba despre o confruntare dintre un rău şi un alt rău. Palestinienii se află în Palestina pentru că Palestina este pământul palestinienilor, la fel cum Grecia este patria grecilor, iar Norvegia este a norvegienilor. Evreii israelieni se află în Israel pentru că nu au nici o altă patrie şi, ca națiune, n-au avut niciodată o altă patrie în afara Țării lui Israel. Palestinienii n-au unde să se ducă, şi nici israelineii n-au unde să se ducă. Teritoriul aflat în dispută este, cu totul, mai mic decât Olanda – şi totuşi nu există altă soluție decât să fie împărțit în două state, Israel şi Palestina. Israelienii şi palestinienii nu se pot transforma în unul şi acelaşi popor care trăieşte în una şi aceeaşi țară şi nu are rost să încercăm să-i forțăm să se înghesuie într-un soi de pat dublu după un veac de ură şi de violențe. Nimeni n-ar fi îndrăznit să viseze, imediat după încheierea celui De-al Doilea Război Mondial, transformarea Germaniei şi Poloniei într-o singură țară. Evreii israelieni şi arabii palestinieni nu pot, în acest moment, să devină o mare, unită şi fericită familie în primul rând pentru că nu sunt şi n-au fost niciodată aşa ceva. Ci sunt, dimpotrivă, două familii nefericite şi tocmai din acest motiv este vital să împărțim casa în mai multe apartamente mai mici – la fel cum cehii şi slovacii au reuşit să facă fără a vărsa vreun strop de sânge.
Doamnelor şi domnilor, trăim vremuri ale speranței care renaşte. Distanța dintre pozițiile oficiale ale israelienilor şi palestinielnilor la negocierile de pace nu este mică, însă este, cu siguranță, mai mică decât a fost vreodată de-a lungul acestui conflict vechi, deja, de un veac. E greu să fii profet, mai ales în Ierusalim – competiția e acerbă! – însă dați-mi voie să închei cu o mică profeție: va veni o zi când vor exista o ambasadă israeliană în Palestina şi o ambasadă palestiniană în Ierusalim. Iar acestea se vor afla la foarte mică distanță una de cealaltă, căci una dintre ele va fi situată în Ierusalimul de Vest, capitala Israelului, iar cealaltă, în Ierusalimul de Est, capitala Palestinei. Extremiştii de ambele părți vor continua să facă tot ceea ce pot pentru a împiedica ajungerea la un compromis şi la pace – dar pacea se va stabili oricum, deoarece marea majoritate a cetățenilor celor două popoare doresc asta şi deoarece extremiştii nu sunt decât o minoritate, de ambele părți.
Doamnelor şi domnilor, onorați membri ai juriului Premiului Méditerranée Etranger, vă mulțumesc că ați considerat că Scene din viața la țară, recenta mea carte, merită această recunoaştere oficială. Este, într-adevăr, o carte mediteraneană, scrisă de un om mediteranean, care speră că pacea şi înțelegerea vor domni între toate națiunile mediteraneene.
Traducere de Rodica Grigore