Meridian
Valery Oişteanu
MARCEL DUCHAMP. ARTA ?AHULUI
Articol publicat în ediția Viața Românească 11-12 / 2010
Duchamp a manifestat întotdeauna un interes vădit pentru jocul de şah. Încă din anul 1911, el a utilizat figuri preluate de la piesele (ori jocul) de şah în desenele sale, dar le-a imprimat şi pe pereții atelierului său din rue Larry, de la Paris, ori pe şevalete aşezate vertical. După câțiva ani, a început să circule zvonul conform căruia Duchamp ar fi abandonat arta pentru a putea studia în voie scenariile finalurilor de partidă din jocul de şah. Şi, cu toate că a participat, într-adevăr, la turnee oficiale, niciodată nu s-a desprins definitiv de lumea artei, deşi nu a făcut nici un efort pentru a stăvili acest zvon. Însă începând din anul 1923, alegând să se retragă din nou din domeniul artistic, şi-a dedicat următorii zece ani participării la turnee oficiale de şah. În 1925, fusese primit oficial în cadrul Federației Franceze de Şah, iar până în 1933 parti-cipase deja la douazeci şi patru de turnee internaționale, câştigând chiar marele premiu al anului 1928 şi clasându-se pe locul al doilea de mai multe ori, fiind, de asemenea, membru al echipei naționale a Franței la nu mai puțin de patru olimpiade de şah.
Expoziția organizată la Galeria de Arte Plastice Francis M. Naumann, aduce în fața vizitatorilor douăzeci de creații unde este evidentă influența şahului asupra artei lui Duchamp. Primul desen expus, intitulat „Studiu pentru portrete ale unor jucători de şah” (cărbune pe hârtie, 1911), este cel mai important din întreaga expoziție, fiind, de fapt, o schiță a fraților artistului, cei care l-au şi inițiat în tainele acestui joc: Jacques Villon (1875-1963), pictor şi artist grafic şi Raymond Duchamp-Villon (1876-1918). Unul dintre ei este reprezentat având mustață şi un set complet de piese de şah plasat pe locul creierului, figura celui de-al doilea pare a fi dominată de un nas lung şi de numeroase piese de şah, o încercare de a integra expresia inteligenței şi a artei vizuale prin intermediul acestui joc al minții.
O altă lucrare, intitulată „Trebuchet” („Capcana, 1917/1964), ca aluzie la o strategie specifică din şah, reprezintă un bătrân stând în picioare pe un piedestal asemenea unei sculpturi şi fiind, la început, țintuit pe podeaua atelierului lui Duchamp, tocmai la intrarea din West 14th Street, lucrarea fiind plasată acolo în mod deliberat, pentru efectul asupra vizitatorilor. De asemenea, mai este expusă şi o variantă a creației intitulate „Jucătorii de şah” (1965), precum şi o ediție limitată a unei fotografii realizate de Arnold Rosenberg 1958 a pieselor de şah în mişcare ale lui Duchamp, poziționate pe o farfurie transparentă de sticlă, confecționată special pentru a marca acest moment.
Lucrările mele preferate sunt „Set de şah de buzunar” (1943), o tablă de şah de piele cu jucători redefiniți de arta lui Duchamp şi „Cupidon” (cerneală pe hârtie, 1943), un desen folosit pentru afişul galeriei Julian Levy, pentru o expoziție de grup intitulată „Through the Big End of the Opera Glass”.
Max Ernst şi Man Ray au manifestat şi ei o predilecție pentru acest joc şi l-au utilizat în creațiile lor, unde găsim partide suprarealiste de şah jucate de participanți legați la ochi, un pretext pentru orice acțiune ori operațiune aflată sub semnul hazardului şi pentru performanțele inteligenței unor artişti ținuți sub observație de „co-conspiratorii” lor, adică publicul spectator. Tot ei au creat seturi cu totul neobişnuite de şah, precum şi desene şi fotografii ale partidei care tocmai era disputată, acestea fiind şi ele expuse acum. Şi tot incluse în expoziția de față sunt şi câteva lucrări ale unor parteneri de şah celebri ai lui Duchamp: Georges de Zayas, Salvador Dali, Beatrice Wood, Arman şi Sarah Austin. Reprezentantul american al suprarealismului, Leon Kelly (1901-1982), ale cărui lucrări au fost prezentate în cadrul unei expoziții recente de la Galeriile Naumann, este şi el aici, cu un peisaj debordând de culoare, dominat de pătrate negre şi roşii şi de figuri de şah realizate într-o manieră specific suprarealistă, creația purtând titlul „Platoul de şah” (ulei pe pânză, 1944).
Şahul şi suprarealismul nu reprezintă o combinație nouă. Începând cu Julian Levy, această legătură a fost subliniată încă din anii ‘40 ai secolului trecut. Într-adevăr, în perioada 1944-1845, Levy i-a solicitat lui Duchamp să organizeze o expoziție intitulată „Imagini ale şahului”, în cadrul căreia 32 de artişti să creeze propriile lor seturi de şah. Expoziția a fost reluată şi actua-lizată în anul 2006 la Muzeul Noguchi, sub titlul general „Întoarcere la ima-ginile şahului”, aflată fiind în grija lui Larry List, cel care a scris un eseu intitulat „Şahul ca artă” pentru catalogul expoziției „Duchamp Man Ray Picabia”, organizate în 2005, la Galeriile Tate din Londra.
Revenind la expoziția deschisă de curând la Galeriile Naumann, cea de-a treia încăpere a acesteia este dominată de o uriaşă „instalație a şahului alb”, realizată de Yoko Ono, intitulată „Joacă pe încredere!” (1966/99”, aducând în prim plan două scaune albe gigantice păzindu-i pe jucătorii de şah cu piesele albe aflați în fața unei table albe de şah. Alte creații aflate tot aici: Mike Bildo expune „Jucând şah cu un manechin gol” (fotografie, 1996), asemănându-se cu celebra fotografie pe care Julian Wasser i-a făcut-o lui Duchamp jucând şah cu Eve Babitz, aflată la Muzeul de Arta din Pasadena (1963). Expoziția de față este, de fapt, un adevărat eveniment multimedia, incluzând şi imagini video de la Campionatele Americane de Şah pentru Femei, precum şi o instalație video realizată de Daniel Marion, proiectând de sus pe un ecran plat orizontal imagine a doi campioni de şah făcând jonglerii şi jucând şah simultan pe o tablă ce atârnă din tavan, totul pus sub titlul „Jongle-sah” (2008-2009).
„Arta şahului” (2009) este titlul unei publicații recent apărute ce insoțeşte în mod fericit expoziția de față, ai cărei autori sunt Francis M. Naumann şi profesorul Bradley Bailey, cei care au organizat, nu cu mult timp în urmă, o versiune de proporții reduse a acestei expoziții, la Muzeul de Artă al Universității Saint Louis, intiulată „Marcel Duchamp, maestrul de şah”.
Premisa de la care pornea Duchamp era următoarea: „În vreme ce nu toți artiştii sunt jucători de şah, toți jucătorii de şah sunt artişti.” El era convins că arta şi şahul sunt inseparabile. Într-o convorbire purtată cu Naumann, acesta s-a arătat extrem de preocupat de confirmarea ideei vizionare a lui Walter Arensberg conform căreia întreaga producție artistică a lui Duchamp ar avea un model structurant ce seamănă până la identificare cu suscesiunea mutărilor dintr-un joc de şah. Duchamp i-a răspuns lui Arensberg cu privire la această presupunere: „Comparația pe care o faceți între ordinea cronolo-gică a picturilor şi un joc de şah este perfect îndreptățită. Însă ce se întâmplă atunci când câştig prin mat sau când pierd, la rândul meu, prin mat?” În existența reală, Duchamp a avut rareori parte de un mat, dar în jocul artei cu cine juca el de fapt? Probabil cu frații săi, deoarece aceştia au avut serioase obiecții cu privire la pictura „Nud coborând scările” (unii pictori cubişti au obiectat, de asemenea, cu privire la titlul lucrării, iar alții cu privire la o-rientarea acesteia, pe care au apropiat-o mai degrabă de futurism), astfel încât Duchamp a retras imediat tabloul de la Salonul Independenților şi nu a mai participat niciodată la expozițiile organizate într-un asemenea cadru. Ar fi posibil, de asemenea, să extrapolăm luările de poziție ale lui Duchamp cu privire la „uciderea sau abandonarea definitivă a picturii şi sculpturii” în favoarea unor activități artistice asemănătoare cu ale fraților săi. Naumann mai sugerează şi că Picasso şi întreaga lume artistică au reprezentat oponenți ai lui Duchamp, drept pentru care împarte activitatea artistului în trei etape, oglindind progresele înregistrate de acesta în arta şahului: „Învățarea re-gulilor” (1902-1912), „Deschiderea” (1912-1918), „Dezvoltarea jocului” (1918-1940) şi „Sfârşit de partidă” (1940-1968). Duchamp a explicat, după cum afirmă Naumann, că a restrâns în mod intenționat „Nudul” la „culorile de esență lemnoasă”, astfel încât a-i duce originile şi a i le explica prin intermediul jocului de şah este pe deplin posibil, mai ales dacă ținem seama că o proeminentă linie orizontală separă capul de restul ansamblului artistic.
Următoarea pictură ce poate fi inclusă în secvența de „Deschidere” este intitulată „Regele şi regina înconjurați de nuduri” (ulei pe pânză, 1912), urmată de „Mireasa dezbrăcată de pretendenții săi”, cunoscută şi sub denumirea prescurtată de „Marea oglindă”, lucrare în care toate figurile pot fi comparate cu cele ale pieselor din jocul de şah. Segmentul median al partidei artistice reprezentate de cariera lui Duchamp începe la Buenos Aires, unde el a proiectat şi realizat un set de şah sculptat manual, în care capul unui cal se iveşte din cutia unei viori stilizate tip Art Nouveau, restul ansamblului fiind proiectat până în cele mai mici amănunte de artist şi finalizat de un creator local. La sfârşitul şederii sale în Argentina, în iunie 1919, Duchamp a declarat că „îi place din ce în ce mai puțin să picteze şi că e gata să se transforme într-un maniac al jocului de şah.” Astfel că în următorii douăzeci de ani a jucat noaptea şi a dormit ziua, participând la turnee din Belgia şi Franța, apărând, ocazional, chiar şi în filme, cum ar fi „Entre’acte” (1924) realizat de Rene Char, unde joacă şah cu Man Ray pe acoperişul unei clădiri pariziene.
Perioada „Sfârşitului de partidă” ține de anii petrecuți de artist la New York, începând din 1942, când, la vârsta de cincizeci şi cinci de ani îşi dorea să lase definitiv în urmă turneele de şah. A imaginat „Set de şah de buzunar” şi a realizat 150 de piese pentru acesta. Acum artistul joacă şah doar din plăcere şi se îndrăgosteşte de o artistă nou descoperită (de către Breton!), pe nume Maria Martin, frumoasa şi talentata soție a ambsadorului Braziliei. Duchamp a pictat-o nud, iar mai târziu a folosit această reprezentare în ultima sa lucrare, ținută secretă, intitulată „Étant donnés”, unica modalitate de a-şi exprima această dragoste care, altfel, era irealizabilă. În cel din urmă deceniu de viață, Duchamp a reuşit, după părerea lui Naumann, „să îmbine desăvârşit identitatea sa de artist cu aceea de jucător de şah.” Tot acum, el a acceptat şi invitația lui Hans Richter de a apărea în pelicula din 1957, inti-tulată „Sonată pentru şah în opt mişcări”, în care Duchamp îl interpreta pe regele de negru, strigându-şi mutările la un megafon atârnat într-un copac, în vreme ce alți câțiva prieteni ai săi şi apropiați într-ale artei, cum ar fi Arp, Calder, Cocetau, Ernst, Levy sau Tanning întruchipau diverse piese într-un inedit joc de şah. Războiul său personal, concluzionează Naumann, era dus împotriva acelora care priveau arta ca pe o experiență exclusiv vizuală, retinală, el preferând întotdeauna a o vedea şi practica drept o experiență prin excelență cerebrală, înrudită cu jocul de şah. De altfel, un ziar francez, „Le Figaro”, îi şi încadrează necreologul din 1968, la secțiunea dedicată şahului...
Prin intermediul acestei expoziții şi, deopotrivă, al catalogului care o însoțeşte, publicul vizitator este încurajat să se apropie de universul celor şaizeci şi patru de pătrate, populat, aşa cum am văzut, de incredibilele pa-siuni şi obsesii ale unui mare artist.
P.S. Cea din urmă operă a lui Duchamp, la care artistul a lucrat în secret de-a lungul unei perioade de douăzeci de ani (1946-1966) nu pare a fi supusă deloc trecerii timpului. La Muzeul de Artă din Philadelphia, o expo-ziție dedicată lui Anne d’Harnoncourt îl prezintă pe „Marcel Duchamp: Étant donnés”, aceasta fiind deschisă până la sfârşitul lunii noiembrie, 2009. Ea oferă din nou o versiune a clasicei instalații-ansamblu în mărime naturală a unei uşi de şopron din lemn vechi, având două broaşte ce dau către reprezentarea unui nud plasat într-un decor campestru, picioarele fiindu-i larg desfăcute şi stând lângă o cascadă cu o lampă cu gaz în mână. Extraordinarul ansamblu realizat de Duchamp în acest cadru natural, inspirat de Maria Martin, iubita lui secretă din acea vreme, este prezentat pu-blicului alături de alte aproape o sută de lucrări aflate în legătură cu istoria şi definitivarea sa, fiind incluse, aici, şi o serie de fotografii importante şi de materiale necunoscute până acum de marele public.
În româneşte de Rodica Grigore
Expoziția organizată la Galeria de Arte Plastice Francis M. Naumann, aduce în fața vizitatorilor douăzeci de creații unde este evidentă influența şahului asupra artei lui Duchamp. Primul desen expus, intitulat „Studiu pentru portrete ale unor jucători de şah” (cărbune pe hârtie, 1911), este cel mai important din întreaga expoziție, fiind, de fapt, o schiță a fraților artistului, cei care l-au şi inițiat în tainele acestui joc: Jacques Villon (1875-1963), pictor şi artist grafic şi Raymond Duchamp-Villon (1876-1918). Unul dintre ei este reprezentat având mustață şi un set complet de piese de şah plasat pe locul creierului, figura celui de-al doilea pare a fi dominată de un nas lung şi de numeroase piese de şah, o încercare de a integra expresia inteligenței şi a artei vizuale prin intermediul acestui joc al minții.
O altă lucrare, intitulată „Trebuchet” („Capcana, 1917/1964), ca aluzie la o strategie specifică din şah, reprezintă un bătrân stând în picioare pe un piedestal asemenea unei sculpturi şi fiind, la început, țintuit pe podeaua atelierului lui Duchamp, tocmai la intrarea din West 14th Street, lucrarea fiind plasată acolo în mod deliberat, pentru efectul asupra vizitatorilor. De asemenea, mai este expusă şi o variantă a creației intitulate „Jucătorii de şah” (1965), precum şi o ediție limitată a unei fotografii realizate de Arnold Rosenberg 1958 a pieselor de şah în mişcare ale lui Duchamp, poziționate pe o farfurie transparentă de sticlă, confecționată special pentru a marca acest moment.
Lucrările mele preferate sunt „Set de şah de buzunar” (1943), o tablă de şah de piele cu jucători redefiniți de arta lui Duchamp şi „Cupidon” (cerneală pe hârtie, 1943), un desen folosit pentru afişul galeriei Julian Levy, pentru o expoziție de grup intitulată „Through the Big End of the Opera Glass”.
Max Ernst şi Man Ray au manifestat şi ei o predilecție pentru acest joc şi l-au utilizat în creațiile lor, unde găsim partide suprarealiste de şah jucate de participanți legați la ochi, un pretext pentru orice acțiune ori operațiune aflată sub semnul hazardului şi pentru performanțele inteligenței unor artişti ținuți sub observație de „co-conspiratorii” lor, adică publicul spectator. Tot ei au creat seturi cu totul neobişnuite de şah, precum şi desene şi fotografii ale partidei care tocmai era disputată, acestea fiind şi ele expuse acum. Şi tot incluse în expoziția de față sunt şi câteva lucrări ale unor parteneri de şah celebri ai lui Duchamp: Georges de Zayas, Salvador Dali, Beatrice Wood, Arman şi Sarah Austin. Reprezentantul american al suprarealismului, Leon Kelly (1901-1982), ale cărui lucrări au fost prezentate în cadrul unei expoziții recente de la Galeriile Naumann, este şi el aici, cu un peisaj debordând de culoare, dominat de pătrate negre şi roşii şi de figuri de şah realizate într-o manieră specific suprarealistă, creația purtând titlul „Platoul de şah” (ulei pe pânză, 1944).
Şahul şi suprarealismul nu reprezintă o combinație nouă. Începând cu Julian Levy, această legătură a fost subliniată încă din anii ‘40 ai secolului trecut. Într-adevăr, în perioada 1944-1845, Levy i-a solicitat lui Duchamp să organizeze o expoziție intitulată „Imagini ale şahului”, în cadrul căreia 32 de artişti să creeze propriile lor seturi de şah. Expoziția a fost reluată şi actua-lizată în anul 2006 la Muzeul Noguchi, sub titlul general „Întoarcere la ima-ginile şahului”, aflată fiind în grija lui Larry List, cel care a scris un eseu intitulat „Şahul ca artă” pentru catalogul expoziției „Duchamp Man Ray Picabia”, organizate în 2005, la Galeriile Tate din Londra.
Revenind la expoziția deschisă de curând la Galeriile Naumann, cea de-a treia încăpere a acesteia este dominată de o uriaşă „instalație a şahului alb”, realizată de Yoko Ono, intitulată „Joacă pe încredere!” (1966/99”, aducând în prim plan două scaune albe gigantice păzindu-i pe jucătorii de şah cu piesele albe aflați în fața unei table albe de şah. Alte creații aflate tot aici: Mike Bildo expune „Jucând şah cu un manechin gol” (fotografie, 1996), asemănându-se cu celebra fotografie pe care Julian Wasser i-a făcut-o lui Duchamp jucând şah cu Eve Babitz, aflată la Muzeul de Arta din Pasadena (1963). Expoziția de față este, de fapt, un adevărat eveniment multimedia, incluzând şi imagini video de la Campionatele Americane de Şah pentru Femei, precum şi o instalație video realizată de Daniel Marion, proiectând de sus pe un ecran plat orizontal imagine a doi campioni de şah făcând jonglerii şi jucând şah simultan pe o tablă ce atârnă din tavan, totul pus sub titlul „Jongle-sah” (2008-2009).
„Arta şahului” (2009) este titlul unei publicații recent apărute ce insoțeşte în mod fericit expoziția de față, ai cărei autori sunt Francis M. Naumann şi profesorul Bradley Bailey, cei care au organizat, nu cu mult timp în urmă, o versiune de proporții reduse a acestei expoziții, la Muzeul de Artă al Universității Saint Louis, intiulată „Marcel Duchamp, maestrul de şah”.
Premisa de la care pornea Duchamp era următoarea: „În vreme ce nu toți artiştii sunt jucători de şah, toți jucătorii de şah sunt artişti.” El era convins că arta şi şahul sunt inseparabile. Într-o convorbire purtată cu Naumann, acesta s-a arătat extrem de preocupat de confirmarea ideei vizionare a lui Walter Arensberg conform căreia întreaga producție artistică a lui Duchamp ar avea un model structurant ce seamănă până la identificare cu suscesiunea mutărilor dintr-un joc de şah. Duchamp i-a răspuns lui Arensberg cu privire la această presupunere: „Comparația pe care o faceți între ordinea cronolo-gică a picturilor şi un joc de şah este perfect îndreptățită. Însă ce se întâmplă atunci când câştig prin mat sau când pierd, la rândul meu, prin mat?” În existența reală, Duchamp a avut rareori parte de un mat, dar în jocul artei cu cine juca el de fapt? Probabil cu frații săi, deoarece aceştia au avut serioase obiecții cu privire la pictura „Nud coborând scările” (unii pictori cubişti au obiectat, de asemenea, cu privire la titlul lucrării, iar alții cu privire la o-rientarea acesteia, pe care au apropiat-o mai degrabă de futurism), astfel încât Duchamp a retras imediat tabloul de la Salonul Independenților şi nu a mai participat niciodată la expozițiile organizate într-un asemenea cadru. Ar fi posibil, de asemenea, să extrapolăm luările de poziție ale lui Duchamp cu privire la „uciderea sau abandonarea definitivă a picturii şi sculpturii” în favoarea unor activități artistice asemănătoare cu ale fraților săi. Naumann mai sugerează şi că Picasso şi întreaga lume artistică au reprezentat oponenți ai lui Duchamp, drept pentru care împarte activitatea artistului în trei etape, oglindind progresele înregistrate de acesta în arta şahului: „Învățarea re-gulilor” (1902-1912), „Deschiderea” (1912-1918), „Dezvoltarea jocului” (1918-1940) şi „Sfârşit de partidă” (1940-1968). Duchamp a explicat, după cum afirmă Naumann, că a restrâns în mod intenționat „Nudul” la „culorile de esență lemnoasă”, astfel încât a-i duce originile şi a i le explica prin intermediul jocului de şah este pe deplin posibil, mai ales dacă ținem seama că o proeminentă linie orizontală separă capul de restul ansamblului artistic.
Următoarea pictură ce poate fi inclusă în secvența de „Deschidere” este intitulată „Regele şi regina înconjurați de nuduri” (ulei pe pânză, 1912), urmată de „Mireasa dezbrăcată de pretendenții săi”, cunoscută şi sub denumirea prescurtată de „Marea oglindă”, lucrare în care toate figurile pot fi comparate cu cele ale pieselor din jocul de şah. Segmentul median al partidei artistice reprezentate de cariera lui Duchamp începe la Buenos Aires, unde el a proiectat şi realizat un set de şah sculptat manual, în care capul unui cal se iveşte din cutia unei viori stilizate tip Art Nouveau, restul ansamblului fiind proiectat până în cele mai mici amănunte de artist şi finalizat de un creator local. La sfârşitul şederii sale în Argentina, în iunie 1919, Duchamp a declarat că „îi place din ce în ce mai puțin să picteze şi că e gata să se transforme într-un maniac al jocului de şah.” Astfel că în următorii douăzeci de ani a jucat noaptea şi a dormit ziua, participând la turnee din Belgia şi Franța, apărând, ocazional, chiar şi în filme, cum ar fi „Entre’acte” (1924) realizat de Rene Char, unde joacă şah cu Man Ray pe acoperişul unei clădiri pariziene.
Perioada „Sfârşitului de partidă” ține de anii petrecuți de artist la New York, începând din 1942, când, la vârsta de cincizeci şi cinci de ani îşi dorea să lase definitiv în urmă turneele de şah. A imaginat „Set de şah de buzunar” şi a realizat 150 de piese pentru acesta. Acum artistul joacă şah doar din plăcere şi se îndrăgosteşte de o artistă nou descoperită (de către Breton!), pe nume Maria Martin, frumoasa şi talentata soție a ambsadorului Braziliei. Duchamp a pictat-o nud, iar mai târziu a folosit această reprezentare în ultima sa lucrare, ținută secretă, intitulată „Étant donnés”, unica modalitate de a-şi exprima această dragoste care, altfel, era irealizabilă. În cel din urmă deceniu de viață, Duchamp a reuşit, după părerea lui Naumann, „să îmbine desăvârşit identitatea sa de artist cu aceea de jucător de şah.” Tot acum, el a acceptat şi invitația lui Hans Richter de a apărea în pelicula din 1957, inti-tulată „Sonată pentru şah în opt mişcări”, în care Duchamp îl interpreta pe regele de negru, strigându-şi mutările la un megafon atârnat într-un copac, în vreme ce alți câțiva prieteni ai săi şi apropiați într-ale artei, cum ar fi Arp, Calder, Cocetau, Ernst, Levy sau Tanning întruchipau diverse piese într-un inedit joc de şah. Războiul său personal, concluzionează Naumann, era dus împotriva acelora care priveau arta ca pe o experiență exclusiv vizuală, retinală, el preferând întotdeauna a o vedea şi practica drept o experiență prin excelență cerebrală, înrudită cu jocul de şah. De altfel, un ziar francez, „Le Figaro”, îi şi încadrează necreologul din 1968, la secțiunea dedicată şahului...
Prin intermediul acestei expoziții şi, deopotrivă, al catalogului care o însoțeşte, publicul vizitator este încurajat să se apropie de universul celor şaizeci şi patru de pătrate, populat, aşa cum am văzut, de incredibilele pa-siuni şi obsesii ale unui mare artist.
P.S. Cea din urmă operă a lui Duchamp, la care artistul a lucrat în secret de-a lungul unei perioade de douăzeci de ani (1946-1966) nu pare a fi supusă deloc trecerii timpului. La Muzeul de Artă din Philadelphia, o expo-ziție dedicată lui Anne d’Harnoncourt îl prezintă pe „Marcel Duchamp: Étant donnés”, aceasta fiind deschisă până la sfârşitul lunii noiembrie, 2009. Ea oferă din nou o versiune a clasicei instalații-ansamblu în mărime naturală a unei uşi de şopron din lemn vechi, având două broaşte ce dau către reprezentarea unui nud plasat într-un decor campestru, picioarele fiindu-i larg desfăcute şi stând lângă o cascadă cu o lampă cu gaz în mână. Extraordinarul ansamblu realizat de Duchamp în acest cadru natural, inspirat de Maria Martin, iubita lui secretă din acea vreme, este prezentat pu-blicului alături de alte aproape o sută de lucrări aflate în legătură cu istoria şi definitivarea sa, fiind incluse, aici, şi o serie de fotografii importante şi de materiale necunoscute până acum de marele public.
În româneşte de Rodica Grigore