Miscellanea
Mihai Sorin Rădulescu
CULTURĂ ŞI POLITICĂ ÎNTRE AMERICA ŞI ROMÂNIA
Articol publicat în ediția Viața Românească 11-12 / 2010
În ciuda titlului dat cu modestie, volumul Între Washington şi Bucureşti. Tablete transatlantice de Andrei Brezianu (Editura Historia, 2006, 270 p.) – gândit ca o continuare la Itinerarii euro-americane (Editura Albatros, 2004) – este o veritabilă introducere în problemele lumii contemporane, despre care se vorbeşte mult prea puțin în mass-media românească. Ba chiar, turmentați de gălăgia politicianistă, românii par să nu mai afle mai nimic pe cale publică despre globalizare şi efectele ei. Această culegere de „tablete transa-tlantice” constituie un gest îndrăzneț şi responsabil într-o larmă de fapt internațională în care atât de multe fapte şi ştiri de pe scenele deschise par mai degrabă să deruteze decât să lumineze. Dorința senină de a-şi lămuri concetățenii – şi nu cea de-a spori confuzia – mi se pare meritul scrisului d-lui Andrei Brezianu, vizibil şi în cărțile sale anterioare. Spiritul echilibrat şi moderat, întemeiat pe o erudiție neostentativă, aduce în contemporaneitate ceva din moştenirea culturală a generațiilor anterioare, ceva care nu trebuie pierdut, nu trebuie supus schimbării, decât cu riscul de a recădea într-o nouă barbarie, cum o numea deseori Octavian Paler. Eseurile sale – unele dintre ele plecând chiar de la cărțile unor prestigioşi autori americani de astăzi – sunt adesea împotriva curentului şi deranjează cu siguranță pe mulți, dar nu e oare de elogiat curajul opiniei şi dorința de a vedea realitatea dincolo de aparențele ei înşelătoare ?
Ceea ce caracterizează volumul e, de asemenea, varietatea, căci de la firea românului şi până la locul ocupat de religie în ziua de astăzi, aproape nimic nu pare uitat: arte, istorie, interferențe culturale, literatură, religie, mass-media, societate. Deschiderea aceasta foarte largă nu este de natură să mire la anglistul care în anii ’70 – ’80 s-a numărat printre cei care, prin intermediul revistei „Secolul 20”, au insuflat oxigen intelectualității româneşti. Cine răsfoieşte această publicație va fi uimit cum a fost posibil să apară, în vremea regimului totalitar, atât de multă literatură occidentală, în primul rând engleză şi americană. După stabilirea scriitorului în Statele Unite, la mijlocul anilor ’80, preocupările sale s-au reo-rientat în bună măsură în funcție de cererile de acolo, istoria şi politica revenind în mod paradoxal – mai fu-seseră şi în trecut, în scrisul din România care cuprinde două romane cu substrat istoric, Ieşirea la țărmuri (1978) şi Castelul Romanului (1982) – în centrul atenției sale. Faptul că realitatea politică românească apare ca dezamăgitoare nu ar fi de mirare, mai prețioasă e însă poate privirea critică asupra situației din America şi din lume.
Pentru istoria relațiilor americano-române am reținut că în cultura românească, cea dintâi menționare a Americii se află – ce-i drept în treacăt – la Miron Costin, în De neamul moldovenilor (p.24), iar întâiul american înregistrat de istorie la Marea Neagră a fost chiar întemeietorul flotei de război americane, John Paul Jones, în anul 1788 (pp.103-104), iar prima navă cu steag american intrată pe teritoriul românesc, a fost vasul comercial Acofi, sosit la Brăila, la 10 octombrie 1843. Totuşi, nu evoluția relațiilor dintre România şi superputerea americană stă în centrul atenției autorului, la care rapelurile istorice sunt mai degrabă temeiuri pentru analizarea prezentului.
Cultura şi istoria europeană nu sunt uitate şi trimiterile la autori germani şi români sunt destul de frecvente. Vizita făcută expoziției consacrate pictorului Gerard Ter Borch la National Gallery din Washington prilejuieşte comentarii pătrunzătoare pe seama unui tablou înfățişând încheierea Păcii Westfalice, la 1648 (pp.154-157). Paralela funcționează desigur pe plan simbolic cu încheierea Războiului Rece, iar prin „westfalică” se poate înțelege „americană” sau „occidentală”. În acest eseu cu substrat politic, dar înveştmântat în metaforă picturală, se sugerează că vechiul echilibru westfalic, întemeiat pe principii ca jus in bello, jus ad bellum şi, mai ales, cuius regio illius est et religio, a fost abandonat în favoarea manierelor unei lumi noi, unipolare, în care războiul, de cele mai multe ori asimetric, nu mai e război în sens clasic, iar pacea, departe de a fi stabilă, devine ea însăşi relativă.
Motivele de îngrijorare rămân numeroase: unul dintre ele ar fi clivajul societății americane între părțile ei – cum sunt plastic denumite - „metro” şi „retro” (pp.186-202), adică între un consumism fără bariere şi conservatorism. Un altul ar fi ofensiva împotriva unor tradiții, cum e cea a Crăciunului (p.203 şi urm.), de actualitate fiind şi pledoaria împotriva violenței (cap.”Utopie profană şi violență”). După părerea mea, delimitarea făcută între modele neînfrânate spre consumul de diferite feluri şi tendințele „retro” este oarecum inadecvată, fiind mai degrabă rezultatul unor construcții mentale decât al unor realități. In fapt, dimpotrivă, religia – o piesă „retro” majoră – e foarte adeseori instrumenta-lizată pentru a justifica ordinea existentă, adică pe cea a profitului bănesc şi a consumului. Religia nu e menită în zilele noastre, din păcate, să ofere o etică şi să amelioreze lumea, ci să o țină sub control. Nu e de fapt foarte clar ce e „retro” şi ce e „metro“, nici în America nici în lumea întreagă. Pare că globalizarea a uniformizat civilizațiile – şi continuă să o facă – cu mult succes. Din păcate, se produce o echivalare între religie şi ne- sau anticomunism, astfel că elogiul adus religiei e prezentat ca un semn al repudierii totalitarismului. Dar nu cumva există primejdia înlocuirii unei iluzii cu alta / altele ? Şi apoi, pentru a se crea şi mai multă confuzie, nu cumva religiei îi sunt opuşi astăzi diferiți idoli ai economiei de piață ? Mecanismul propagandistic acționează cu o subtilitate evidentă, fiind rezultatul unor strategii de manipulare psihologică bine gândite, totul de fapt în slujba câştigării de profituri materiale cât mai mari. Aici d-l Andrei Brezianu vede – şi o spune – foarte limpede şi direct.
Una dintre ideile valoroase – altfel multe la număr – expuse, comentate sau doar enunțate în carte ar putea trece oarecum neobservată şi se referă la avatarurile cu totul surprinzătoare ale Romei antice. Chestiunea pleacă de la o afirmație a lui Hobbes în al său Leviathan din veacul al XVII-lea: „Papalitatea nu e decât stafia decedatului Imperiu Roman, şezând încoronată pe mormântul acestuia... şi cine ştie dacă duhul acesta al Romei, rătăcind acum prin pustietățile Chinei şi Indiei, nu se va întoarce ?” (p.260) În focul condeiului şi contrariat de asemenea pretenții, autorul foloseşte epitete tranşante: „gând zănatic atunci şi lipsit de acoperire prin prisma timpului scurs” (p.260). Meritul d-lui Brezianu constă însă în faptul că atrage atenția asupra acestei aspirații politice asupra căreia probabil că altfel nimeni nu s-ar fi gândit, nici în România – a cărei geneză şi legitimare ca stat sunt legate în bună măsură de Imperiul Roman –, nici în alte țări din Europa, în care sau moştenirea culturală şi lingvistică a Romei poate fi recunoscută până astăzi sau ideea imperială romană a fost la temelia construcției statale. Dar ideea că India şi China ar putea fi considerate drept noi întrupări ale Romei, s-ar putea să fie cu totul în afara felului obişnuit de gândire al europenilor şi al americanilor. Şi totuşi, iată că Thomas Hobbes a sesizat acest lucru încă în zorii epocii moderne, afirmația fiindu-i readusă în actualitatea noastră prin această pagină surprinzătoare. „Gândul nebunesc” (p.260) al lui Hobbes are ilustrări istorice ample, rolul pe care l-au jucat Marii Moguli şi împărații chinezi – precum şi pretențiile lor – nefiind chiar atât de îndepărtate de cele ale împăraților romani. Ideea revine oricum în actualitate şi în zilele globa-lizării, viitorul rezervat unor țări precum China şi India, pare să trimită cu gândul la destinul Romei.
Intrebarea este astăzi în mintea multora: au Statele Unite vocația Imperiului Roman sau poate că o are Uniunea Europeană ? Unele țări care au drept formă de stat monarhia, ar putea revendica în mod direct acest model, ceea ce o şi fac adesea în mod tacit. Dar iată că şi Orientul visează la arhetipul civilizator din spațiul mediteranean, ceea ce poate da de gândit.
Cartea d-lui Andrei Brezianu sti-mulează reflecția şi spiritul critic şi din această perspectivă merită respectuoase felicitări.
Mihai Sorin Rădulescu
Ceea ce caracterizează volumul e, de asemenea, varietatea, căci de la firea românului şi până la locul ocupat de religie în ziua de astăzi, aproape nimic nu pare uitat: arte, istorie, interferențe culturale, literatură, religie, mass-media, societate. Deschiderea aceasta foarte largă nu este de natură să mire la anglistul care în anii ’70 – ’80 s-a numărat printre cei care, prin intermediul revistei „Secolul 20”, au insuflat oxigen intelectualității româneşti. Cine răsfoieşte această publicație va fi uimit cum a fost posibil să apară, în vremea regimului totalitar, atât de multă literatură occidentală, în primul rând engleză şi americană. După stabilirea scriitorului în Statele Unite, la mijlocul anilor ’80, preocupările sale s-au reo-rientat în bună măsură în funcție de cererile de acolo, istoria şi politica revenind în mod paradoxal – mai fu-seseră şi în trecut, în scrisul din România care cuprinde două romane cu substrat istoric, Ieşirea la țărmuri (1978) şi Castelul Romanului (1982) – în centrul atenției sale. Faptul că realitatea politică românească apare ca dezamăgitoare nu ar fi de mirare, mai prețioasă e însă poate privirea critică asupra situației din America şi din lume.
Pentru istoria relațiilor americano-române am reținut că în cultura românească, cea dintâi menționare a Americii se află – ce-i drept în treacăt – la Miron Costin, în De neamul moldovenilor (p.24), iar întâiul american înregistrat de istorie la Marea Neagră a fost chiar întemeietorul flotei de război americane, John Paul Jones, în anul 1788 (pp.103-104), iar prima navă cu steag american intrată pe teritoriul românesc, a fost vasul comercial Acofi, sosit la Brăila, la 10 octombrie 1843. Totuşi, nu evoluția relațiilor dintre România şi superputerea americană stă în centrul atenției autorului, la care rapelurile istorice sunt mai degrabă temeiuri pentru analizarea prezentului.
Cultura şi istoria europeană nu sunt uitate şi trimiterile la autori germani şi români sunt destul de frecvente. Vizita făcută expoziției consacrate pictorului Gerard Ter Borch la National Gallery din Washington prilejuieşte comentarii pătrunzătoare pe seama unui tablou înfățişând încheierea Păcii Westfalice, la 1648 (pp.154-157). Paralela funcționează desigur pe plan simbolic cu încheierea Războiului Rece, iar prin „westfalică” se poate înțelege „americană” sau „occidentală”. În acest eseu cu substrat politic, dar înveştmântat în metaforă picturală, se sugerează că vechiul echilibru westfalic, întemeiat pe principii ca jus in bello, jus ad bellum şi, mai ales, cuius regio illius est et religio, a fost abandonat în favoarea manierelor unei lumi noi, unipolare, în care războiul, de cele mai multe ori asimetric, nu mai e război în sens clasic, iar pacea, departe de a fi stabilă, devine ea însăşi relativă.
Motivele de îngrijorare rămân numeroase: unul dintre ele ar fi clivajul societății americane între părțile ei – cum sunt plastic denumite - „metro” şi „retro” (pp.186-202), adică între un consumism fără bariere şi conservatorism. Un altul ar fi ofensiva împotriva unor tradiții, cum e cea a Crăciunului (p.203 şi urm.), de actualitate fiind şi pledoaria împotriva violenței (cap.”Utopie profană şi violență”). După părerea mea, delimitarea făcută între modele neînfrânate spre consumul de diferite feluri şi tendințele „retro” este oarecum inadecvată, fiind mai degrabă rezultatul unor construcții mentale decât al unor realități. In fapt, dimpotrivă, religia – o piesă „retro” majoră – e foarte adeseori instrumenta-lizată pentru a justifica ordinea existentă, adică pe cea a profitului bănesc şi a consumului. Religia nu e menită în zilele noastre, din păcate, să ofere o etică şi să amelioreze lumea, ci să o țină sub control. Nu e de fapt foarte clar ce e „retro” şi ce e „metro“, nici în America nici în lumea întreagă. Pare că globalizarea a uniformizat civilizațiile – şi continuă să o facă – cu mult succes. Din păcate, se produce o echivalare între religie şi ne- sau anticomunism, astfel că elogiul adus religiei e prezentat ca un semn al repudierii totalitarismului. Dar nu cumva există primejdia înlocuirii unei iluzii cu alta / altele ? Şi apoi, pentru a se crea şi mai multă confuzie, nu cumva religiei îi sunt opuşi astăzi diferiți idoli ai economiei de piață ? Mecanismul propagandistic acționează cu o subtilitate evidentă, fiind rezultatul unor strategii de manipulare psihologică bine gândite, totul de fapt în slujba câştigării de profituri materiale cât mai mari. Aici d-l Andrei Brezianu vede – şi o spune – foarte limpede şi direct.
Una dintre ideile valoroase – altfel multe la număr – expuse, comentate sau doar enunțate în carte ar putea trece oarecum neobservată şi se referă la avatarurile cu totul surprinzătoare ale Romei antice. Chestiunea pleacă de la o afirmație a lui Hobbes în al său Leviathan din veacul al XVII-lea: „Papalitatea nu e decât stafia decedatului Imperiu Roman, şezând încoronată pe mormântul acestuia... şi cine ştie dacă duhul acesta al Romei, rătăcind acum prin pustietățile Chinei şi Indiei, nu se va întoarce ?” (p.260) În focul condeiului şi contrariat de asemenea pretenții, autorul foloseşte epitete tranşante: „gând zănatic atunci şi lipsit de acoperire prin prisma timpului scurs” (p.260). Meritul d-lui Brezianu constă însă în faptul că atrage atenția asupra acestei aspirații politice asupra căreia probabil că altfel nimeni nu s-ar fi gândit, nici în România – a cărei geneză şi legitimare ca stat sunt legate în bună măsură de Imperiul Roman –, nici în alte țări din Europa, în care sau moştenirea culturală şi lingvistică a Romei poate fi recunoscută până astăzi sau ideea imperială romană a fost la temelia construcției statale. Dar ideea că India şi China ar putea fi considerate drept noi întrupări ale Romei, s-ar putea să fie cu totul în afara felului obişnuit de gândire al europenilor şi al americanilor. Şi totuşi, iată că Thomas Hobbes a sesizat acest lucru încă în zorii epocii moderne, afirmația fiindu-i readusă în actualitatea noastră prin această pagină surprinzătoare. „Gândul nebunesc” (p.260) al lui Hobbes are ilustrări istorice ample, rolul pe care l-au jucat Marii Moguli şi împărații chinezi – precum şi pretențiile lor – nefiind chiar atât de îndepărtate de cele ale împăraților romani. Ideea revine oricum în actualitate şi în zilele globa-lizării, viitorul rezervat unor țări precum China şi India, pare să trimită cu gândul la destinul Romei.
Intrebarea este astăzi în mintea multora: au Statele Unite vocația Imperiului Roman sau poate că o are Uniunea Europeană ? Unele țări care au drept formă de stat monarhia, ar putea revendica în mod direct acest model, ceea ce o şi fac adesea în mod tacit. Dar iată că şi Orientul visează la arhetipul civilizator din spațiul mediteranean, ceea ce poate da de gândit.
Cartea d-lui Andrei Brezianu sti-mulează reflecția şi spiritul critic şi din această perspectivă merită respectuoase felicitări.
Mihai Sorin Rădulescu