Miscellanea
Eugenia Ţarălungă
BREVIAR EDITORIAL
Articol publicat în ediția Viața Românească 11-12 / 2010
Trei femei, de Stelian Țurlea, Editura Cartea Românească, 2010, 206 pagini. Trei generații, nu neapărat rude de sânge, pentru că regimurile politice, dar şi inconştientul, ne pot juca feste – ale căror consecințe merg până la dispariția, pentru totdeauna, a doi prieteni, părinții naturali ai Irinei, născută în vremurile terorii comuniste. A fost de-ajuns o vorbă strecurată şi o percheziție la sânge, unica proba incriminatorie fiind o mostră de folclor culeasă de Mara în drumurile ei prin țară: „Frunză verde, laba gâştii,/ Să trăiască comuniştii!/ Frunză verde de săcară/ Să trăiască pân-astsară”.
Dan C. Mihăilescu apreciază la Stelian Țurlea faptul că ştie „să pia-noteze la fel de atrăgător în partitura pur aventuroasă a pubertății (romanele cu Daniel), ca şi în cheia sentimentală a maturității încă ingenue, în situații sociale dramatice, precum cele din decembrie 1989, ca şi în psihoza introvertirii traumatizate, în contextul anchetei detectivistice, ori în tipare de basm potrivite pe organismul interlop al mediului valah în tranziție”.
Leoaica rănită sau Ce față umană are fiara, de Aurel Gheorghe Ardeleanu, Editura Palimpsest, 2009, 120 pagini. Măria Sa Porcu’, porci mari şi mici, din epoca de plastic, cuțite de castrat sau de extirpat alte organe ale rectitudinii, diplome false la comandă subtilă sau fermă, brevete de invenție inventate, toate sunt la picioarele Iudithei, leoaică omnipotentă, în stare să instaureze teroarea şi să descopere străfundurile duplicității şi cinismului supuşilor săi – cu o singură excepție, Petru&Pavel, Petru/Pavel. Fără un loc al lor, fără un spațiu privat numit „acasă”, călătorii din „eternul autobuz” care nu ajunge nicăieri se pliază conform instrucțiunilor – astfel încât distopia elaborată de Aurel Gheorghe Ardeleanu în nu mai puțin de 8 ani (2000-2008) pare a învia vremurile orwelliene ale comunismului, dar în acelaşi timp ne face să aruncăm o privire (cam piezişă) prezentului confiscat prin 1989-90 în vederea cosmetizării, pentru a primi o față umană cu termen de garanție greu de estimat.
„Manechine ghidate de un Big Brother a cărui prezență o simți în fiecare replică, personajele sunt în egală măsură şi victime, şi călăi. Compromisul, ura, grotescul, resentimentul sunt dominantele majore ale unui univers intrat în putrefacție. Aurel Gheorghe Ardeleanu scrie astfel încă un text decisiv pentru înțelegerea turpitudinii, laşității şi complicității cu răul din care lumea noastră şi-a confecționat rațiunea supremă de a exista”, spune Mircea Mihăieş. Despre piesele de teatru ale lui Aurel Gheorghe Ardeleanu au mai scris: Ion Cocora (care semnează şi prefața volumului), Cornel Ungureanu, Radu Albala; Adriana Babeți, Mircea Ghițulescu, D.R. Popescu şi, în 1972, Liviu Ciulei.
Pofitiți, domnule Kafka!, de Daniel Corbu, Editura Princeps Edit, 2010, 206 pagini. Dintre cei care au scris despre volumele de poezie ale lui Daniel Corbu de-a lungul timpului, Laurențiu Ulici, Marin Mincu şi Ion Mircea au fost poate printre cei mai tranşanți critici literari, considerând ca definitorii distanțarea ironică, inovațiile textualiste, filonul de liricitate, umorul „de-a dreptul majestuos şi feeric”. Volumul se deschide cu o ars poetica, „În loc de pre-față”: „Pentru mine Poezia face parte din iluzia universală. Ea este imensa bucurie uimită pe care trebuie că au simțit-o la prefacerea apei în vin de către Iisus, cei aflați la nunta din Cana Galileii. Iar poetul este cel ce repetă la nesfârşit, întotdeauna altfel, prima minune. Prin urmare, cred în poezie nu ca într-o profesiune, ci ca într-un miracol. Un miracol care ți-e dat sau nu. M-am considerat întotdeauna un locuitor al emoției. Întâlnirile cu poezia sunt rare. Poezia vine şi pleacă. Te lasă de multe ori deznădăjduit şi cu mâinile goale. S-o opreşti, imposibil. E ca şi cum ai încerca să păstrezi cu tot dinadinsul mireasma florii în pumn. Dar nu cunosc întâlniri mai înalte, mai disperate, mai brutale şi mai serafice decât cele cu poezia. (...)
Nici un poet nu iubeşte şi nu aplaudă canoanele. Dar şi le prepară pe ale sale şi le arată lumii ca forme ale libertății. Fiind o formă de libertate canonică, menținută în metafizic, poemele din cărțile mele pot fi citite ca impresii ale navetei între mine şi mine, între mine şi lume, între ideal şi realizabil. Pe de altă parte, orice carte a noastră de revelații lirice aparține fericirii de a sta mereu în deschiderea ființei şi, în egală măsură, eşecului de a nu o fi cucerit niciodată.”
Postfața „Daniel Corbu, Cavalerul Neantului” îi aparține acad. Mihai Cimpoi.
pavilioane cu ruj, de Paul Gorban, Editura Princeps Edit, 2010, 76 pa-gini. „ne vom petrece noaptea în bucătărie/ şi vom prepara chipuri mototolite/ care să semene cu pâinea de casă/ rumene ca versurile dintr-un cuptor plin/ cu poeți şi vom acoperi geamul/ să nu fim descoperiți în fața lunii/ şi vom deschide radioul şi vom dansa/ pe ştirile de la miezul nopții ca doi/ balerini şi ne vom săruta înainte să mâncăm hârtiile/ adunate ca floricele/ în lighean şi vom bea vin roşu din dealul copoului cu/ aromă de tei/ până când un păianjen va coborî de pe lustră să/ închidă lumina să ne cânte/ un colind de leagăn până când somnul nostru va/ căpăta culoarea celor vii” („chipuri mototolite la pagina cinci”) – despre cel acest al patrulea volum de poezii al autorului, Daniel Corbu notează: „Aflat într-o continuă luptă cu realul agresiv, poe-tul încearcă să înalțe banalul la nivel metafizic, oferindu-i un prestigiu misterios. Aproape în fiecare poem al cărții, Paul Gorban probează gestica unui nonconformism însingurat cu alternanțe bine dozate între abstract şi concret. Scrisul devine în acest fel pentru poet o exorcizare şi un transformator de lume şi de sine.”
Tubaj cu şarpe, de Diana Corcan, Editura Brumar, 2010, 120 pagini. Al treilea volum de poezie al Dianei Corcan şi cel de-al 20-lea al Editurii Brumar în colecția „Poeți români contemporani” o detemină pe Gabriela Gherghişor să vorbească despre „suprarealism cu efect controlat”, iar pe Traian T. Coşovei despre „o cantitate apreciabilă de vitalitate exuberantă contrastând violent cu dezabuzarea experimentală. Modul alert al derulării discursului arată că acest gen de lirică nu mai are timp să sugereze stări de spirit ce se cer exprimate direct fără voaluri şi falduri. Din această directețe a rostirii se hrăneşte inteligența creativă a unei autoare
Absențe 2, de Ara Alexandru Şismanian, Editura Ramuri, 2010, 104 pagini. După studii ce se distinge prin refuzul clişeelor în favoarea exorcizărilor trăirilor”. (în anii ‘70) cu Sergiu Al-George, solidarizarea cu Paul Goma şi cu Apelul lui, semnat pe 4 martie 1977, după ce se stabileşte în Franța (în 1983), după o teză de semiologie comparată a religiilor, articole politice, volume de poezie etc., Ara Alexandru Şismanian pare a reveni cu obstinație la cuvintele Eccleziastului, la „absențe” ca singură materie poetică autentică. Cu acest titlu apare, la un an distanță față de primul, omonim, volumul de față: „orizont în apnee ca un crepuscul atârnat de un ocean implicit • nici o dâră pe zăpada chipurilor • timpul se depărtează ca un ecou al întâmplării • nu e perfect decât ce e fără scăpare – absența luminată doar de minus spe-ranță • stable de sable • respir undeva între cenuşiu şi cenuşă – fără anxietate alta decât dezamăgirea • mă refugiez în vid ruinându-mi toate amintirile – toate dorințele înnodate în memorie • infinit al abolirii – tot împrejurul din jurul meu – miez sau ochi • ninsoare de heroină pură ce nu poate droga pe nimeni ca zăpada amneziilor • dispreț profund pentru toată mascarada • pasul meu să-l desprind de picior – să-l las să plece singur – fără mine • să las potecile să se desprindă singure sub un mers absent • ca o privire urmărindu-şi nete-zimea fără hârtoapa ochiului • sting aşteptarea de parc-aş deschide funigei exilului – nici un adăpost prin nebunia inextricabilă a falsului • absențe ca nişte ecouri fără sunet – ca nişte gesturi spasmodice – absolut inexplicabile – ale aerului – contaminat subit de, poate, malarie de labirint • obrazul ras de lama ochiului – chipul – fără dâre, ca zăpada – mereu mai amnezic • memoria de absență mă albeşte de parcă raze ar aluneca pe gheața sinelui • între două himere zămislesc un infinit (...) vidul – prea stufos pentru absență – contractat la zero nu, infinitul prea elastic inversat la zero, în fine – poate – nici vs încă”.
Vasile Bologa (1859-1944). Studiu monografic. Contribuții la o istorie a intelectualității ardelene, de Ioan Pop-Curşeu, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 170 pagini. Această monografie, consi-deră profesorul clujean Ion Şeuleanu, are mai multe linii de forță: „Ioan Pop-Curşeu îşi propune să suplinească o operă bibliografică, să corecteze o nedreptate care i s-a făcut distinsului folclorist prin această ignorare. Autorul încearcă să ofere apoi cercetătorului, dar zicem noi şi specialistului de azi, şi poate că acestuia în primul rând, un prilej de reflecție. Cititorul este invitat la a medita la faptul că toată strădania lui Vasile Bologa s-a sprijinit pe «acti-vitatea civică», pe un fel de activism generos, subordonat întăririi conştiinței naționale şi a solidarității de neam, educării tinerelor generații în spiritul valorilor unei înalte moralități, prezente din totdeauna în folclorul şi în cultura țărănească tradițională, în spiritualitatea populară.
În sfârşit, ne convinge autorul stu-diului, D-sa a optat pentru o asemenea temă de cercetare dintr-o «rațiune afectivă», care l-a determinat să se gândească la Vasile Bologa. E vorba de o legătură spirituală şi genealogică, pe care «experiențele de teren», contactul cu oamenii din Geoagiul de Sus etc. au consolidat-o mereu.”
Alarhos şi alte poeme, de Nicolae Mocanu, Editura Dacia, 2009, 200 pagini. Antologie, prefață şi ecouri cri-tice de Mircea Muthu. În volum sunt incluse 7 desene alb-negru de Călin Stegerean. Aparițiile anterioare – Alarhos (1974), Scutierul iluziei (1980), Spuse fratele nostru (1984), Marele dresor, versuri pentru copii (1977) – au avut parte de aprecierea unor nume ca: Nicolae Manolescu, Alexandru Piru, C. Stănescu, Ioan Moldovan, Petru Poantă, Mihai Dinu Gheorghiu, Irina Petraş, Augustin Pop, Horia Bădescu, Valentin Taşcu, Laurențiu Ulici, Marian Popa, Ion Cristofor. Constantin Cubleşan remarcă faptul că poezia lui Nicolae Mocanu „se aşază de la început sub semnul întrebărilor esențiale, filtrând propria existență prin cuvânt (...). Se cultivă ritmul clasic, cu accente romantice baladeşti, sunt invocate nume de rezonanță exotică, ca în Triptic (Acarnia – țară de veacuri prelungi/ Alarhos – trup fară trup nume fără de nume”). Lirica primeşte treptat accente melancolice, evocatoare, erotismul filtrându-se în forme calofile. Sonetul, cultivat cu pasiune, are incantații melodice delicate, etalând imagini brodate parcă în fir de mătase, cu o anume suavitate a versului ce riscă să eşueze în dulcegărie („Chiar tu erai liana înălțată / pe gâtul cerului înlăcrimat/ cu geana ochilor încercănată / sub care-n scurta vară-am înnoptat). Mocanu, «un scutier al iluziei», desfăşoară un lirism al decantărilor sentimentale, cu versuri frumos caligrafiate, ceremonios construite din stări şi trăiri diafane, ca o muzică de cameră calmă, reconfortantă în singurătate.”
Amiază târzie (poeme din alt mileniu), de Nicolae Mocanu, Editura Scriptor, Cluj-Napoca, 2009, 136 pa-gini. O nostalgie după alte amiezi, după un mileniu trecut, după un timp al baladelor, se infiltrează cu subtilitate: „Răsărea soarele – mare şi negru/ peste codrii brumați dinlăuntru –/ peste codrii amintirii// Beam din aer – tăios şi rece/ ca dintr-o cupă otrava-înălțimilor// Trupurile noastre stelare erau/ Sunau când de ele lumini se izbeau/ De departe sunau şi se-auzea departe – /dincoace de viață – dincolo de moarte// Acum altă gură întreabă – altă gură spune/ povestea toamnelor pline de brume// În dansul tăcerii s-au spart/ prea fiastre/ peste codri/ sufletele noastre.”
Oglinda sumară, de Liviu Apetroaie, Editura Opera Magna, Iaşi, 2009, 86 pagini. Pe Liviu Apetroaie îl recomandă Premiul Ronald Gasparic (2001), ca şi critici literari sau poeți precum Octavian Soviany, Dan Bogdan Hanu, Daniel Corbu, Marin Mincu. Cezar Ivănescu i-a ursit, cu ani în urmă: „Lui Liviu Apetroaie nu-i rămâne decât să-şi împlinească erudiția şi să-şi exerseze intuiția lirică. Rădăcinile sunt vii, maeştrii de certă valoare, orizonturile ample. Nu lumea de afară îl aşteaptă, ci o întreagă lume a lui are nevoie de o voce...”. Poemele orfice se întretaie cu dialoguri de sticlă, punți spre alte lumi: „acum la o vreme de la marea întâlnire/ de la dialogul de sticlă la marginea ultimului/ concept/ acum dezlegați de fenomen/ ni s-au ridicat din priviri pânzele roşii ale toamnei// (...) pe cine mai cunoaştem în supusă nuditate/ spre cine ne macină memoriile ubicuității/ cum am desfăcut colțurile ultimului secret/ în timpul dialogului de sticlă// toate acele întâmplări din vremea eroică/ n-au fost ale noastre”.
EUGENIA ȚARÃLUNGÃ
Dan C. Mihăilescu apreciază la Stelian Țurlea faptul că ştie „să pia-noteze la fel de atrăgător în partitura pur aventuroasă a pubertății (romanele cu Daniel), ca şi în cheia sentimentală a maturității încă ingenue, în situații sociale dramatice, precum cele din decembrie 1989, ca şi în psihoza introvertirii traumatizate, în contextul anchetei detectivistice, ori în tipare de basm potrivite pe organismul interlop al mediului valah în tranziție”.
Leoaica rănită sau Ce față umană are fiara, de Aurel Gheorghe Ardeleanu, Editura Palimpsest, 2009, 120 pagini. Măria Sa Porcu’, porci mari şi mici, din epoca de plastic, cuțite de castrat sau de extirpat alte organe ale rectitudinii, diplome false la comandă subtilă sau fermă, brevete de invenție inventate, toate sunt la picioarele Iudithei, leoaică omnipotentă, în stare să instaureze teroarea şi să descopere străfundurile duplicității şi cinismului supuşilor săi – cu o singură excepție, Petru&Pavel, Petru/Pavel. Fără un loc al lor, fără un spațiu privat numit „acasă”, călătorii din „eternul autobuz” care nu ajunge nicăieri se pliază conform instrucțiunilor – astfel încât distopia elaborată de Aurel Gheorghe Ardeleanu în nu mai puțin de 8 ani (2000-2008) pare a învia vremurile orwelliene ale comunismului, dar în acelaşi timp ne face să aruncăm o privire (cam piezişă) prezentului confiscat prin 1989-90 în vederea cosmetizării, pentru a primi o față umană cu termen de garanție greu de estimat.
„Manechine ghidate de un Big Brother a cărui prezență o simți în fiecare replică, personajele sunt în egală măsură şi victime, şi călăi. Compromisul, ura, grotescul, resentimentul sunt dominantele majore ale unui univers intrat în putrefacție. Aurel Gheorghe Ardeleanu scrie astfel încă un text decisiv pentru înțelegerea turpitudinii, laşității şi complicității cu răul din care lumea noastră şi-a confecționat rațiunea supremă de a exista”, spune Mircea Mihăieş. Despre piesele de teatru ale lui Aurel Gheorghe Ardeleanu au mai scris: Ion Cocora (care semnează şi prefața volumului), Cornel Ungureanu, Radu Albala; Adriana Babeți, Mircea Ghițulescu, D.R. Popescu şi, în 1972, Liviu Ciulei.
Pofitiți, domnule Kafka!, de Daniel Corbu, Editura Princeps Edit, 2010, 206 pagini. Dintre cei care au scris despre volumele de poezie ale lui Daniel Corbu de-a lungul timpului, Laurențiu Ulici, Marin Mincu şi Ion Mircea au fost poate printre cei mai tranşanți critici literari, considerând ca definitorii distanțarea ironică, inovațiile textualiste, filonul de liricitate, umorul „de-a dreptul majestuos şi feeric”. Volumul se deschide cu o ars poetica, „În loc de pre-față”: „Pentru mine Poezia face parte din iluzia universală. Ea este imensa bucurie uimită pe care trebuie că au simțit-o la prefacerea apei în vin de către Iisus, cei aflați la nunta din Cana Galileii. Iar poetul este cel ce repetă la nesfârşit, întotdeauna altfel, prima minune. Prin urmare, cred în poezie nu ca într-o profesiune, ci ca într-un miracol. Un miracol care ți-e dat sau nu. M-am considerat întotdeauna un locuitor al emoției. Întâlnirile cu poezia sunt rare. Poezia vine şi pleacă. Te lasă de multe ori deznădăjduit şi cu mâinile goale. S-o opreşti, imposibil. E ca şi cum ai încerca să păstrezi cu tot dinadinsul mireasma florii în pumn. Dar nu cunosc întâlniri mai înalte, mai disperate, mai brutale şi mai serafice decât cele cu poezia. (...)
Nici un poet nu iubeşte şi nu aplaudă canoanele. Dar şi le prepară pe ale sale şi le arată lumii ca forme ale libertății. Fiind o formă de libertate canonică, menținută în metafizic, poemele din cărțile mele pot fi citite ca impresii ale navetei între mine şi mine, între mine şi lume, între ideal şi realizabil. Pe de altă parte, orice carte a noastră de revelații lirice aparține fericirii de a sta mereu în deschiderea ființei şi, în egală măsură, eşecului de a nu o fi cucerit niciodată.”
Postfața „Daniel Corbu, Cavalerul Neantului” îi aparține acad. Mihai Cimpoi.
pavilioane cu ruj, de Paul Gorban, Editura Princeps Edit, 2010, 76 pa-gini. „ne vom petrece noaptea în bucătărie/ şi vom prepara chipuri mototolite/ care să semene cu pâinea de casă/ rumene ca versurile dintr-un cuptor plin/ cu poeți şi vom acoperi geamul/ să nu fim descoperiți în fața lunii/ şi vom deschide radioul şi vom dansa/ pe ştirile de la miezul nopții ca doi/ balerini şi ne vom săruta înainte să mâncăm hârtiile/ adunate ca floricele/ în lighean şi vom bea vin roşu din dealul copoului cu/ aromă de tei/ până când un păianjen va coborî de pe lustră să/ închidă lumina să ne cânte/ un colind de leagăn până când somnul nostru va/ căpăta culoarea celor vii” („chipuri mototolite la pagina cinci”) – despre cel acest al patrulea volum de poezii al autorului, Daniel Corbu notează: „Aflat într-o continuă luptă cu realul agresiv, poe-tul încearcă să înalțe banalul la nivel metafizic, oferindu-i un prestigiu misterios. Aproape în fiecare poem al cărții, Paul Gorban probează gestica unui nonconformism însingurat cu alternanțe bine dozate între abstract şi concret. Scrisul devine în acest fel pentru poet o exorcizare şi un transformator de lume şi de sine.”
Tubaj cu şarpe, de Diana Corcan, Editura Brumar, 2010, 120 pagini. Al treilea volum de poezie al Dianei Corcan şi cel de-al 20-lea al Editurii Brumar în colecția „Poeți români contemporani” o detemină pe Gabriela Gherghişor să vorbească despre „suprarealism cu efect controlat”, iar pe Traian T. Coşovei despre „o cantitate apreciabilă de vitalitate exuberantă contrastând violent cu dezabuzarea experimentală. Modul alert al derulării discursului arată că acest gen de lirică nu mai are timp să sugereze stări de spirit ce se cer exprimate direct fără voaluri şi falduri. Din această directețe a rostirii se hrăneşte inteligența creativă a unei autoare
Absențe 2, de Ara Alexandru Şismanian, Editura Ramuri, 2010, 104 pagini. După studii ce se distinge prin refuzul clişeelor în favoarea exorcizărilor trăirilor”. (în anii ‘70) cu Sergiu Al-George, solidarizarea cu Paul Goma şi cu Apelul lui, semnat pe 4 martie 1977, după ce se stabileşte în Franța (în 1983), după o teză de semiologie comparată a religiilor, articole politice, volume de poezie etc., Ara Alexandru Şismanian pare a reveni cu obstinație la cuvintele Eccleziastului, la „absențe” ca singură materie poetică autentică. Cu acest titlu apare, la un an distanță față de primul, omonim, volumul de față: „orizont în apnee ca un crepuscul atârnat de un ocean implicit • nici o dâră pe zăpada chipurilor • timpul se depărtează ca un ecou al întâmplării • nu e perfect decât ce e fără scăpare – absența luminată doar de minus spe-ranță • stable de sable • respir undeva între cenuşiu şi cenuşă – fără anxietate alta decât dezamăgirea • mă refugiez în vid ruinându-mi toate amintirile – toate dorințele înnodate în memorie • infinit al abolirii – tot împrejurul din jurul meu – miez sau ochi • ninsoare de heroină pură ce nu poate droga pe nimeni ca zăpada amneziilor • dispreț profund pentru toată mascarada • pasul meu să-l desprind de picior – să-l las să plece singur – fără mine • să las potecile să se desprindă singure sub un mers absent • ca o privire urmărindu-şi nete-zimea fără hârtoapa ochiului • sting aşteptarea de parc-aş deschide funigei exilului – nici un adăpost prin nebunia inextricabilă a falsului • absențe ca nişte ecouri fără sunet – ca nişte gesturi spasmodice – absolut inexplicabile – ale aerului – contaminat subit de, poate, malarie de labirint • obrazul ras de lama ochiului – chipul – fără dâre, ca zăpada – mereu mai amnezic • memoria de absență mă albeşte de parcă raze ar aluneca pe gheața sinelui • între două himere zămislesc un infinit (...) vidul – prea stufos pentru absență – contractat la zero nu, infinitul prea elastic inversat la zero, în fine – poate – nici vs încă”.
Vasile Bologa (1859-1944). Studiu monografic. Contribuții la o istorie a intelectualității ardelene, de Ioan Pop-Curşeu, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 170 pagini. Această monografie, consi-deră profesorul clujean Ion Şeuleanu, are mai multe linii de forță: „Ioan Pop-Curşeu îşi propune să suplinească o operă bibliografică, să corecteze o nedreptate care i s-a făcut distinsului folclorist prin această ignorare. Autorul încearcă să ofere apoi cercetătorului, dar zicem noi şi specialistului de azi, şi poate că acestuia în primul rând, un prilej de reflecție. Cititorul este invitat la a medita la faptul că toată strădania lui Vasile Bologa s-a sprijinit pe «acti-vitatea civică», pe un fel de activism generos, subordonat întăririi conştiinței naționale şi a solidarității de neam, educării tinerelor generații în spiritul valorilor unei înalte moralități, prezente din totdeauna în folclorul şi în cultura țărănească tradițională, în spiritualitatea populară.
În sfârşit, ne convinge autorul stu-diului, D-sa a optat pentru o asemenea temă de cercetare dintr-o «rațiune afectivă», care l-a determinat să se gândească la Vasile Bologa. E vorba de o legătură spirituală şi genealogică, pe care «experiențele de teren», contactul cu oamenii din Geoagiul de Sus etc. au consolidat-o mereu.”
Alarhos şi alte poeme, de Nicolae Mocanu, Editura Dacia, 2009, 200 pagini. Antologie, prefață şi ecouri cri-tice de Mircea Muthu. În volum sunt incluse 7 desene alb-negru de Călin Stegerean. Aparițiile anterioare – Alarhos (1974), Scutierul iluziei (1980), Spuse fratele nostru (1984), Marele dresor, versuri pentru copii (1977) – au avut parte de aprecierea unor nume ca: Nicolae Manolescu, Alexandru Piru, C. Stănescu, Ioan Moldovan, Petru Poantă, Mihai Dinu Gheorghiu, Irina Petraş, Augustin Pop, Horia Bădescu, Valentin Taşcu, Laurențiu Ulici, Marian Popa, Ion Cristofor. Constantin Cubleşan remarcă faptul că poezia lui Nicolae Mocanu „se aşază de la început sub semnul întrebărilor esențiale, filtrând propria existență prin cuvânt (...). Se cultivă ritmul clasic, cu accente romantice baladeşti, sunt invocate nume de rezonanță exotică, ca în Triptic (Acarnia – țară de veacuri prelungi/ Alarhos – trup fară trup nume fără de nume”). Lirica primeşte treptat accente melancolice, evocatoare, erotismul filtrându-se în forme calofile. Sonetul, cultivat cu pasiune, are incantații melodice delicate, etalând imagini brodate parcă în fir de mătase, cu o anume suavitate a versului ce riscă să eşueze în dulcegărie („Chiar tu erai liana înălțată / pe gâtul cerului înlăcrimat/ cu geana ochilor încercănată / sub care-n scurta vară-am înnoptat). Mocanu, «un scutier al iluziei», desfăşoară un lirism al decantărilor sentimentale, cu versuri frumos caligrafiate, ceremonios construite din stări şi trăiri diafane, ca o muzică de cameră calmă, reconfortantă în singurătate.”
Amiază târzie (poeme din alt mileniu), de Nicolae Mocanu, Editura Scriptor, Cluj-Napoca, 2009, 136 pa-gini. O nostalgie după alte amiezi, după un mileniu trecut, după un timp al baladelor, se infiltrează cu subtilitate: „Răsărea soarele – mare şi negru/ peste codrii brumați dinlăuntru –/ peste codrii amintirii// Beam din aer – tăios şi rece/ ca dintr-o cupă otrava-înălțimilor// Trupurile noastre stelare erau/ Sunau când de ele lumini se izbeau/ De departe sunau şi se-auzea departe – /dincoace de viață – dincolo de moarte// Acum altă gură întreabă – altă gură spune/ povestea toamnelor pline de brume// În dansul tăcerii s-au spart/ prea fiastre/ peste codri/ sufletele noastre.”
Oglinda sumară, de Liviu Apetroaie, Editura Opera Magna, Iaşi, 2009, 86 pagini. Pe Liviu Apetroaie îl recomandă Premiul Ronald Gasparic (2001), ca şi critici literari sau poeți precum Octavian Soviany, Dan Bogdan Hanu, Daniel Corbu, Marin Mincu. Cezar Ivănescu i-a ursit, cu ani în urmă: „Lui Liviu Apetroaie nu-i rămâne decât să-şi împlinească erudiția şi să-şi exerseze intuiția lirică. Rădăcinile sunt vii, maeştrii de certă valoare, orizonturile ample. Nu lumea de afară îl aşteaptă, ci o întreagă lume a lui are nevoie de o voce...”. Poemele orfice se întretaie cu dialoguri de sticlă, punți spre alte lumi: „acum la o vreme de la marea întâlnire/ de la dialogul de sticlă la marginea ultimului/ concept/ acum dezlegați de fenomen/ ni s-au ridicat din priviri pânzele roşii ale toamnei// (...) pe cine mai cunoaştem în supusă nuditate/ spre cine ne macină memoriile ubicuității/ cum am desfăcut colțurile ultimului secret/ în timpul dialogului de sticlă// toate acele întâmplări din vremea eroică/ n-au fost ale noastre”.
EUGENIA ȚARÃLUNGÃ