"SUNT FERICIT LA GÂNDUL CĂ DINTR-O MINTE OMENEASCĂ SE NAŞTE ASEMENEA MAGNIFICENȚĂ"

H.G.: Dragă Gabriel Chifu, cele mai recente volume publicate de tine, în cinci ani, sînt patru volume de proză dintre care două romane şi doar unul de poezie, o antologie de o sută de texte. Defineşte acest raport ponderea preocupărilor tale literare? Cum ai ajuns aici tu, care păreai născut pentru poezie?
G.C.: Luat repede, mi-e greu să spun câte cărți am tipărit. Nu am obiceiul să număr nici cărțile scrise, nici pe cele publicate. Dar, dacă e să ținem cont de aritmetică, de statistică, ai dreptate, rezultatul arată, evident, o preponderență a prozei în preocupările mele din ultimii ani. Să precizăm, e un dezechilibru care mă scoate cumva în afara micii mele teorii, de care ascultam şi care sună cam aşa: numai scriind alternativ poezie şi proză mă simt întreg, cele două îndeletniciri sunt complementare, poezia şi proza sunt pentru mine ceea ce sunt cele două picioare pentru om, aşa merg, fac un pas cu un picior şi apoi, un pas cu celălalt, mă odihnesc de una prin alta, mă încarc de energie pentru una prin cealaltă etc... Şi cum motivez acest dezechilibru? Poate o explicație a acestei înclinări categorice a balanței ar fi faptul că în aceşti ani m-am simțit în putere, pregătit pentru un efort la propriu, un efort strict fizic, pe care-l presupune ridicarea unor construcții ample, aşa cum sunt romanele. Însă a mai fost o cauză care a dus la această situație, nu vreau să ascund, recunosc că am avut unele probleme cu poezia, probleme de natură programatică, conceptuală, probleme care țineau de felul cum privesc poezia, de ce aştept de la ea şi de ce pun în ea: mă aflam într-un soi de punct mort, nu izbuteam să depăşesc o anumită înțelegere a poeziei în cheie modernistă, unde metafora ocupa locul central. La întrebările şi la îndoielile privind poezia, toate răspunsurile pe care le formulam eu mi se păreau inconsistente, neplauzibile. Între timp, sper că am trecut de faza aceasta. În cartea cea mai nouă, Fragmente din năstruşnica istorie a lumii de gabriel chifu trăită şi tot de el povestită, există şi poezie, dar altfel decât o făceam în mod obişnuit. Iar acum chiar scriu versuri-versuri, scriu o carte de poezie. E ceva absolut captivant să te cauți pe calea poeziei, să încerci să ajungi astfel la tine însuți şi să descrii ce ți se întâmplă, înlăturând locurile comune, imaginile convenționale, ideile preconcepute (despre propria ta persoană şi despre poezia însăşi), cele care stau înfipte în mințile noastre şi ne subjugă, ne fac inautentici. Sper că această carte va conține şi va aşeza la vedere măruntele mele descoperiri, acele surse de înnoire / de regenerare, pe care am sentimentul că le-am găsit şi care dau iarăşi sens şi corporalitate poeziei. Nu ştiu dacă păream născut pentru poezie, cum zici, oricum eu nu mă pot imagina trăind în afara poeziei şi, mai larg, în afara a ceea ce aş numi expresivitate literară, dobândită în diverse moduri. Sunt un dependent de literatură, fără literatură n-am nicio noimă.

H.G.: Volumul tău „Fragmente din...” este şi nu este proză, este şi nu este poezie. Ce este el pentru tine şi de ce l-ai scris? Ce raport este între gabriel chifu, cel care povesteşte istoria şi Gabriel Chifu, cel cu majuscule?
G.C.: Eram singur, foarte departe de țară, într-un stat arab. Mă simțeam straniu în acea lume care funcționa diferit, aş spune pe dos, decât lumea mea. Eram foarte înstrăinat, foarte deprimat şi am căutat să ies cumva din această stare, să mă regăsesc pe mine însumi. Cum aveam foarte mult timp şi aveam şi laptop-ul cu mine, am început să scriu. Aşa s-a ivit primul text din această carte. Iar în zilele următoare i-au urmat alte două sau trei. Tot atunci am fixat şi titlul, Fragmente din năstruşnica istorie a lumii de gabriel chifu trăită şi tot de el povestită şi am fost sigur ce vreau să fac.
Dacă ar fi să vorbesc în cuvinte foarte simple despre cartea aceasta, aş spune că e vorba despre amintiri din copilărie şi amintiri mai recente. Dacă ar fi să vorbesc ceva mai sofisticat, aş spune că e un puzzle al memoriei, o încercare de a reface vasul, întregul din aceste fragmente, din cioburile care se mai păstrează în mintea mea, aş spune că e o încercare de a recupera trecutul cu mici întâmplări, sentimente, persoane, emoții, care, laolaltă, compun o epopee proprie, măruntă dar luminescentă. Este o încercare de a ajunge la un sine elementar, la o stare de ingenuitate, de grație şi de simplitate.
Două au fost principalele mize ale autorului: întâi, să caut expresivitatea literară strict în biografic, fără acea plasă de protecție şi fără factorul de deformare, fără mistificarea pe care le aduce ficțiunea. În fond, e una din funcțiile dintâi ale literaturii, o funcție terapeutică, de rezolvare prin expresivitate literară a propriei existențe şi e un exercițiu modest de salvare personală.

Şi doi: am urmărit prin scrierea acestei cărți, să topesc frontierele dintre genurile literare, poezie, eseu, proză, memorialistică, iar textul să fie unul cu nostalgia textului deplin, cel care, polimorf, însumează, iar nu separă, cel capabil să ne rezume în integralitatea năzuită.
De aceea, mă bucur când apreciezi că volumul este şi nu este proză, este şi nu este poezie. Repet, m-a interesat textul turnat în diverse tipare, expresivitatea multiplă, gândul care se modelează liber-fluid şi alunecă de la sine, preschimbându-se uşor din ceva în altceva şi apoi în altceva.
Ce raport este între mine, cel real, cel scris cu majuscule, şi mine, cel fictiv, cel scris cu minuscule? Nu sunt sigur că ştiu. (Oricum, cred că deja am introdus calificative care deformează, care nu sunt corecte: cum adică „fictiv” şi cum adică „real”? Dacă ceea ce cred eu că e real se dovedeşte a fi fictiv/părelnic şi invers?...) În fine, cert este că am simțit nevoia irepresibilă să transcriu toate substantivele proprii cu literă mică (ceea ce i-a nedumerit sau chiar i-a enervat pe unii din prietenii mei!...). De ce? Altfel nu eram în stare să scriu, să rememorez, să relatez, să descriu, decât dacă transformam toate personajele şi locurile în substantive comune, mi se părea că aşa şi numai aşa obțin un fel de magmă a poveştii, o realitate cu o existență obiectivă, puternică, durabilă.

H.G.: Am urmărit ultimii ani ai activității tale literare, prepoderent de prozator, şi, scriind despre volumele publicate, am constatat o evidentă ascensiune. Simți şi tu lucrul acesta? Sau te consideri, tu, cel de azi, egal cu cel de acum, să zicem zece ani? Ce ai cîştigat în acest deceniu? Ai pierdut ceva? Ce anume?
G.C.: Cred că se cuvine să precizez unele lucruri despre poietica/facerea cărților mele. Fiecare carte e o aventură singulară, irepetabilă. Principiul după care îmi construiesc cărțile e să înving dificultățile ivite în cale, ad-hoc, iar drumul se constituie pe măsură ce înaintez pe el, apa îşi sapă albia, conținutul îşi inventează forma, natural. Pe de altă parte, nu puteam să ajung la o carte dacă n-aş fi trecut prin experiența, determinantă, a celor dinainte, una mă conduce firesc spre cealaltă, una se trage din cealaltă şi toate sunt puncte cumva obligatorii pe un traseu ce are coerența lui. Când scriu o carte şi izbutesc s-o duc până la capăt mă bucur şi mă simt ca şi cum aş fi ridicat o casă. Când scriu şi imediat după aceea am impresia că zidirea e fără cusur, mai apoi, repede, îi descopăr o sumedenie de neîmpliniri şi mă cuprinde un soi de disperare. Probabil că tocmai acesta e farmecul scrisului, cel puțin în cazul meu, permanentul flux şi reflux, amăgirea şi dezamăgirea, sentimentul că acum în sfârşit izbuteşti să înalți alcătuirea verbală perfectă şi apoi, inevitabil, sentimentul că iar ți-a scăpat printre degete minunea şi, în fine, speranța că la următoare încercare nu vei mai da greş. Probabil tocmai alternanța aceasta de stări asigură combustia, de aici vine energia de care ai nevoie când practici această salahorie cumva zeiască, scrisul. Dacă ai observat o anumită ascensiune constantă la mine, e de bine, îmi face plăcere, aş dori să fie aşa. Şi eu, mărturisesc, ies întărit din scrierea fiecărei cărți şi mă simt mai stăpân pe uneltele mele, ca să folosim dulcea limbă de lemn. Dar nu mă îmbăt cu apă chioară: sunt conştient că aceasta poate să fie doar o iluzie pe care mintea mea o creează ca să mă facă să nu abandonez. Ceea ce contează într-adevăr este numai şi numai textul scris propriu-zis, cum este el ca valoare şi cum este perceput el de către cititorii care se pricep, asta contează.
Ce am câştigat în aceşti zece ani? Sunt mai aproape acum eu de sinea mea, de natura mea de adâncime, precum un dresor de animalul nestăpânit, cu care a început să se-nvețe: şi asta e important. Ce-am pierdut? Multe. În mod sigur, timp, timp la dispoziția mea, acele tone de timp care se aflau altădată în fața mea, timp pe care să-l folosesc neîngrădit la scris. Şi, probabil, am mai pierdut o anumită inocență. Pe aceasta am metode s-o redobândesc, n-am pierdut-o, de fapt, e doar lăsată într-un ungher şi nu se vede, acoperită cu praf.

H.G.: Ai avut relativ recent o experiență-limită. Citind înainte volumul tău cu caracter (şi) memorialistic, m-am gîndit, aflînd ce s-a petrecut, că el ți-a fost dictat de un presentiment. Ai simțit aşa ceva scriind? Te-ai gîndit la această carte („Fragmente...”) ca la una concluzivă?
G.C.: Tot timpul am presentimente/presimțiri/premoniții, e modul meu firesc de a funcționa. Uneori, după cum decurge noaptea, perioada de repaus, după cum dorm şi cât dorm, după vise şi după trezia nedorită din timpul nopții, eu îmi prefigurez ziua, ştiu cu o doză considerabilă de precizie cum va fi ziua, bună sau rea, ştiu cam ce mă aşteaptă. Obscur şi neştiințific, suprarațional, astfel funcționez.
Acum, întrebarea ta directă se referă la un anume presentiment: te interesează dacă presentimentul morții a fost motorul acestei cărți. Da, am avut presentimentul morții şi cred că este ceva obişnuit pentru oricine, de la un anumit nivel în sus de, să spunem, sofisticare a minții. Foarte des fac exerciții de pre-trăire a sfârşitului şi apoi mă îndepărtez de această stare, într-un fel de mişcare a pendulului. Mereu caut să mă obişnuiesc cu gândul morții, iar uneori îmi pre-trăiesc moartea. Nu e nimic extraordinar în asta. Chiar în cartea despre care vorbim, am descris efectiv câteva astfel de stări şi, repet, cei mai mulți dintre noi am convingerea că practicăm balansul acesta între a te simți invulnerabil, cumva nemuritor, şi a fi copleşit de neființă, a simți neființa, moartea, aşa cum simți valul rece când intri dimineața, devreme, în mare. Dar n-am scris cartea stăpânit, confiscat de acest presentiment, acest presentiment a fost doar unul dintre imboldurile care au generat cartea. De altfel, dacă e să fac o glumă cam nesărată, nici n-ar fi fost un presentiment corect, fiindcă, vezi bine, n-am pierit în încercarea-limită de care vorbeai. Acum, întorcându-mă la acea încercare-limită, îți mărturisesc că nu regret că am trecut prin ea: m-a îmbogățit, m-a îmbogățit mental, mi-a întărit inima, aş fi fost mult mai sărac pe dinăuntru, mai rudimentar sufleteşte fără ea. Înainte de ea, multe încercări mă îngrijorau ori chiar mă speriau, iar acum le văd cu alți ochi, le privesc cu seninătate şi mi se par derizorii. O experiență-limită, dacă scapi cu viață din ea, este negreşit un câştig, nu o pierdere, pentru biata ta făptură. Eu câteva zeci de minute am fost dincolo, aş fi putut să rămân acolo, ştiu cum e, dar iată că m-am întors, m-am înnoit, sunt cel nou, mi s-a dat în dar o a doua viață, acum mă bucur de acest dar şi nu se cuvine să-l irosesc, trebuie să fiu pe măsura favorii cereşti care mi s-a făcut.

H.G.: Din fericire, ai depăşit cu bine un moment existențial foarte greu. Îl vei valorifica literar? Cum? Sau preferi să-l uiți?
G.C.: N-am cum să-l uit, aşa cum tocmai încercam să-ți spun, el face acum parte din mine, e ca un teritoriu adăugat la harta unei țări, este o sporire a ființei mele. Aşa încât, logic, îl voi valorifica sau explora sau folosi – nu ştiu ce verb e mai potrivit aici – literar. În mod explicit sau indirect, voi vedea cum. Şi asta nu fiindcă alerg după subiecte de senzație, ci fiindcă a face literatură este pentru mine sinonim cu a trăi, fiindcă literatura înseamnă să-ți aşezi sub microscop viața şi să pui în cuvinte ce descoperi.

H.G.: Ai, desigur, proiecte literare. Dar timp pentru ele? Eşti prins într-o activitate foarte acaparantă (Uniunea Scriitorilor, România literară). Care sînt prioritățile tale şi ce ai ales să neglijezi pentru ele?
G.C.: Ei, da, aceasta este o chestiune foarte spinoasă. În urmă cu ceva ani – efect al unei stări de resimțită tinerețe? – îmi plăcea să declar fără ezitări că mi-e la îndemână, mi-e uşor să scriu în acelaşi timp şi să mă implic în felurite alte proiecte colaterale, cum ar fi să conduc o filială, o revistă sau, ulterior, să coordonez activitatea internă a Uniunii. Între timp, lucrurile s-au schimbat. În toamna trecută, când zăceam în spital şi îmi proiectam viitorul în nopțile lungi de nesomn, îl închipuiam simplificat şi cu o ordine de priorități foarte clară. Îmi ziceam că, dacă scap teafăr, mandatul la USR tocmai urmând să se încheie, am să mă întorc la Craiova şi am să trăiesc tihnit şi previzibil-securizat, consacrându-mi timpul, energia pentru scris. S-a întâmplat exact pe dos, ba, cum observi, responsabilitățile s-au înmulțit, lucrând acum şi la un săptămânal. Toate aceste obligații de slujbă vin peste mine ca o apă dezlănțuită, la inundații şi dau să mă doboare, să mă acopere. Ca să le fac față, în unele momente, mă gândesc să mă multiplic la propriu. Atâtea teme străine de mine au devenit, vrând-dar-mai-ales-nevrând, temele mele, iar să mă ocup de mine însumi nu mai am vreme. Constat că am ajuns să duc o existență care nu este a mea. Într-o bună zi, brusc, am de gând să mă opresc, să mă smulg din această alergare zadarnică. Deocamdată, sunt motive foarte terre-à-terre care mă împiedică să fac gestul radical.

H.G : Cum vezi peisajul prozei noastre de azi? Pe ce autori ai miza? Ți se pare că unii au o cotă de moment excesivă, cu caracter trecător? Cunoşti, dimpotrivă, cazuri flagrante de subevaluare?
G.C.: În proza de azi există un palier, să-l numim clasic, care cuprinde prozatori cu operă consolidată, înspre care privesc cu admirație. I-aş numi aici pe Breban, Bălăiță, Țoiu, D.R. Popescu, Fănuş Neagu, Agopian, Țepeneag, Buzura, Gabriela Adameşteanu, Norman Manea şi, desigur, Mircea Cărtărescu. Apoi, există douăzeci-treizeci de autori activi, din generații mai vechi sau noi, pe care-i citesc cu interes, de la care aşteptările mele, date fiind izbânzile lor de până acum, sunt maxime: Petru Cimpoeşu, Eugen Uricaru, Varujan Vosganian, Ioan Groşan, Radu Aldulescu, Cristian Teodorescu, Anamaria Beligan, Florina Ilis, Bedros Horasangian, Nichita Danilov, Ioana Pârvulescu, Horia Gârbea, Doina Ruşti, Alexandru Ecovoiu, Dan Stanca, Constantin Stan, Gheorghe Schwartz, Dan Lungu, Filip Florian, Alexandru Vlad, Horia Ursu, Radu Pavel Gheo, Lucian Dan Teodorovici, Bogdan Suceavă, Daniel Vighi, Răzvan Petrescu, Augustin Cupşa, Florin Lăzărescu, Radu Țuculescu, Răzvan Rădulescu, Marin Mălaicu-Hondrari, Ovidiu Nimigean. Dacă i-am compara pe aceşti prozatori cu nişte maratonişti, ei bine, la capătul cursei, oricare dintre ei ar putea să fie câştigătorul. Sigur, unii dintre prozatorii noştri de azi sunt supralicitați, alții, dimpotrivă, sunt subcotați (unele nume cu care putem exemplifica astfel de situații le regăsim chiar pe lista dinainte, o listă cu prozatori valoroşi!). Fenomenul nu mi se pare îngrijorător, cântărirea inexactă are diverse motivații şi este ceva firesc, face parte din regula jocului. Cum nu mă sperie nici un alt fenomen: aşa zişii autori de plastilină, autorii creați de p.r., de edituri, cu un succes disproporționat de mare (uneori foarte traduşi), în raport cu dimensiunile lor reale. Selecția e complicată şi are nevoie de timp: urma alege.
H.G.: Ce crezi despre promoțiile recente ale literaturii noastre? Cum te simți în raport cu tinerii, mulți dintre ei contestatari, cum e şi firesc?
G.C.: Generația nouă pare să aibă o altă regulă de a fi în comparație cu generația mea şi cu altele: eu mă defineam prin admirație, prin reverență, printr-o umilitate a celui pentru care singura cale de a intra legitim în literatură este calea uceniciei, a celui care se lasă îmbibat ca buretele de cele ce s-au realizat până la el. Pe când cei tineri de azi se vor, programatic, o altă generație de rebeli şi cu, şi fără cauză. Contestarea, refuzul celor dinaintea lor par a fi felul normal de a se manifesta al acestei generații. Iar această poziționare le creează un avantaj deloc neglijabil: să respingi sistemul te poate ajuta să fii tu însuți; să pui totul sub semnul îndoielii, să demolezi totul poate constitui premisa pentru o construcție inovatoare. Dar le creează şi un dezavantaj apăsător, considerabil: dacă n-ai maeştri, dacă n-ai modele, rişti să n-ai rădăcini, rişti să rămâi un ins precar şi „recent”, improvizat, care se trece repede. Oricum, e de precizat că în unele cazuri cei tineri lasă impresia că spi-ritul contestatar este simulat, ei fac scandal fiindcă asta dă bine, asta se poartă, asta te face vizibil, asta ajunge, paradoxal, să te impună într-o lume care aşa ființează, aşa îşi alege „vârfurile”, pe reacție negativă, pe ceartă-răzmeriță-negație-violență-lipsă de măsură-călcare în picioare. Un exemplu apropiat este Bogdan G. Stoian, un poet extrem de talentat, la care țin cu adevărat, dincolo de teribilismele, de agresivitatea şi (vai!) de trivialitatea pe care se străduieşte să le fluture din când în când ca pe o flamură personală. Lui s-a întâmplat să-i urmăresc îndeaproape evoluția în aceşti doi-trei ani de când a pătruns pe scena literară; am văzut cum îşi administrează gloria care a venit prea repede, care parcă l-a copleşit aflându-l nepregătit pentru ea, am văzut şi cât este autenticitate şi cât este poză în volutele lui scenice. Sper din toată inima că nu se va pierde în această fază pe care o traversează, de exagerată gonflare egolatră a sinelui. Dar, sigur, dacă priveşti atent această generație, observi că nu este compactă: există atâtea căi câți oameni. Am descoperit cu plăcere o sumedenie de oameni tineri care ies din portretul de grup nițel grăbit, superficial, al generației ce respinge totul fără să discearnă, am descoperit oameni tineri care, pe lângă înzestrare intelectuală, sunt remarcabili şi la nivelul comportamentului public corect, civilizat: Cosmin Ciotloş, Raluca Dună, Gabriela Gheorghişor, un cristian, Ana Chirițoiu, Augustin Cupşa, Luminița Corneanu, Roxana Sicoe-Tirea.
De la toți cei tineri încerc să învăț: tinerețea este o stare extraordinar de benefică pentru mințile noastre. Când simt că sunt pe cale s-o pierd, mă uit în dreapta şi-n stânga la ei, şi-mi aduc aminte mişcările, ca la paşii unui dans pe care suntem datori să-l interpretăm până la capăt.
H.G.: Te-ai implicat de mulți ani în conducerea Uniunii Scriitorilor. Ai început ca preşedinte de filială, apoi ca membru în Consiliu, ajungînd acum vice-preşedinte. Care crezi că va fi viitorul USR? Eşti optimist în legătură cu el? Vei continua sau te vei retrage cîndva ca să poți scrie mai mult?
G.C.: Sunt foarte ataşat de Uniunea Scriitorilor. Probabil şi fiindcă am devenit membru al Uniunii foarte devreme, la 26 de ani, în 1980, ceea ce, în condițiile acelea, reprezenta o performanță şi o ciudățenie. În deceniul 80-90 din secolul trecut, când în România era din ce în ce mai dificil să rezişti, să supraviețuieşti, Uniunea Scriitorilor m-a ajutat, prin ea ca instituție şi prin preşedintele său de atunci, D.R. Popescu. Fără acest sprijin, lucrurile ar fi fost foarte complicate pentru scrisul meu şi pentru existența mea cea de toate zilele. De aceea, totdeauna, eu nu voi ezita să depun o câtime de efort, nu ştiu cât de însemnată, pentru a păstra vie această instituție, pentru a o face să meargă şi pentru a-i spori prestigiul. Aşa cum observi, în ultimii cinci-şase ani am făcut parte din conducerea USR, întâi ca secretar, iar acum ca vicepreşedinte. Prezența mea în aceast palier de decizie am vrut să nu fie formală, convențională, decorativă, m-am străduit, sacrificând într-un fel literatura mea, să lucrez cu folos pentru membrii Uniunii – şi tu eşti unul dintre cei care ştiu acest mic adevăr personal, te previn că mă bazez pe tine, să fii martor al bunei mele credințe şi acțiuni. Datorită implicării mele zilnice, necondiționate în activitatea Uniunii, am ajuns să cunosc foarte bine tot ce înseamnă această structură instituțională. Îi cunosc neajunsurile şi l-aş numi aici pe cel mai important, caracterul eterogen, marile diferențe dintre membrii săi, diferențe de valoare, de înțelegere a literaturii şi a condiției scriitorului, diferențe până la incompatibilitate, diferențe care pot duce la prăbuşirea întregului eşafodaj. Dar îi cunosc şi calitățile formidabile: într-o țară în care structurile instituționale sunt slabe şi nefuncționale, USR funcționează: acordă premii importante, obține fonduri pentru proiecte culturale pe care le organizează şi le finanțează, are inițiative legislative în favoarea membrilor săi pe care, iată, le-a impus autorităților şi le-a transformat în legi, scoate reviste valoroase, are grijă de membrii săi aflați în situații grele şi îi sprijină pe tineri, câte şi mai câte; într-un cuvânt, ține în viață cultura scrisă vie, „patrimoniul național de mâine”. E puțin lucru? Ne permitem să renunțăm la o asemenea instituție? Nu merită ea oricâtă trudă din partea noastră pentru a o face să ființeze cât mai bine?
Cred că USR are viitor dacă membrii săi vor şti să aleagă în fruntea lor oameni competenți, inteligenți şi devotați. Şi mai cred că un aliaj de strategie pe termen lung, de bună măsură şi de, aş îndrăzni să zic, acțiune vizionară, poate transforma această structură instituțională într-una adecvată, modernă, flexibilă, capabilă să rezolve provocările aduse de vremurile noastre.
Eu încă de pe acum vreau să mă retrag: tocmai îți mărturiseam ceva mai înainte problema mea, şi anume – cantitatea de efort este mult prea mare în comparație cu rezultatele măsurabile, după cum uriaşe sunt şi timpul şi energia folosite pentru cauze care sunt altele decât scrisul meu. Dacă aceste dezechilibre vor continua, dacă nu voi găsi o soluție să le stopez, atunci e strict obligatoriu să mă retrag – într-o bună zi, brusc, când o să constat că aşa nu se mai poate.

H.G.: Este inevitabil să te întreb dacă, într-un viitor previzibil, vei candida la funcția de preşedinte al USR. Experiența în administrația USR şi anvergura de scriitor te recomandă. Da sau nu? De ce da, de ce nu? Timpul trece repede şi... va veni anul 2013. Pe cine vezi potrivit să conducă Uniunea?
G.C.: Răspund aşa cum vrei, cu da şi nu. Nu, categoric nu. Nu, fiindcă, aşa cum închipui eu prezența în fruntea Uniunii, aceasta nu este formală, aceasta îți răpeşte tot timpul şi toată puterea, dacă vrei ca maşinăria complicată să înainteze. Pentru mine prezența în fruntea Uniunii nu înseamnă privilegii, ci presupune imense datorii, presupune acțiune neobosită, ce te macină nervos, acțiune în favoarea breslei, în favoarea celorlalți. Văd funcția de preşedinte ca pe o renunțare la tine, ca pe o sacrificare a ta ca scriitor. Nu mă număr printre cei care privesc această funcție doar ca pe ceva decorativ, un brizbriz, o fandoseală, ceva care dă bine la CV. Nu țin să înscriu diverse funcții în palmaresul meu, dacă mă interesează cu adevărat ceva, mă interesează să scriu cărți foarte bune şi să obțin recunoaşterea prin valoarea acestor cărți. Dacă n-am asta, n-am nimic. Şi totuşi, în niciun caz n-aş candida? Ba, poate că da, într-un caz pur ipotetic: dacă mi-ar cere colegii mei, dacă ei ar zice – uite, te-am verificat timp de opt ani, ți-am cântărit priceperea şi buna credință, avem nevoie de tine, lasă deoparte scrisul tău, vino şi ocupă-te de asta, ia tu povara asta. Dacă aş fi rugat (dar aşa ceva se întâmplă doar în basme, nu în viața reală, unde nu ne prea întâlnim cu gratitudinea şi cu alte sentimente pozitive!), atunci probabil aş accepta. Dar să duc o luptă, să dau din coate ca să câştig funcția asta, nu, consider că aş fi nebun, e o imensă deşertăciune. Şi apoi, în viziunea mea, eu nici nu corespund cu portretul-robot al preşedintelui ideal: acesta trebuie să fie o autoritate literară, dar şi o personalitate de maximă notorietate publică, o monedă de schimb acceptată de oricine peste tot, cineva care are şi recunoaştere, şi prestigiu, astfel încât să influențeze lumea românească a momentului cu toate cercurile sale concetrice, şi cel politic, şi celelalte, foarte multe. Iar, din punctul meu de vedere, cineva foarte potrivit pentru această funcție este Nicolae Manolescu. Ar fi bine să avem înțelepciunea să înțelegem toți această chestiune, că este în favoarea noastră, a tuturor (chiar şi a celor care cred că sunt adversarii săi şi nu-l mai vor!) dacă un om ca el ar rămâne la conducerea USR. N-ar strica să privim spre alte organizații de breaslă similare şi să învățăm din exemplul lor: cel mai bine o duc UNITER şi Uniunea Compozitorilor care şi-au descoperit preşedinți cu vocație de preşedinți şi-i păstrează în fruntea lor fără să numere mandatele. Să cădem de acord: a fi preşedintele unei organizații ca a noastră presupune o sumă de însuşiri speciale şi se găsesc foarte rar persoanele capabile să joace acest rol dificil.

H.G.: Care crezi că va fi viitorul literaturii? Dar al cărții de hîrtie? Al revistei de cultură? Vor fi ele trimise exclusiv în mediul virtual? În ce interval de timp? Nu crezi că blogul, revista fiecăruia, care apare cînd e gata, va înlocui revistele „colective” cu autori mai numeroşi decît unul?
G.C.: Sunt mai multe probleme de lămurit în întrebările tale. Să le luăm pe rând. Viitorul literaturii? Literatura are viitor. Ea va dura cât va dura omul cu creierul şi cu inima sa, şi cu limbajul său verbal. Dar sigur că literatura nu va rămâne încremenită, va cunoaşte transformări, extensii şi diminuări de teritoriu. Iar acestea se văd, de fapt, cu ochiul liber încă de pe acum. De pildă, ieşirea de sub semnul Galaxiei Gutenberg şi intrarea într-o dominație a imaginii, a vizualului sunt evidente şi lasă urme considerabile asupra înfățişării literaturii, asupra ponderii sale şi asupra formelor sale de manifestare. Eu am doi băieți: cel mare e produsul vremurilor „revolute”, seamănă mai mult cu generațiile noastre, a crescut cu cartea în mână. Cel mic este însă fructul vremurilor noi: televiziune prin cablu, zeci şi zeci de canale, e pasionat de filme şi îşi culege informația de pe computer etc. Două persoane atât de apropiate, fiii mei, şi atât de diferite. Într-un fel, literatura s-a adaptat condițiilor, adeseori există în travesti, căci adeseori observăm că suntem în situația de a ne culege poveştile, epicul (romanele) şi chiar poezia din imaginea de televizor sau de pe computer. Viitorul cărții de hârtie? Va câştiga teren, neîndoios, cartea pe un alt suport, electronic. Nici nu văd un pericol în acest fenomen: să posedăm „un paralelipiped” de dimensiunile unei cărți dar cu ecran şi în memoria căruia să stocăm biblioteci întregi, cu mii de volume, pe care, astfel, să le luăm cu noi pretutindeni (chiar şi pe o insulă pustie...), e chiar un bine, nu un rău. Cum un bine şi o minune este un alt obiect adus în viețile noastre de aceste tehnologii de ultimă clipă, impresionante – laptopul cu internetul. Dar blogul, revista personală din mediul virtual, nu are în mine un adept. De ce? Comunicare, sociabilitate şi socializare s-ar zice că reprezintă avantajele acestui mod de a ieşi pe internet, dar de fapt nu e aşa. Mie mi se pare că blogul înseamnă în adevăr o formă (perversă) de alienare. Să-ți transferi existența în virtual înseamnă să nu trăieşti în realitate. Pe internet nu intri în contact cu o persoană în integralitatea sa intelectuală şi corporală, istorică dacă vrei, ci intri în contact numai cu părți din acea persoană, părți care, de obicei, sunt şi contrafăcute, retuşate. Nu cred în revista personală de pe internet, ci cred în revista colectivă clasică, pe hârtie. Care este cel dintâi neajuns al revistei virtuale personale? Îi lipseşte spiritul critic, cel strict necesar mai ales în literatură, căci spiritul critic aşază lucrurile la locul lor, aduce, în literatură, ordinea, geometria, ierarhia, fără de care totul ar fi haos şi proiecție megalomanică. Pe internet oricine poate zice orice despre el însuşi şi despre oricine altcineva, fără discernământ şi fără reținere, oricine se poate decreta genial şi poate face țăndări valorile constituite, internetul în această formulă poate deveni câmpul de manifestare a oricăror porniri paranoice. Probabil vor exista tot mai multe reviste virtuale individuale/ale unor persoane, dar asta e departe de a mă încânta. Cred în revistele colective, făcute trudnic pe hârtie, care păstrează o bună scară de valori. Aşa cum cred în hrana ecologică: o supă de găină crescută în curte, la țară, nu se compară cu supa la plic. Există şi asta, n-avem încotro, dar eu, unul, nu mă omor după ea. Greşesc?

H.G.: În ultimul timp există situri personale şi bloguri de unde se exercită critică de întîmpinare şi care au o audiență comparabilă cu a revistelor literare obişnuite. Va deveni critica literară apanajul unor pontifi-bloggeri? În general vorbind, ce relație ai cu critica? Eşti mulțumit de receptarea critică a operei tale? Dar de ecoul ei în publicul obişnuit? Ai avut vreo revelație în acest sens?
G.C.: Tocmai îmi exprimasem opțiunile: între revistele pe hârtie, cele făcute bine şi postările pe internet (într-o libertate egală cu haosul), le prefer pe cele dintâi, ca o hrană bio, în comparație cu una la plic sau ca un mobilier de lemn nobil, cioplit manual, în comparație cu un mobilier de carton presat ce imită lemnul. Şi aduceam ca argument principal al alegerii mele spiritul critic prezent în revistele clasice. Dacă însă spiritul critic se manifestă şi pe internet, în lumea virtuală – foarte bine, nu refuz nimic din ce e nou şi îmbogățitor: consider că nu contează suportul pe care se desfăşoară ceea ce am numit spirit critic, important e ca acesta să existe şi să fie autentic.
Relația mea cu critica literară? Mai mult decât cordială. O literatură fără critici este de neînțeles. Istoria mea ca autor este istoria lecturilor cu care criticii noştri m-au onorat. Sunt un ins care funcționează pe reacție pozitivă, mă stimulează laudele, criticile mă dau înapoi, mă devastează, mai ales când sunt nedrepte. Şi, din păcate, am avut parte de câteva lecturi catastrofale, eronate. N-aş vrea să dau nume acum, dar într-o zi am să-mi iau dreptul de a vorbi despre ele. Ei, dar acesta e riscul asumat când decizi să expui în public încercările tale literare. Aş plusa afirmând că tocmai din aceste oscilații de receptare iese o tensiune formidabilă, care preschimbă în ceva fascinant această artă/meserie, scrisul. Ecoul la critică m-a preocupat totdeauna, nu ecoul la public. În fond, criticul este cititorul inițiat, cititorul specializat, mult mai aproape de acel cititor ideal (la care toți visăm), de acel cititor capabil să intre în rezonanță cu cărțile noastre.

H.G.: Ce îți doreşti să faci în următorul an? Dar în următorii zece?
G.C.: O, pentru următorul an am deja dorințe precise şi cred că exactitatea asta cam supărătoare este o deformație care vine din adolescență, când mă ocupam cu matematica şi ştiințele exacte. În primul rând îmi doresc să fiu sănătos eu şi toți cei apropiați ai mei. Apoi, îmi doresc să termin volumul de poeme pe care-l tot scriu şi rescriu: Scene din viața şi din moartea mea. Apoi, m-aş bucura să mai văd câteva oraşe/ țări din Europa. Când eram înțepenit pe patul acela de spital, fără să mă pot deplasa, fără să mă pot ține pe picioare şi fără să ştiu ce va fi cu mine, în nopțile lungi de insomnie, de care am mai pomenit în cursul acestei discuții, îmi făceam planuri fericite, aceasta era forma de terapie sufletească pe care o descoperisem ca să rezist: îmi ziceam că, dacă scap cu viață, vreau să ajung să mai înot în nişte mări limpezi şi rememoram locurile îndrăgite. Îmi doresc enorm ca şi în anul care începe să mai pot înota într-o astfel de apă limpede Apoi, am să mă străduiesc să mai strâng nişte bani şi să înapoiez încă o parte din datoria cu care am rămas cumpărând acel mic apartament din Bucureşti, în care încă nu locuiesc, deşi l-am plătit şi ar fi trebuit să mă mut în el de acum patru ani. Apoi, vreau să citesc şi să mă apuc serios să scriu la un nou roman.
În următorii zece ani, dacă voi rămâne în viață, am cam aceleaşi dorințe: sănătate, scris, citit, călătorii şi o simplificare a existenței mele sociale – retragerea, probabil în