Viața literaturii
Ion Bogdan Lefter
CRITICA LA SEPTUAGENARIAT
Articol publicat în ediția Viața Românească 1-2 / 2011
În noiembrie 2009, Nicolae Manolescu a devenit septuagenar (n. 27 noiembrie 1939). S-a nimerit la mijlocul ediției din acel an a Tîrgului Gaudeamus, drept care Editura Paralela 45, care-i lansase tot la Gaudeamus, în 2008, Istoria critică a literaturii române, l-a sărbătorit, publicînd un set de volume aniversare: un Nicolae Manolescu – 70 (de care m-am ocupat împreună cu Călin Vlasie, poetul „lunedist” şi proprietar al Paralelei 45), amintirile sărbătoritului, sub titlul Viață şi cărți. Amintirile unui cititor de cursă lungă, şi două monografii, Criticul literar Nicolae Manolescu a lui Laszlo Alexandru (reeeditată) şi Nicolae Manolescu: de la cronica literară la Istoria critică… a sub(sau sus)semnatului.
În martie 2010, a devenit septuagenar româno-americanul Virgil Nemoianu (n. 12 martie 1940). Revista Vatra l-a serbat într-un „dosar” special (nr. 5-6/mai-iunie 2010). Următorul la rînd a fost, în aprilie, Mircea Martin (n. 14 aprilie 1940). Aceeaşi Paralelă 45 le-a consacrat ambilor cîte un volum aniversar similar: Virgil Nemoianu – 70 (îngrijit de Iulian Boldea) şi Mircea Martin – 70 (îngrijit de Călin Vlasie), plus, despre cel de-al doilea, un mic eseu al lui Virgil Podoabă, Secvența inflamată. Critică şi creație conceptuală la Mircea Martin.
Cu cîteva luni mai tînăr, Mihai Zamfir (n. 6 noiembrie 1940) a marcat jubileul în noiembrie 2010.
În 2011, rotunjesc aceeaşi sumă Cornel Mihai Ionescu (n. 11 februarie 1941), Mircea Anghelescu (n. 12 martie 1941), Toma Pavel (n. 4 aprilie 1941), Ion Pop (n. 1 iulie 1941), Eugen Negrici (n. 28 noiembrie 1941).
Nu mai trec în inventarul de aici numele congenerilor mai tinerei, care se apropie şi ei de respectivul jubileu.
Mai rapizi au fost Eugen Simion, aproape de 78 de ani (n. 25 mai 1933), Livius Ciocârlie (n. 7 octombrie 1935) şi G. Dimisianu (n. 25 ianuarie 1936), trecuți de borna numerotată 75, sau Gheorghe Grigurcu (n. 16 aprilie 1936), care-i urmează curînd. „Doar” 73 de ani au Gelu Ionescu (n. 8 iunie 1937), Florin Mihăilescu (n. 9 august 1937) şi Sorin Alexandrescu (n. 18 august 1937). Îi va urma Dan Mănucă (n. 20 mai 1938) ş.a.m.d.
Să-i mai adaug pe Matei Călinescu (15 iunie 1934-24 iunie 2009) şi pe George Gană (13 ianuarie 1935-8 martie 2010), care s-au stins recent, după ce împliniseră 75 de ani. Lucian Raicu (12 mai 1934-22 noiembrie 2006) a trăit 72 şi jumătate. Prea repede, la doar 62, plecase colegul lor Valeriu Cristea (15 ianuarie 1937-22 martie 1999). Mai puțin de 58 de ani a trăit Liviu Petrescu (17 decembrie 1941-5 iulie 1999), iar soția sa, Ioana Em. Petrescu, s-a stins la mai puțin de 49 de ani (28 decembrie 1941-1 octombrie 1990)...
Nu e un inventar complet, ci – doar – unul ilustrativ pentru o stare de fapt: rărit de disparițiile celor prea grăbiți să treacă într-o lume mai bună, primul „val” al criticii româneşti post-proletcultiste a ajuns la septuagenariat. (Valabil – de altfel – pentru întregul eşalon literar căruia exegeții îi aparțin, căci timpul trece şi pentru poeți, prozatori, dramaturgi...)
Nume, temperamente, specializări, cariere şi destine varii: cronicari ai actualității, istorici literari, teoreticieni şi eseişti, gazetari sau universitari, unii dintre ei evadați la un moment dat din România comunistă către Occident, mai mult ori mai puțin adaptați în noile lor patrii, continuînd să scrie despre literatura de proveniență sau trecuți la exegeza spațiilor culturale de adopție, practicanți – în nu puține cazuri – ai teoriei, comparatisticii şi ai altor subdiscipline prin natura lor „transnaționale”.
O panoramă detaliată a fenomenului i-ar dezvălui relieful complicat, divers. Însă, dincolo de diferențe şi de nuanțe, despre un profil colectiv se poate – categoric – vorbi: a fost „valul” critic care a dominat neomodernismul românesc, schițîndu-i reperele şi construindu-i ierarhia internă. Lui Manolescu & comp., considerați reprezentanți ai unei „generații ’60” a literaturii autohtone, li s-au alăturat curînd colegii din aşa-numita „generație ’70”, seria lui Laurențiu Ulici, a lui Marian Papahagi şi a multor altora. Cum se ştie, Ulici prefera termenul de „promoție” pentru etapele istorico-literare decenale. Aparțin – oricum – cu toții unei „generații critice” unitare, al cărei prim „val” a ajuns – ziceam – astăzi la septuagenariat...
*
Despre mare parte dintre cei numiți, ca şi despre atîția alți colegi ai lor şi ai mei, am scris de-a lungul deceniilor de cînd a devenit activă „generația” următoare. Acum, cu prilejul unei atari constatări „calendaristice”, „recuperez” o fişă bibliografică rătăcită din setul pe care l-am integrat în cartea mea Anii ’60-’90. Critica literară (Editura Paralela 45, 2002). Să-i spunem acum aşa: un flashback către junețea unuia dintre actualii „septuagenari”. La apariția opului în cauză, semnatarul avea frageda vîrstă de 27 de ani...
Virgil Nemoianu, Structuralismul (Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1967)
Dincolo de calitățile care i s-ar putea constata în sine, cartea trebuie privită ca reprezentativă pentru stadiul de evoluție a autorului său la 1967 şi – în alt plan – pentru nivelul general al gîndirii teoretico-literare româneşti din epocă. Aparținea unui tînăr şi apreciat critic şi comparatist risipit pînă atunci şi în anii care aveau să urmeze în contribuții diverse, parțial culese în volumele Calmul valorilor (Editura Dacia, Cluj, 1971) şi Utilul şi plăcutul (Editura Eminescu, Bucureşti, 1973). Pînă la stabilirea sa peste Ocean, în 1975, autorul n-a mai publicat altă carte de critică articulată în jurul unei teme unice (cu excepția experimentului eseistic-narativ din Simptome, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1969, mai apropiat – de pildă – de Viața şi opiniile lui Zacharias Lichter a lui Matei Călinescu, de Fragmente despre cuvinte a lui Toma Pavel sau de cărțile prozatorilor „Şcolii de la Tîrgovişte” decît de zona criticii literare şi a eseisticii propriu-zise). Structuralismul îl înfățişa – aşadar – la cota cea mai de sus a calităților sale de cercetător, dar şi la cota mai degrabă modestă a momentului intelectual respectiv: căci era vorba despre o sinteză bine informată şi calm articulată de către un „hermeneut” perfect stăpîn pe materia sa de aplicație; însă rezultatul nu aducea contribuții personale, formula studiului fiind mai aproape de popularizarea superioară a unui model teoretic în legătură cu care publicul intelectual românesc, nu de mult ieşit din izolaționismul cultural al perioadei proletcultiste, nu avusese posibilitatea să se informeze direct de la surse. Structuralismul a şi apărut într-un format „de buzunar” (aproape liliputan, mai mic decît „de poche”-ul „clasic”), într-o colecție care se dorea „de largă informație” (conform prezentării de pe coperta a IV-a). De altfel, micul studiu era depăşit ca număr de pagini de culegerea de texte însoțitoare, o antologie reunind pagini celebre, ilustrative pentru gîndirea structuralistă din spațiul criticii şi teoriei literare, dar şi din lingvistică, psihologie, biologie, filozofie. Privit în perspectiva evoluției ulterioare a autorului, Structuralismul documentează solida bază intelectuală pe care s-au construit adevăratele sinteze originale ale lui Virgil Nemoianu, scrise şi publicate în exilul său american: The Taming of Romanticism (1984) şi A Theory of the Secondary (1989).
În martie 2010, a devenit septuagenar româno-americanul Virgil Nemoianu (n. 12 martie 1940). Revista Vatra l-a serbat într-un „dosar” special (nr. 5-6/mai-iunie 2010). Următorul la rînd a fost, în aprilie, Mircea Martin (n. 14 aprilie 1940). Aceeaşi Paralelă 45 le-a consacrat ambilor cîte un volum aniversar similar: Virgil Nemoianu – 70 (îngrijit de Iulian Boldea) şi Mircea Martin – 70 (îngrijit de Călin Vlasie), plus, despre cel de-al doilea, un mic eseu al lui Virgil Podoabă, Secvența inflamată. Critică şi creație conceptuală la Mircea Martin.
Cu cîteva luni mai tînăr, Mihai Zamfir (n. 6 noiembrie 1940) a marcat jubileul în noiembrie 2010.
În 2011, rotunjesc aceeaşi sumă Cornel Mihai Ionescu (n. 11 februarie 1941), Mircea Anghelescu (n. 12 martie 1941), Toma Pavel (n. 4 aprilie 1941), Ion Pop (n. 1 iulie 1941), Eugen Negrici (n. 28 noiembrie 1941).
Nu mai trec în inventarul de aici numele congenerilor mai tinerei, care se apropie şi ei de respectivul jubileu.
Mai rapizi au fost Eugen Simion, aproape de 78 de ani (n. 25 mai 1933), Livius Ciocârlie (n. 7 octombrie 1935) şi G. Dimisianu (n. 25 ianuarie 1936), trecuți de borna numerotată 75, sau Gheorghe Grigurcu (n. 16 aprilie 1936), care-i urmează curînd. „Doar” 73 de ani au Gelu Ionescu (n. 8 iunie 1937), Florin Mihăilescu (n. 9 august 1937) şi Sorin Alexandrescu (n. 18 august 1937). Îi va urma Dan Mănucă (n. 20 mai 1938) ş.a.m.d.
Să-i mai adaug pe Matei Călinescu (15 iunie 1934-24 iunie 2009) şi pe George Gană (13 ianuarie 1935-8 martie 2010), care s-au stins recent, după ce împliniseră 75 de ani. Lucian Raicu (12 mai 1934-22 noiembrie 2006) a trăit 72 şi jumătate. Prea repede, la doar 62, plecase colegul lor Valeriu Cristea (15 ianuarie 1937-22 martie 1999). Mai puțin de 58 de ani a trăit Liviu Petrescu (17 decembrie 1941-5 iulie 1999), iar soția sa, Ioana Em. Petrescu, s-a stins la mai puțin de 49 de ani (28 decembrie 1941-1 octombrie 1990)...
Nu e un inventar complet, ci – doar – unul ilustrativ pentru o stare de fapt: rărit de disparițiile celor prea grăbiți să treacă într-o lume mai bună, primul „val” al criticii româneşti post-proletcultiste a ajuns la septuagenariat. (Valabil – de altfel – pentru întregul eşalon literar căruia exegeții îi aparțin, căci timpul trece şi pentru poeți, prozatori, dramaturgi...)
Nume, temperamente, specializări, cariere şi destine varii: cronicari ai actualității, istorici literari, teoreticieni şi eseişti, gazetari sau universitari, unii dintre ei evadați la un moment dat din România comunistă către Occident, mai mult ori mai puțin adaptați în noile lor patrii, continuînd să scrie despre literatura de proveniență sau trecuți la exegeza spațiilor culturale de adopție, practicanți – în nu puține cazuri – ai teoriei, comparatisticii şi ai altor subdiscipline prin natura lor „transnaționale”.
O panoramă detaliată a fenomenului i-ar dezvălui relieful complicat, divers. Însă, dincolo de diferențe şi de nuanțe, despre un profil colectiv se poate – categoric – vorbi: a fost „valul” critic care a dominat neomodernismul românesc, schițîndu-i reperele şi construindu-i ierarhia internă. Lui Manolescu & comp., considerați reprezentanți ai unei „generații ’60” a literaturii autohtone, li s-au alăturat curînd colegii din aşa-numita „generație ’70”, seria lui Laurențiu Ulici, a lui Marian Papahagi şi a multor altora. Cum se ştie, Ulici prefera termenul de „promoție” pentru etapele istorico-literare decenale. Aparțin – oricum – cu toții unei „generații critice” unitare, al cărei prim „val” a ajuns – ziceam – astăzi la septuagenariat...
*
Despre mare parte dintre cei numiți, ca şi despre atîția alți colegi ai lor şi ai mei, am scris de-a lungul deceniilor de cînd a devenit activă „generația” următoare. Acum, cu prilejul unei atari constatări „calendaristice”, „recuperez” o fişă bibliografică rătăcită din setul pe care l-am integrat în cartea mea Anii ’60-’90. Critica literară (Editura Paralela 45, 2002). Să-i spunem acum aşa: un flashback către junețea unuia dintre actualii „septuagenari”. La apariția opului în cauză, semnatarul avea frageda vîrstă de 27 de ani...
Virgil Nemoianu, Structuralismul (Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1967)
Dincolo de calitățile care i s-ar putea constata în sine, cartea trebuie privită ca reprezentativă pentru stadiul de evoluție a autorului său la 1967 şi – în alt plan – pentru nivelul general al gîndirii teoretico-literare româneşti din epocă. Aparținea unui tînăr şi apreciat critic şi comparatist risipit pînă atunci şi în anii care aveau să urmeze în contribuții diverse, parțial culese în volumele Calmul valorilor (Editura Dacia, Cluj, 1971) şi Utilul şi plăcutul (Editura Eminescu, Bucureşti, 1973). Pînă la stabilirea sa peste Ocean, în 1975, autorul n-a mai publicat altă carte de critică articulată în jurul unei teme unice (cu excepția experimentului eseistic-narativ din Simptome, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1969, mai apropiat – de pildă – de Viața şi opiniile lui Zacharias Lichter a lui Matei Călinescu, de Fragmente despre cuvinte a lui Toma Pavel sau de cărțile prozatorilor „Şcolii de la Tîrgovişte” decît de zona criticii literare şi a eseisticii propriu-zise). Structuralismul îl înfățişa – aşadar – la cota cea mai de sus a calităților sale de cercetător, dar şi la cota mai degrabă modestă a momentului intelectual respectiv: căci era vorba despre o sinteză bine informată şi calm articulată de către un „hermeneut” perfect stăpîn pe materia sa de aplicație; însă rezultatul nu aducea contribuții personale, formula studiului fiind mai aproape de popularizarea superioară a unui model teoretic în legătură cu care publicul intelectual românesc, nu de mult ieşit din izolaționismul cultural al perioadei proletcultiste, nu avusese posibilitatea să se informeze direct de la surse. Structuralismul a şi apărut într-un format „de buzunar” (aproape liliputan, mai mic decît „de poche”-ul „clasic”), într-o colecție care se dorea „de largă informație” (conform prezentării de pe coperta a IV-a). De altfel, micul studiu era depăşit ca număr de pagini de culegerea de texte însoțitoare, o antologie reunind pagini celebre, ilustrative pentru gîndirea structuralistă din spațiul criticii şi teoriei literare, dar şi din lingvistică, psihologie, biologie, filozofie. Privit în perspectiva evoluției ulterioare a autorului, Structuralismul documentează solida bază intelectuală pe care s-au construit adevăratele sinteze originale ale lui Virgil Nemoianu, scrise şi publicate în exilul său american: The Taming of Romanticism (1984) şi A Theory of the Secondary (1989).