Post/Centenar
Frieder Schuller
PAUL CELAN 1910-1970 ADEVĂR VORBE?TE, CINE UMBRE VORBE?TE
Articol publicat în ediția Viața Românească 1-2 / 2011
Fuga morții de Paul Celan este prezentă în întreg învățământul german. Se pare că este singura poezie care a fost recitată în Bundestag. Cea mai renumită şi mai mult citată poezie germană după 1945 a fost tipărită, prima dată, pe 2 mai 1947, sub titlul Tangoul morții. şi asta în traducere românească în ziarul Contemporanul din Bucureşti. Tânărul poet evreu Paul Antschel, un „poet de limbă teutonă”, cum se autointitula, trăia în capitala României din 1945, câştigându-şi existența ca lector şi traducător din rusă în română la editura Cartea rusă. În timpul războiului, a petrecut doi ani cumpliți în lagărul de muncă de la Tăbăreşti, unde a aflat despre uciderea tatălui şi mamei. A scăpat de Holocaust, legat de „sora sa de lapte – lopata”, lucru care l-a umplut de un sentiment de vinovăție pe parcursul întregii vieți, mai ales față de mama sa, pe care o adora.
Odată cu apariția comunismului în România, numele Paul Antschel, cu rezonanță germană, nu era voie să fie tipărit, aşa că a fost schimbat în Pavel Ancel şi apoi în Paul Celan. Sub acest nume au apărut, în 1947, tipărite în revista bucureşteană Agora a lui Ion Caraion, primele sale trei poezii în limba germană. Pe strada Vassilko din Cernăuți, atât de familiară lui, nu avea să se mai întoarcă niciodată. Tânărul Paul Antschel decisese că „abia dincolo de castani este lumea” şi era oricum, după anii de luptă pentru supraviețuire, o lume liberă. Cel puțin la început, pentru că aşa se înfățişa Bucureştiul. Tânărul poet deborda de bucurie de viață, se îndrăgostea adesea şi cu plăcere, cânta cântece revoluționare franceze şi cântece germane ale lăncerilor pedestraşi – neuitat rămâne pentru prieteni În Flandra călăreşte moartea, totodată scria şi făcea jocuri de cuvinte în limba română, dar respecta „rima germană dureroasă”.
În acest Bucureşti, căruia îi plăcea să i se spună „Parisul Răsăritului”, urmau să apară, pentru timp mai lung sau mai scurt, şi alte nume care erau mai mult sau mai puțin legate de poezia germană postbelică. Erau, mai cu seamă, evrei vorbitori de limbă germană, izgoniți din oraşul multinațional Cernăuți, care s-au refugiat, după ocuparea oraşului de către sovietici, în capitala României. Cernăuți din Bucovina aparținuse de România după căderea Monarhiei Habsburgice, iar această țară îi promova pe poeții de limbă germană, după cum se poate citi în Poveştile magrebiene de Gregor von Rezzori. Nucleul spiritual era Alfred Margul Sperber, astăzi complet uitat, a cărui prietenie Celan o întreținea şi de dincolo de granițe, de la Paris. Poeziile sale erau bine cunoscute în anii '30, lucru care i-au determinat pe nazişti să-l denunțe ca pe poetul care, „... ascuns în pădurea germană, imită perfect privighetoarea germană”. Alți membri ai acestui cerc de poeți sunt Oskar Walter Cisek, Alfred Kittner, Robert Flinker, Leo Katz, Edith Silbermann şi Immanuel Weissglas. Celui din urmă, Celan îi datorează mai mult decât impulsul pentru renumita sa poezie despre Holocaust. Aproape toți i-au întors spatele Bucureştiului comunist. Însă numai Paul Celan, şi alături de el Rose Ausländer, urmau să devină tot mai cunoscuți.
În umbra acestora doi se află Moses Rosenkranz, al cărui destin stă mărturie pentru toate ororile dictaturilor fascistă şi comunistă. A încetat din viață în 2003, în Schwarzwald, iar la comemorarea sa a cântat renumitul Wolf Biermann. Laureatul Premiului Nobel de mai târziu, Elie Wiesel, şi-a evitat cu abnegație patria România, după ce reuşise să scape de coşmarul pieirii. Astăzi, vine ocazional din America la Bucureşti unde, un institut de cercetări, care-i poartă numele, studiază Holocaustul românesc. Pe toți aceşti oameni, plecați din Bucureşti, i-a însoțit fraza lui Rose Ausländer: „Patria mea este moartă, au înmormântat-o în foc. Eu trăiesc în țara mea mamă – cuvântul.”.
Fuga morții a fost citită pentru prima oară de către actrița Ruth Lackner la Teatrul Evreiesc de Stat din Bucureşti. Paul Celan i-a dăruit o cărticică din piele cu poeziile sale scrise de mână. Aceasta însă a rămas la Bucureşti. Celan şi-a luat cu el poeziile, inclusiv Fuga morții, sub formă de bagaj mental. Ce-au însemnat pentru el anii petrecuți la Bucureşti reiese dintr-o scrisoare din 12 septembrie 1962, adresată, de la Paris, prietenului său Petre Solomon: „Am cunoscut o serie de mari poeți francezi şi i-am şi tradus (la fel cum am cunoscut floarea poeziei germane). Câțiva dintre ei mi-au făcut cunoscută prietenia lor printr-o dedicație, despre care pot să afirm doar că s-a dovedit a fi eminamente literară. Dar am avut, şi asta se întâmpla demult, prieteni poeți – asta s-a petrecut între `45 şi `47 în Bucureşti. Este ceva ce nu voi uita niciodată.”
Drumul acoperit cu zăpadă al lui Paul Celan spre Germania a început cu refugiul în toamna târzie a anului 1947, din România la Viena, unde i-a înmânat editorului revistei literare Plan, Otto Basil, o scrisoare de recomandare mototolită: „Fără a anticipa verdictul dumneavoastră, cu siguranță avizat, aş dori să vă spun că Paul Celan este poetul peisajului nostru vest-răsăritean, pe care l-am aşteptat o jumătate de viață de om. Celan a trăit exclusiv aici, în România, adică nu într-un mediu vorbitor de limbă germană. Opera sa aparține, în totalitatea ei, celei mai tinere generații de poeți şi este unică şi inconfundabilă, fiind singurul pandant liric al operei kafkiene.” Scrisoarea a fost scrisă de către mentorul său, Alfred Margul Sperber, iar autorul ei este demn de toată admirația pentru clarviziunea sa. Nici Ingeborg Bachmann nu l-a putut reține pe Celan la Viena. Se decisese să meargă la Paris, trecând prin Germania doar ca oaspete şi poet cititor, sau cum a mai venit în 1958 şi 1960, pentru a-i fi înmânate premii pentru literatură. Acest drum în Germania literară era înzăpezit. Înzăpezit de amintiri şi evenimente de care erau legate în mare măsură de dezamăgiri, defăimări şi neîncredere. Şi poetul urma să aibă o soartă asemănătoare cu cea a renumitei sale poezii. A fost nevoie de meandre personale şi geografice până ce această cea mai germană poezie a literaturii noastre mai tinere să ajungă, în sfârşit, în 1952, la cititorul german, prin intermediul Institutului German de Editură, în primul volum de poezii al lui Celan, Mac şi memorie. La Viena, Celan a publicat, după refugiul său din România, în 1948, volumul de poezii Nisipul din urne, aşa încât Fuga morții a fost tipărită, în fine, şi în limba germană, dar autorul a distrus întregul tiraj din cauza prea multor greşeli de tipar. Încă o dată, aproape nimeni nu a citit această poezie germană atât de necesară, scrisă nu departe de o editură rusească din capitala României, de către un poet evreu poliglot, în limba germană, limba sa maternă.
La Paris, poetului i-a fost hărăzită, la scurt timp, o faimă crescândă, care avea să fie urmată de o singurătate crescândă – nu de puține ori provocată de el însuşi. Oricât de eronată ar fi fost exclamația lui Milo Dor, după apariția lui Celan pe scena poeților, că acest poet ar veni literalmente din neant, lui Celan i-a mers la fel în timpul primei sale şederi în Germania. Se întâmpla în 1952, la Niendorf, la o conferință a Grupului celor 47. La vârsta de 18 ani, Antschel mai călcase o dată pe pământ german. Se întâmpla exact la o zi după „noaptea de cristal a Reich-ului”, când, în 1938, trecuse prin Berlin îndreptându-se spre Tours, pentru a studia medicina. Acum, îşi citea în fața colegilor poeți germani Fuga morții, culegând laude destul de limitate. „Poezia lui Celan este lipsită de orice intenționalitate. Nu se vrea a fi altceva decât o boare, un sunet, o figură luminoasă, facilă şi aproape cantabilă.” Modul de recitare răsăritean a lui Celan a provocat chiar şi ilaritate: „... la urmă ați recitat cu inflexiunea lui Goebbels.” Celan a fost din nou dezamăgit şi s-a răzbunat. „Am fost atât de curios să văd cum va decurge prima mea întâlnire cu tinerii autori germani. M-am întrebat, cam despre ce vor vorbi? Şi despre ce au vorbit? Despre Volkswagen.” Mai multe urmau să afle cititorii săi despre poetul „din neant” cu ocazia înmânării Premiului Bremen pentru literatură din 1958: „Peisajul din care vin la dumneavoastră, pe căi ocolite – dar există oare căi ocolite? – peisajul acesta s-ar putea să fie pentru majoritatea dintre dumneavoastră necunoscut. Este peisajul în care sălăşluia o parte însemnată dintre acele povestiri hasidice, pe care ni le-a repovestit Martin Buber în limba germană... Era o zonă în care trăiau oameni şi cărți.”
Celan a predat la École Normale Supérieure, s-a căsătorit în preajma Crăciunului anului 1952 cu graficiana Giselle de Lestrange şi brusc a trebuit să se confrunte în cadrul publicului literar cu reproşuri absurde de plagiat. Cunoştința şi colaborarea cu văduva poetului Ivan Goll, care decedase în 1950, a determinat-o pe văduva acestuia, Claire Goll, să afirme că ar întrezări versuri ale soțului ei în primul volum de poezii de succes al lui Celan, Mac şi memorie. Scandalul a fost relatat de presa germană în mod diferit, sfârşindu-se în cele din urmă, fără echivoc, în favoarea lui Celan. Cu toate acestea, jignirea şi sentimentul persecuției se înrădăcinaseră adânc. În anul 1960, lui Celan i s-a decernat Premiul Büchner. Editura Suhrkamp s-a îngrijit de următoarele sale volume de poezii, dintre care cel de-al treilea s-a intitulat Vorbire-grilaj. Un grilaj îi desparte pe oameni, dar aceştia îşi pot totuşi vorbi prin el. Călătoriile în Germania l-au dus pe Celan tot mereu la Freiburg, unde poetul a găsit în persoana profesorului Gerhart Baumann un susținător şi un prieten. Celan a căutat el însuşi întâlniri cu filosoful Martin Heidegger, dar s-a ridicat de pe scaun şi s-a îndepărtat, când s-a pus problema să facă o fotografie împreună cu acesta. (Heidegger: „Dacă nu vrea – atunci renunțăm.”) Celan n-a vrut, n-a putut uita şi nici ierta nici cea mai mică fărădelege din timpul dictaturii naziste. Memoria sa desăvârşită îi punea oricând la dispoziție genialului traducător nu numai şapte limbi străine, dar îl chinuia până la obsesie faptul că nu se putea detaşa de fărădelegile sau nedreptățile care avuseseră loc.
O călătorie la Stockholm, la deținătoarea Premiului Nobel, Nelly Sachs, nu-i adusese lui Celan orele de linişte mult râvnite. Şi din Israel s-a întors mai repede decât prevăzuse. Iar în versurile sale, în care transformarea poeziei în non-poezie ningea. Mai întâi au fost evocarea mamei adorate, apoi, mai ales distanța față de realitate, lucruri care erau strâns legate de imaginea tăcută şi rece a zăpezii:
Ninge acum, mamă, în Ucraina
Ce-a fost oare, mamă: creştere sau rană –
când m-am înfundat în viscolul din Ucraina?
Te pierd pe tine în tine,
aceasta este consolarea mea înfrigurată
Pat de zăpadă... fulgi negri,
Zăpada a căzut, întunecată.
Amuțirea este prezentă, dăinuie atemporala „conversație de pe munte – într-o seară, soarele, şi nu numai el, a apus, a plecat, a ieşit din căsuța sa evreul, evreu şi fiu al unui evreu, şi odată cu el a plecat şi numele său, cel de nepronunțat, a plecat şi a venit... a venit peste piatră, mă auzi, mă auzi, eu sunt, eu, eu şi cel pe care-l auzi...”
Celan a trăit la sfârşitul vieții singur, fără soția sa Giselle, pe Avenue Émile Zola nr. 6, direct vizavi de podul Mirabeau. Aici, ascetul a primit, în 1970, încă o dată o vizită din Bucureşti. Tânăra poetă Anemone Latzina a trebuit să-i povestească multe despre oameni şi cărți din fosta sa patrie. Celan a vorbit puțin, spunând din când în când: „nu-i aşa de simplu”. Apoi, era probabil 20 aprile 1970, şi sărbătoarea Paştelui, când Celan a coborât de pe podul Mirabeau în Sena. Toți prietenii îl ştiau ca pe un bun înotător.
La 1 mai a fost găsit de către un pescar la circa 10 km în aval.
S-a încetățenit ideea că lirica lui Paul Celan este greu de înțeles, că ar fi sumbră, că în loc să poată fi înțeleasă, această lirică ar conține doar sugestivitate. Mai este împărtăşită şi teza că limba, atunci când lumea s-a întors pe dos, nu poate rămâne pe făgaş.
Ne dă oare Celan un indiciu, un sfat sau este o constatare: „Adevăr grăieşte, cel ce vorbeşte umbre.” Când biograful Israel Chalfen l-a rugat pe Celan să-i interpreteze o poezie, acesta i-a răspuns cu blândețe: „Citiți. Citiți neîncetat, înțelegerea vine de la sine.”
Paul Antschel – Pavel Ancel – Paul Celan
Cine caută mormântul lui Celan în cimitirul parizian Thiais, unde poetul a fost înmormântat pe 12 mai 1970 – a fost şi ziua în care a murit Nelly Sachs – aceluia, paznicul cimitirului îi va spune: „Aici nu este nici un Paul Celan”. Poetul este înmormântat cu numele părinților săi de la Cernăuți – Antschel. Iar Walter Jens îl caracterizează poate pe cel mai mare poet german de după 1945, astfel: „A vorbit franceză, a gândit şi tradus în limbile din răsărit şi a scris poezie în limba germană.”
Odată cu apariția comunismului în România, numele Paul Antschel, cu rezonanță germană, nu era voie să fie tipărit, aşa că a fost schimbat în Pavel Ancel şi apoi în Paul Celan. Sub acest nume au apărut, în 1947, tipărite în revista bucureşteană Agora a lui Ion Caraion, primele sale trei poezii în limba germană. Pe strada Vassilko din Cernăuți, atât de familiară lui, nu avea să se mai întoarcă niciodată. Tânărul Paul Antschel decisese că „abia dincolo de castani este lumea” şi era oricum, după anii de luptă pentru supraviețuire, o lume liberă. Cel puțin la început, pentru că aşa se înfățişa Bucureştiul. Tânărul poet deborda de bucurie de viață, se îndrăgostea adesea şi cu plăcere, cânta cântece revoluționare franceze şi cântece germane ale lăncerilor pedestraşi – neuitat rămâne pentru prieteni În Flandra călăreşte moartea, totodată scria şi făcea jocuri de cuvinte în limba română, dar respecta „rima germană dureroasă”.
În acest Bucureşti, căruia îi plăcea să i se spună „Parisul Răsăritului”, urmau să apară, pentru timp mai lung sau mai scurt, şi alte nume care erau mai mult sau mai puțin legate de poezia germană postbelică. Erau, mai cu seamă, evrei vorbitori de limbă germană, izgoniți din oraşul multinațional Cernăuți, care s-au refugiat, după ocuparea oraşului de către sovietici, în capitala României. Cernăuți din Bucovina aparținuse de România după căderea Monarhiei Habsburgice, iar această țară îi promova pe poeții de limbă germană, după cum se poate citi în Poveştile magrebiene de Gregor von Rezzori. Nucleul spiritual era Alfred Margul Sperber, astăzi complet uitat, a cărui prietenie Celan o întreținea şi de dincolo de granițe, de la Paris. Poeziile sale erau bine cunoscute în anii '30, lucru care i-au determinat pe nazişti să-l denunțe ca pe poetul care, „... ascuns în pădurea germană, imită perfect privighetoarea germană”. Alți membri ai acestui cerc de poeți sunt Oskar Walter Cisek, Alfred Kittner, Robert Flinker, Leo Katz, Edith Silbermann şi Immanuel Weissglas. Celui din urmă, Celan îi datorează mai mult decât impulsul pentru renumita sa poezie despre Holocaust. Aproape toți i-au întors spatele Bucureştiului comunist. Însă numai Paul Celan, şi alături de el Rose Ausländer, urmau să devină tot mai cunoscuți.
În umbra acestora doi se află Moses Rosenkranz, al cărui destin stă mărturie pentru toate ororile dictaturilor fascistă şi comunistă. A încetat din viață în 2003, în Schwarzwald, iar la comemorarea sa a cântat renumitul Wolf Biermann. Laureatul Premiului Nobel de mai târziu, Elie Wiesel, şi-a evitat cu abnegație patria România, după ce reuşise să scape de coşmarul pieirii. Astăzi, vine ocazional din America la Bucureşti unde, un institut de cercetări, care-i poartă numele, studiază Holocaustul românesc. Pe toți aceşti oameni, plecați din Bucureşti, i-a însoțit fraza lui Rose Ausländer: „Patria mea este moartă, au înmormântat-o în foc. Eu trăiesc în țara mea mamă – cuvântul.”.
Fuga morții a fost citită pentru prima oară de către actrița Ruth Lackner la Teatrul Evreiesc de Stat din Bucureşti. Paul Celan i-a dăruit o cărticică din piele cu poeziile sale scrise de mână. Aceasta însă a rămas la Bucureşti. Celan şi-a luat cu el poeziile, inclusiv Fuga morții, sub formă de bagaj mental. Ce-au însemnat pentru el anii petrecuți la Bucureşti reiese dintr-o scrisoare din 12 septembrie 1962, adresată, de la Paris, prietenului său Petre Solomon: „Am cunoscut o serie de mari poeți francezi şi i-am şi tradus (la fel cum am cunoscut floarea poeziei germane). Câțiva dintre ei mi-au făcut cunoscută prietenia lor printr-o dedicație, despre care pot să afirm doar că s-a dovedit a fi eminamente literară. Dar am avut, şi asta se întâmpla demult, prieteni poeți – asta s-a petrecut între `45 şi `47 în Bucureşti. Este ceva ce nu voi uita niciodată.”
Drumul acoperit cu zăpadă al lui Paul Celan spre Germania a început cu refugiul în toamna târzie a anului 1947, din România la Viena, unde i-a înmânat editorului revistei literare Plan, Otto Basil, o scrisoare de recomandare mototolită: „Fără a anticipa verdictul dumneavoastră, cu siguranță avizat, aş dori să vă spun că Paul Celan este poetul peisajului nostru vest-răsăritean, pe care l-am aşteptat o jumătate de viață de om. Celan a trăit exclusiv aici, în România, adică nu într-un mediu vorbitor de limbă germană. Opera sa aparține, în totalitatea ei, celei mai tinere generații de poeți şi este unică şi inconfundabilă, fiind singurul pandant liric al operei kafkiene.” Scrisoarea a fost scrisă de către mentorul său, Alfred Margul Sperber, iar autorul ei este demn de toată admirația pentru clarviziunea sa. Nici Ingeborg Bachmann nu l-a putut reține pe Celan la Viena. Se decisese să meargă la Paris, trecând prin Germania doar ca oaspete şi poet cititor, sau cum a mai venit în 1958 şi 1960, pentru a-i fi înmânate premii pentru literatură. Acest drum în Germania literară era înzăpezit. Înzăpezit de amintiri şi evenimente de care erau legate în mare măsură de dezamăgiri, defăimări şi neîncredere. Şi poetul urma să aibă o soartă asemănătoare cu cea a renumitei sale poezii. A fost nevoie de meandre personale şi geografice până ce această cea mai germană poezie a literaturii noastre mai tinere să ajungă, în sfârşit, în 1952, la cititorul german, prin intermediul Institutului German de Editură, în primul volum de poezii al lui Celan, Mac şi memorie. La Viena, Celan a publicat, după refugiul său din România, în 1948, volumul de poezii Nisipul din urne, aşa încât Fuga morții a fost tipărită, în fine, şi în limba germană, dar autorul a distrus întregul tiraj din cauza prea multor greşeli de tipar. Încă o dată, aproape nimeni nu a citit această poezie germană atât de necesară, scrisă nu departe de o editură rusească din capitala României, de către un poet evreu poliglot, în limba germană, limba sa maternă.
La Paris, poetului i-a fost hărăzită, la scurt timp, o faimă crescândă, care avea să fie urmată de o singurătate crescândă – nu de puține ori provocată de el însuşi. Oricât de eronată ar fi fost exclamația lui Milo Dor, după apariția lui Celan pe scena poeților, că acest poet ar veni literalmente din neant, lui Celan i-a mers la fel în timpul primei sale şederi în Germania. Se întâmpla în 1952, la Niendorf, la o conferință a Grupului celor 47. La vârsta de 18 ani, Antschel mai călcase o dată pe pământ german. Se întâmpla exact la o zi după „noaptea de cristal a Reich-ului”, când, în 1938, trecuse prin Berlin îndreptându-se spre Tours, pentru a studia medicina. Acum, îşi citea în fața colegilor poeți germani Fuga morții, culegând laude destul de limitate. „Poezia lui Celan este lipsită de orice intenționalitate. Nu se vrea a fi altceva decât o boare, un sunet, o figură luminoasă, facilă şi aproape cantabilă.” Modul de recitare răsăritean a lui Celan a provocat chiar şi ilaritate: „... la urmă ați recitat cu inflexiunea lui Goebbels.” Celan a fost din nou dezamăgit şi s-a răzbunat. „Am fost atât de curios să văd cum va decurge prima mea întâlnire cu tinerii autori germani. M-am întrebat, cam despre ce vor vorbi? Şi despre ce au vorbit? Despre Volkswagen.” Mai multe urmau să afle cititorii săi despre poetul „din neant” cu ocazia înmânării Premiului Bremen pentru literatură din 1958: „Peisajul din care vin la dumneavoastră, pe căi ocolite – dar există oare căi ocolite? – peisajul acesta s-ar putea să fie pentru majoritatea dintre dumneavoastră necunoscut. Este peisajul în care sălăşluia o parte însemnată dintre acele povestiri hasidice, pe care ni le-a repovestit Martin Buber în limba germană... Era o zonă în care trăiau oameni şi cărți.”
Celan a predat la École Normale Supérieure, s-a căsătorit în preajma Crăciunului anului 1952 cu graficiana Giselle de Lestrange şi brusc a trebuit să se confrunte în cadrul publicului literar cu reproşuri absurde de plagiat. Cunoştința şi colaborarea cu văduva poetului Ivan Goll, care decedase în 1950, a determinat-o pe văduva acestuia, Claire Goll, să afirme că ar întrezări versuri ale soțului ei în primul volum de poezii de succes al lui Celan, Mac şi memorie. Scandalul a fost relatat de presa germană în mod diferit, sfârşindu-se în cele din urmă, fără echivoc, în favoarea lui Celan. Cu toate acestea, jignirea şi sentimentul persecuției se înrădăcinaseră adânc. În anul 1960, lui Celan i s-a decernat Premiul Büchner. Editura Suhrkamp s-a îngrijit de următoarele sale volume de poezii, dintre care cel de-al treilea s-a intitulat Vorbire-grilaj. Un grilaj îi desparte pe oameni, dar aceştia îşi pot totuşi vorbi prin el. Călătoriile în Germania l-au dus pe Celan tot mereu la Freiburg, unde poetul a găsit în persoana profesorului Gerhart Baumann un susținător şi un prieten. Celan a căutat el însuşi întâlniri cu filosoful Martin Heidegger, dar s-a ridicat de pe scaun şi s-a îndepărtat, când s-a pus problema să facă o fotografie împreună cu acesta. (Heidegger: „Dacă nu vrea – atunci renunțăm.”) Celan n-a vrut, n-a putut uita şi nici ierta nici cea mai mică fărădelege din timpul dictaturii naziste. Memoria sa desăvârşită îi punea oricând la dispoziție genialului traducător nu numai şapte limbi străine, dar îl chinuia până la obsesie faptul că nu se putea detaşa de fărădelegile sau nedreptățile care avuseseră loc.
O călătorie la Stockholm, la deținătoarea Premiului Nobel, Nelly Sachs, nu-i adusese lui Celan orele de linişte mult râvnite. Şi din Israel s-a întors mai repede decât prevăzuse. Iar în versurile sale, în care transformarea poeziei în non-poezie ningea. Mai întâi au fost evocarea mamei adorate, apoi, mai ales distanța față de realitate, lucruri care erau strâns legate de imaginea tăcută şi rece a zăpezii:
Ninge acum, mamă, în Ucraina
Ce-a fost oare, mamă: creştere sau rană –
când m-am înfundat în viscolul din Ucraina?
Te pierd pe tine în tine,
aceasta este consolarea mea înfrigurată
Pat de zăpadă... fulgi negri,
Zăpada a căzut, întunecată.
Amuțirea este prezentă, dăinuie atemporala „conversație de pe munte – într-o seară, soarele, şi nu numai el, a apus, a plecat, a ieşit din căsuța sa evreul, evreu şi fiu al unui evreu, şi odată cu el a plecat şi numele său, cel de nepronunțat, a plecat şi a venit... a venit peste piatră, mă auzi, mă auzi, eu sunt, eu, eu şi cel pe care-l auzi...”
Celan a trăit la sfârşitul vieții singur, fără soția sa Giselle, pe Avenue Émile Zola nr. 6, direct vizavi de podul Mirabeau. Aici, ascetul a primit, în 1970, încă o dată o vizită din Bucureşti. Tânăra poetă Anemone Latzina a trebuit să-i povestească multe despre oameni şi cărți din fosta sa patrie. Celan a vorbit puțin, spunând din când în când: „nu-i aşa de simplu”. Apoi, era probabil 20 aprile 1970, şi sărbătoarea Paştelui, când Celan a coborât de pe podul Mirabeau în Sena. Toți prietenii îl ştiau ca pe un bun înotător.
La 1 mai a fost găsit de către un pescar la circa 10 km în aval.
S-a încetățenit ideea că lirica lui Paul Celan este greu de înțeles, că ar fi sumbră, că în loc să poată fi înțeleasă, această lirică ar conține doar sugestivitate. Mai este împărtăşită şi teza că limba, atunci când lumea s-a întors pe dos, nu poate rămâne pe făgaş.
Ne dă oare Celan un indiciu, un sfat sau este o constatare: „Adevăr grăieşte, cel ce vorbeşte umbre.” Când biograful Israel Chalfen l-a rugat pe Celan să-i interpreteze o poezie, acesta i-a răspuns cu blândețe: „Citiți. Citiți neîncetat, înțelegerea vine de la sine.”
Paul Antschel – Pavel Ancel – Paul Celan
Cine caută mormântul lui Celan în cimitirul parizian Thiais, unde poetul a fost înmormântat pe 12 mai 1970 – a fost şi ziua în care a murit Nelly Sachs – aceluia, paznicul cimitirului îi va spune: „Aici nu este nici un Paul Celan”. Poetul este înmormântat cu numele părinților săi de la Cernăuți – Antschel. Iar Walter Jens îl caracterizează poate pe cel mai mare poet german de după 1945, astfel: „A vorbit franceză, a gândit şi tradus în limbile din răsărit şi a scris poezie în limba germană.”