Restituiri
Nicolae Mareş
CAZIERUL LUI EUGEN IONESCU DE LA MINISTERUL DE EXTERNE
Articol publicat în ediția Viața Românească 1-2 / 2011
O studiere ceva mai amănunțită, efectuată în anul 1989, în Arhiva Ministerului Afacerilor Externe, pentru a cunoaşte, la obiect, derularea raporturilor diplomatice româno-franceze de-a lungul veacurilor, urmând să plec la post la Paris, a constituit un fericit prilej pentru a depista o seamă de aspecte insolite din istoria politică, consulară, economică, dar şi culturală a relațiilor României cu Franța. Printre documentele din urmă, atenția mi-a fost reținută de stagiul lui Eugen Ionescu, în calitate de diplomat, în perioada 1942-1944, la Vichy şi Marsilia, remarcând că grupajul de materiale din dosarul său de cadre (cazierul în termenii direcției de cadre de atunci), era destul de voluminos, comparativ cu al altor diplomați, ținând seama că nici trei ani nu funcționase în Franța (cf. AMAE, Ionescu Eugen, nr. 39 a.). Obligația de a întocmi lunar un raport detaliat privind activitatea desfăşurată se pare că nu convenea diplomatului boem. Astfel, unele file din rapoarte sunt completate pe formularele cu rubrici stricte, cu o grafie nu cea bine cunoscută a autorului, caracteristică pentru scrisul său, ci de o persoană străină, probabil de o secretară, care avea obligația să le strângă şi să le expedieze prin curieri în țară; participarea scriitorului la efortul comun se constată a fi lipsită de o prea mare înțelegere şi solicitudine.
Activitatea desfăşurată oglindeşte totuşi travaliul făcut cu deosebit sârg de Eugen Ionescu, lucru despre care am mai scris, inclusiv în paginile Vieții Româneşti (nr. 12/2009), remarcându-se efortul făcut de scriitor în planul unei cunoaşteri mai bune în Franța a realităților culturale din țară, implicarea lui directă pentru a cunoaşte şi informa superiorii despre propaganda maghiară a Budapestei făcută în presa franceză şi care avea un caracter puternic antiromânesc, despre contactele avute etc. În mod cert rezultă că angajarea lui Eugen Ionescu ca diplomat a avut loc la 1 iunie 1942, în funcția de secretar de presă (diurnist) la Legația României de la Vichy, fiind avansat, la 1 aprilie 1943 ca secretar cultural principal (diurnist), iar apoi transferat (1 decembrie 1943), la Marsilia. De la 1 iunie 1944, a fost încadrat în Ministerul Afacerilor Străine, ca secretar cultural cl. II (în funcția de secretar II – după nomenclatorul actual), iar la 1 octombrie 1944 a fost rechemat în Administrația centrală a ministerului.
Scrisorile din Paris au declanşat ura autorităților militare împotriva scriitorului
Ca mulți dintre confrații săi, Eugen Ionescu nu a dat curs solicitării de a reveni în țară în toamna anului 1944, unde suflul comunist îşi făcuse apariția, scriitorul alegând libertatea. În contact cu colegii de condei români, mai ales cu cei grupați în jurul Vieții Româneşti, spre sfârşitul anului 1945 a trimis redacției un grupaj de impresii sub titlul Scrisori din Paris, care a fost publicat în martie 1946.
În cazierul amintit al diplomatului se află scrisoarea adresată de Ministerul de Război, semnată de şeful instituției, C. Vasiliu Răşcanu, general de corp de armată, omologului său de la Ministerul Afacerilor Străine, Gheorghe Tătărescu (adresa 803 din 30 martie, înregistrată la MAS cu nr. 8835 din 1 aprilie 1946), prin care îl informează că prin articolul publicat de Eugen Ionescu în Viața Românească: „Armata Română este grav insultată, ceea ce a provocat o profundă nemulțumire în rândurile tuturor ostaşilor”.
Presupunând că autorul ar deține o funcție oficială de ataşat de presă în străinătate, roagă stăruitor, ca, „pentru prestigiul Armatei, să fie luate măsurile impuse de această situație, fiindcă este inadmisibil ca un trimis peste graniță, cu o anumită misiune oficială, să-şi permită necuviința de a ofensa Armata, care a adus salvarea Țării, prin sângele vărsat din belşug”.
Se mai adăuga că, ministerul „a protestat cu toată energia pe lângă Direcția revistei şi cazul s-a deferit justiției”. Se solicitau, totodată, informații despre funcția pe care a avut-o în timpul războiului, cât şi despre cea pe care o deținea în prezent Eugen Ionescu.
Rezoluția pusă de Gheorghe Tătărescu pe adresa respectivă a fost destul de lapidară, având următorul conținut: „Se va răspunde că numitul a fost trecut în cadrul disponibil al funcționarilor pendinți de Preşedinția Consiliului şi azi se găseşte încadrat din punct de vedere contabil în Ministerul, unde urmează a fi făcute intervențiunile”. Era vorba de Ministerul Informațiilor sau al Propagandei.
La 1 aprilie 1946, a şi fost trimis ministrului de război răspunsul, redactat de funcționari, strict în spiritul rezoluției de mai sus, adresa semnând-o Gheorghe Tătărescu şi cu calitatea de vice-preşedinte al Consiliului de Miniştri. De reținut că, de data aceasta, Ministerul Informațiilor deja inter-venise pe alte căi la Ministerul Afacerilor Străine, direct la Diviziunea Personalului, pentru a-i fi pus la dispoziție cazierul personal al secretarului cultural Eugen Ionescu. Còpii după documente din dosarul solicitat au fost trimise (49 file) ministrului informațiilor, prof. P. Constantinescu-Iaşi, cu adresa 11.046 din 30 martie 1946.
Ulterior, sub semnătura consulului Ştefan Ionescu şi a şefului Diviziunii Personalului, Ioan Taşula, s-a mai trimis, în cópii, şi adresa Ministerului de Război 704/1946, precum şi raportul Parchetului Curții Marțiale a Corpului II Armată nr. 14713/1946 (cel din urmă lipsă din setul de materiale), rugând ca „să binevoiască a dispune cele ce crede de cuviință” destinatarul.
Urmărire penală pentru ofensa adusă Armatei
La 13 aprilie 1946, prim-procurorul militar, colonel magistrat, Gregorian, solicită Direcției Justiției Militare din Ministerul de Război, să intervină din nou la Ministerul Afacerilor Străine, ca prin Ambasada Română la Paris, „să se pună în vedere d-lui Eugen Ionescu, fost secretar cultural clasa II-a, pe lângă acel Departament şi detaşat la ambasada noastră în Franța, să se prezinte la această Curte Marțială de îndată, fiind urmărit pentru ofensa Armatei art. 215, al. 3 şi ultimo c.p.”.
S-a ajuns până acolo încât, destul de grabnic, inculpatul avea să fie judecat şi condamnat. Din Arhiva MAE lipsesc copiile documentelor de condamnare, respectiv, ale sentinței Curții Marțiale a Corpului II Armată, rămasă definitivă prin nerecurare, şi prin care inculpatul Eugen Ionescu a fost condamnat la 5 ani închisoare corecțională pentru infracțiunea de ofensă a Armatei prevăzută de art. 515 c.j.m. şi la 6 ani închisoare corecțională, 100.000 lei amendă şi 5 ani interdicție corecțională pentru infracțiune de ofensă a Națiunii prevăzută de art. 215 alin. ultim cod penal, cu aplicația art.101 cod penal, urmând să se execute pedeapsa cea mai mare. Alegațiile de mai sus le-am luat din Recursul în supraveghere care se păstrează, totuşi, şi asupra căruia vom reveni.
În rechizitoriu se susține că faptele sus-numitului inculpat constau în aceea că, „aflându-se în Franța, a scris în anul 1945 şi a trimis spre publicare revistei Viața Românească un articol intitulat Scrisori din Franța, apărut ulterior în numărul din martie 1946 al revistei şi în cuprinsul căruia a adus ofense Armatei şi Națiunii române”.
Sancțiune ilegală, casată în numele poporului
Recursul în supraveghere a avut loc la 18 septembrie 1963, data coincizând cu momentele de destindere în politica externă românească, când autoritățile vremii au început să manifeste primele deschideri spre Occident, îndeosebi spre Franța, iar creația autorului Rinocerilor făcuse deja o carieră strălucită în lume. Interesantă devine motivarea noii generații de jurişti, care de data aceasta precizau că inculpatul Eugen Ionescu „nu a înțeles să critice Armata şi Națiunea română, ci numai pe exponenții şi sprijinitorii naționalismului care frânau progresul social, astfel că greşit s-a reținut în sarcina numitului inculpat infracțiunile de ofensă a Armatei şi Națiunii române, cerându-se ca pentru ambele să fie achitat de orice penalitate”.
„Din (re)examinarea actelor de la dosar se constată că inculpatul, în articolul Scrisori din Franța condamnă şovinismul naționalist şi reacționar pe care autorul îl caracterizează drept un reflex burghez de apărare împotriva tuturor ideilor sociale înaintate…, şi care, sub aspectul cultural, era infectat de o morală burgheză stupidă, astfel încât: este urgent necesar să se desființeze radical ofițerimea burgheză, magistratura burgheză…. etc. Se subliniază că prin toate aceste aprecieri, ca şi prin articolul său, autorul a vizat în mod vădit numai ofițerimea coruptă a vechii armate, precizând chiar că se referă la: „odioşii căpitani, maiori şi colonei români….. produsul cel mai josnic al spiritului burghez-român”.
Instanța constată, în continuare, a fi evident că „toate acuzațiile cuprinse în articol şi considerate de instanță drept ofense la adresa Armatei noastre, au fost în realitate îndreptate exclusiv împotriva unor ofițeri corupți care nu reprezentau însă nici întreaga armată din trecut şi cu atât mai mult nici noua armată de după 23 august 1944, aflată în curs de formare în momentul publicării articolului incriminat”.
Concluzia: „fapta imputată inculpatului drept ofensă a Armatei nu întruneşte trăsăturile caracteristice ale acestei infracțiuni şi prin urmare în mod nelegal a fost sancționat pentru săvârşirea ei” (sublinierea mea – N.M.).
Se mai adaugă că: „toate aprecierile din articol considerate prin sentința de condamnare drept ofensă ale Națiunii române nu sunt adresate în realitate decât unor reprezentanți ai fostului regim burghezo-moşieresc dintre ofițeri, magistrați, polițişti etc.”, autorul precizând chiar că vorbeşte „despre exemplarele româneşti de umanitate monstruoasă, produse ale vechii societăți….” şi referindu-se la situația existentă în țară la data articolului scris în 1945, conchide că: „România redevine o patrie, o țară luminoasă” - afirmații care dovedesc neîndoielnic că autorul se referă în articolul său la elemente corupte din regimul trecut”.
N-a mai fost decât un pas pentru a se declara că, sub acest aspect, „fapta imputată inculpatului nu întruneşte trăsăturile caracteristice ale infracțiunii de ofensă a Națiunii pentru a cărei săvârşire a fost, deci, greşit sancționat”, completul de judecată pronunțându-se pentru achitarea de orice penalitate a inculpatului pentru infracțiunile reținute în sarcina sa, fiind admis recursul în supraveghere declarat de Procurorul General al R.P.R împotriva sentinței din 1946 a fostei Curți Marțiale a Corpului II Armată privitoare pe inculpat.
Astfel, sentința sus-arătată s-a casat „în numele poporului”, în şedința publică din 19 septembrie 1963, semnată fiind de completul de judecată format din: Preşedinte – colonel de justiție – Costăchescu Ştefan; judecător – colonel de justiție – Varga Vasile; locotenent-colonel de justiție – Stoica Ioan; consultant juridic şef – colonel de justiție, Protopopescu Gheorghe.
Urmare certă a faptului că acest recurs în supraveghere avea şi o importanță internațională, Preşedintele Tribunalului Suprem, Al. Voitinovici, a informat la 7 martie 1964 (de ce atât de târziu?) şi pe ministrul Afacerilor Externe, Corneliu Mănescu (adresa nr. 136/S) cu privire la achitarea de data aceasta nu a inculpatului!, ci a scriitorului Eugen Ionescu. Şeful diplomației româneşti pune pe adresă rezoluția: Macovei – rog discuție şi să fie invitat şi Dimitriu (fost ambasador al României la Paris, în funcție încă în Ministerul Afacerilor Externe la Direcția de sinteză). Cazul Dimitriu a trezit ani de-a rândul valuri în presa occidentală, deoarece la scurt timp a plecat, la fiică, în Franța, la insistențele autorităților franceze.
Pompiliu Macovei, la rându-i, fost ambasador al României în Italia şi la UNESCO, viitor preşedinte al Consiliului Culturii şi Educației Socialiste în anii 70, va informa despre hotărârea de achitare pe Paul Niculescu Mizil, şeful Secției de Propagandă şi Agitație al CC al PMR, cât şi pe Constanța Crăciun, preşedintele Comitetului de Stat pentru Cultură şi Artă.
Aşa s-a încheiat condamnarea ruşinoasă şi nedreaptă a dramaturgului român. Mărinimia autorităților româneşti s-a datorat însă deschiderilor înregistrate de Bucureşti în politica externă, după retragerea trupelor sovietice din România. Abia acum devenise posibilă o reevaluare a relațiilor României cu Occidentul, pe baza principiilor noi de cooperare internațio-nală. Se făceau primii paşi în acel cunoscut proces de destindere, care va culmina cu vizita din 1966 a generalului de Gaulle la Bucureşti.
Activitatea desfăşurată oglindeşte totuşi travaliul făcut cu deosebit sârg de Eugen Ionescu, lucru despre care am mai scris, inclusiv în paginile Vieții Româneşti (nr. 12/2009), remarcându-se efortul făcut de scriitor în planul unei cunoaşteri mai bune în Franța a realităților culturale din țară, implicarea lui directă pentru a cunoaşte şi informa superiorii despre propaganda maghiară a Budapestei făcută în presa franceză şi care avea un caracter puternic antiromânesc, despre contactele avute etc. În mod cert rezultă că angajarea lui Eugen Ionescu ca diplomat a avut loc la 1 iunie 1942, în funcția de secretar de presă (diurnist) la Legația României de la Vichy, fiind avansat, la 1 aprilie 1943 ca secretar cultural principal (diurnist), iar apoi transferat (1 decembrie 1943), la Marsilia. De la 1 iunie 1944, a fost încadrat în Ministerul Afacerilor Străine, ca secretar cultural cl. II (în funcția de secretar II – după nomenclatorul actual), iar la 1 octombrie 1944 a fost rechemat în Administrația centrală a ministerului.
Scrisorile din Paris au declanşat ura autorităților militare împotriva scriitorului
Ca mulți dintre confrații săi, Eugen Ionescu nu a dat curs solicitării de a reveni în țară în toamna anului 1944, unde suflul comunist îşi făcuse apariția, scriitorul alegând libertatea. În contact cu colegii de condei români, mai ales cu cei grupați în jurul Vieții Româneşti, spre sfârşitul anului 1945 a trimis redacției un grupaj de impresii sub titlul Scrisori din Paris, care a fost publicat în martie 1946.
În cazierul amintit al diplomatului se află scrisoarea adresată de Ministerul de Război, semnată de şeful instituției, C. Vasiliu Răşcanu, general de corp de armată, omologului său de la Ministerul Afacerilor Străine, Gheorghe Tătărescu (adresa 803 din 30 martie, înregistrată la MAS cu nr. 8835 din 1 aprilie 1946), prin care îl informează că prin articolul publicat de Eugen Ionescu în Viața Românească: „Armata Română este grav insultată, ceea ce a provocat o profundă nemulțumire în rândurile tuturor ostaşilor”.
Presupunând că autorul ar deține o funcție oficială de ataşat de presă în străinătate, roagă stăruitor, ca, „pentru prestigiul Armatei, să fie luate măsurile impuse de această situație, fiindcă este inadmisibil ca un trimis peste graniță, cu o anumită misiune oficială, să-şi permită necuviința de a ofensa Armata, care a adus salvarea Țării, prin sângele vărsat din belşug”.
Se mai adăuga că, ministerul „a protestat cu toată energia pe lângă Direcția revistei şi cazul s-a deferit justiției”. Se solicitau, totodată, informații despre funcția pe care a avut-o în timpul războiului, cât şi despre cea pe care o deținea în prezent Eugen Ionescu.
Rezoluția pusă de Gheorghe Tătărescu pe adresa respectivă a fost destul de lapidară, având următorul conținut: „Se va răspunde că numitul a fost trecut în cadrul disponibil al funcționarilor pendinți de Preşedinția Consiliului şi azi se găseşte încadrat din punct de vedere contabil în Ministerul, unde urmează a fi făcute intervențiunile”. Era vorba de Ministerul Informațiilor sau al Propagandei.
La 1 aprilie 1946, a şi fost trimis ministrului de război răspunsul, redactat de funcționari, strict în spiritul rezoluției de mai sus, adresa semnând-o Gheorghe Tătărescu şi cu calitatea de vice-preşedinte al Consiliului de Miniştri. De reținut că, de data aceasta, Ministerul Informațiilor deja inter-venise pe alte căi la Ministerul Afacerilor Străine, direct la Diviziunea Personalului, pentru a-i fi pus la dispoziție cazierul personal al secretarului cultural Eugen Ionescu. Còpii după documente din dosarul solicitat au fost trimise (49 file) ministrului informațiilor, prof. P. Constantinescu-Iaşi, cu adresa 11.046 din 30 martie 1946.
Ulterior, sub semnătura consulului Ştefan Ionescu şi a şefului Diviziunii Personalului, Ioan Taşula, s-a mai trimis, în cópii, şi adresa Ministerului de Război 704/1946, precum şi raportul Parchetului Curții Marțiale a Corpului II Armată nr. 14713/1946 (cel din urmă lipsă din setul de materiale), rugând ca „să binevoiască a dispune cele ce crede de cuviință” destinatarul.
Urmărire penală pentru ofensa adusă Armatei
La 13 aprilie 1946, prim-procurorul militar, colonel magistrat, Gregorian, solicită Direcției Justiției Militare din Ministerul de Război, să intervină din nou la Ministerul Afacerilor Străine, ca prin Ambasada Română la Paris, „să se pună în vedere d-lui Eugen Ionescu, fost secretar cultural clasa II-a, pe lângă acel Departament şi detaşat la ambasada noastră în Franța, să se prezinte la această Curte Marțială de îndată, fiind urmărit pentru ofensa Armatei art. 215, al. 3 şi ultimo c.p.”.
S-a ajuns până acolo încât, destul de grabnic, inculpatul avea să fie judecat şi condamnat. Din Arhiva MAE lipsesc copiile documentelor de condamnare, respectiv, ale sentinței Curții Marțiale a Corpului II Armată, rămasă definitivă prin nerecurare, şi prin care inculpatul Eugen Ionescu a fost condamnat la 5 ani închisoare corecțională pentru infracțiunea de ofensă a Armatei prevăzută de art. 515 c.j.m. şi la 6 ani închisoare corecțională, 100.000 lei amendă şi 5 ani interdicție corecțională pentru infracțiune de ofensă a Națiunii prevăzută de art. 215 alin. ultim cod penal, cu aplicația art.101 cod penal, urmând să se execute pedeapsa cea mai mare. Alegațiile de mai sus le-am luat din Recursul în supraveghere care se păstrează, totuşi, şi asupra căruia vom reveni.
În rechizitoriu se susține că faptele sus-numitului inculpat constau în aceea că, „aflându-se în Franța, a scris în anul 1945 şi a trimis spre publicare revistei Viața Românească un articol intitulat Scrisori din Franța, apărut ulterior în numărul din martie 1946 al revistei şi în cuprinsul căruia a adus ofense Armatei şi Națiunii române”.
Sancțiune ilegală, casată în numele poporului
Recursul în supraveghere a avut loc la 18 septembrie 1963, data coincizând cu momentele de destindere în politica externă românească, când autoritățile vremii au început să manifeste primele deschideri spre Occident, îndeosebi spre Franța, iar creația autorului Rinocerilor făcuse deja o carieră strălucită în lume. Interesantă devine motivarea noii generații de jurişti, care de data aceasta precizau că inculpatul Eugen Ionescu „nu a înțeles să critice Armata şi Națiunea română, ci numai pe exponenții şi sprijinitorii naționalismului care frânau progresul social, astfel că greşit s-a reținut în sarcina numitului inculpat infracțiunile de ofensă a Armatei şi Națiunii române, cerându-se ca pentru ambele să fie achitat de orice penalitate”.
„Din (re)examinarea actelor de la dosar se constată că inculpatul, în articolul Scrisori din Franța condamnă şovinismul naționalist şi reacționar pe care autorul îl caracterizează drept un reflex burghez de apărare împotriva tuturor ideilor sociale înaintate…, şi care, sub aspectul cultural, era infectat de o morală burgheză stupidă, astfel încât: este urgent necesar să se desființeze radical ofițerimea burgheză, magistratura burgheză…. etc. Se subliniază că prin toate aceste aprecieri, ca şi prin articolul său, autorul a vizat în mod vădit numai ofițerimea coruptă a vechii armate, precizând chiar că se referă la: „odioşii căpitani, maiori şi colonei români….. produsul cel mai josnic al spiritului burghez-român”.
Instanța constată, în continuare, a fi evident că „toate acuzațiile cuprinse în articol şi considerate de instanță drept ofense la adresa Armatei noastre, au fost în realitate îndreptate exclusiv împotriva unor ofițeri corupți care nu reprezentau însă nici întreaga armată din trecut şi cu atât mai mult nici noua armată de după 23 august 1944, aflată în curs de formare în momentul publicării articolului incriminat”.
Concluzia: „fapta imputată inculpatului drept ofensă a Armatei nu întruneşte trăsăturile caracteristice ale acestei infracțiuni şi prin urmare în mod nelegal a fost sancționat pentru săvârşirea ei” (sublinierea mea – N.M.).
Se mai adaugă că: „toate aprecierile din articol considerate prin sentința de condamnare drept ofensă ale Națiunii române nu sunt adresate în realitate decât unor reprezentanți ai fostului regim burghezo-moşieresc dintre ofițeri, magistrați, polițişti etc.”, autorul precizând chiar că vorbeşte „despre exemplarele româneşti de umanitate monstruoasă, produse ale vechii societăți….” şi referindu-se la situația existentă în țară la data articolului scris în 1945, conchide că: „România redevine o patrie, o țară luminoasă” - afirmații care dovedesc neîndoielnic că autorul se referă în articolul său la elemente corupte din regimul trecut”.
N-a mai fost decât un pas pentru a se declara că, sub acest aspect, „fapta imputată inculpatului nu întruneşte trăsăturile caracteristice ale infracțiunii de ofensă a Națiunii pentru a cărei săvârşire a fost, deci, greşit sancționat”, completul de judecată pronunțându-se pentru achitarea de orice penalitate a inculpatului pentru infracțiunile reținute în sarcina sa, fiind admis recursul în supraveghere declarat de Procurorul General al R.P.R împotriva sentinței din 1946 a fostei Curți Marțiale a Corpului II Armată privitoare pe inculpat.
Astfel, sentința sus-arătată s-a casat „în numele poporului”, în şedința publică din 19 septembrie 1963, semnată fiind de completul de judecată format din: Preşedinte – colonel de justiție – Costăchescu Ştefan; judecător – colonel de justiție – Varga Vasile; locotenent-colonel de justiție – Stoica Ioan; consultant juridic şef – colonel de justiție, Protopopescu Gheorghe.
Urmare certă a faptului că acest recurs în supraveghere avea şi o importanță internațională, Preşedintele Tribunalului Suprem, Al. Voitinovici, a informat la 7 martie 1964 (de ce atât de târziu?) şi pe ministrul Afacerilor Externe, Corneliu Mănescu (adresa nr. 136/S) cu privire la achitarea de data aceasta nu a inculpatului!, ci a scriitorului Eugen Ionescu. Şeful diplomației româneşti pune pe adresă rezoluția: Macovei – rog discuție şi să fie invitat şi Dimitriu (fost ambasador al României la Paris, în funcție încă în Ministerul Afacerilor Externe la Direcția de sinteză). Cazul Dimitriu a trezit ani de-a rândul valuri în presa occidentală, deoarece la scurt timp a plecat, la fiică, în Franța, la insistențele autorităților franceze.
Pompiliu Macovei, la rându-i, fost ambasador al României în Italia şi la UNESCO, viitor preşedinte al Consiliului Culturii şi Educației Socialiste în anii 70, va informa despre hotărârea de achitare pe Paul Niculescu Mizil, şeful Secției de Propagandă şi Agitație al CC al PMR, cât şi pe Constanța Crăciun, preşedintele Comitetului de Stat pentru Cultură şi Artă.
Aşa s-a încheiat condamnarea ruşinoasă şi nedreaptă a dramaturgului român. Mărinimia autorităților româneşti s-a datorat însă deschiderilor înregistrate de Bucureşti în politica externă, după retragerea trupelor sovietice din România. Abia acum devenise posibilă o reevaluare a relațiilor României cu Occidentul, pe baza principiilor noi de cooperare internațio-nală. Se făceau primii paşi în acel cunoscut proces de destindere, care va culmina cu vizita din 1966 a generalului de Gaulle la Bucureşti.