Poezie
Simona-Grazia Dima
POEZII
Articol publicat în ediția Viața Românească 1-2 / 2011
ETRUSC VEGHIND CONGRESUL
Numesc etrusc orice martor (sau contemplator) tainic, solitar,
care practică justiția în chip impersonal,
din postul său de observație situat
în mătăsurile întâmplării.
(Fals citat)
1. Nu cunoşteau decât prin interpuşi visul şi-argintul
Trebuia să accept să mi se facă un portret
sau o sculptură iarna pe ger,
să-mi scot hainele pe stânci
şi să spun că singura mea familie e zăpada.
Dar, de ai dracului, tot ei, mofturoşi,
nu voiră să-şi ducă opera la bun sfârşit,
statuia lor cu mine ca model se termină
într-o brânză de ghips. Îşi renegau cuvintele,
duşi de o grabă oficială, inelele-n deget
şi le puseră grăbiți, lepădând uneltele,
urcară fercheşi în sala arheologică,
pentru sesiunea de comunicări (evenimentul
le dădea căldură, hârtiile țineau loc de sobă
şi de mângâieri, de farmecul prezenței), hârtiile
cădeau una după alta ca pleoapele,
găseai în pagini şi umbra genelor unei iubite
care-ar fi putut prezida adunarea,
dar nu era aici,
ale unei mame
care ar fi girat, dacă i s-ar fi cerut, lucrările,
prin simpla schimbare la față
a unei piersici în mâini,
dar nimeni n-o chemase,
nimeni nu tânjea după virajul rozului înspre sângeriu,
referatele putrezeau şi spirit tutelar nu exista,
în afara guvernantului prin destrămare,
un rege hohotitor al absenței,
ce dăruia medalii, ca ei să-şi uite arta.
Pe mine, modelul, mă uitaseră-n frig
şi auzeam doar zgomote vagi deasupra,
în baraca arheologică. Ştiam: îşi ascundeau
în haine corpul păros, strângeau în pumni
monezi cât tingirile şi nu ştiau ce sunt,
uitaseră freamătul materiei bucuroase
de intrarea în operă, ajunseseră să nu
cunoască decât prin interpuşi visul şi-argintul;
oricât de îmbrăcați, acum după congresul
sfârşit cu premii şi încurajări,
le desluşeam țepii, le vedeam tăvile
pe brațele servile, urechile avide s-audă „adevărul”
mereu din altă parte, totdeauna de altundeva,
nu de aici, de-aproape, din boboci care pocnesc.
2. Am plonjat până la porțile dorinței
Ei aveau țepi pe trup, mărturii atavice
ale unei vremi nedesăvârşite,
care falsifica prezentul,
îmi reproşară că n-am ajuns niciunde,
căci mă văzuseră plonjând în mare,
după şedința eşuată de plastică,
afund. Mă prăvălisem însă pe nişte roți de piatră,
de-acum aveam să cercetez miezul lucrurilor prin țeava de lumină,
prin galbenul îngust. Şi, dacă nu voi ajunge prea
departe până la soroc, mă voi înfățişa cum sunt.
La porți nu mă va ține
prea mult nimeni, simțeam.
Din viitor auzeam țipete de vultur.
Şi sânge de-aş rămâne, pe dale,
mă voi face trandafir şi voi înflori.
3. Câtă pâine, cât circ
Vântul nu venea dinspre mare, în ciuda mirosului salin,
ci numai din subsolul sălii de congrese,
cel ce agita foalele era întotdeauna un slujbaş
sculat dimineața la fix, iar acum, cu fişa tehnică în față,
cu graficul girate de superiorii ierarhici,
ştia când să bage în scenă suspansul, nodul mai furtunatic,
spectatorii se minunau de volutele aerului,
ca de singura întâmplare merituoasă din urbe.
Câtă pâine, cât circ pentru cei inapți
să-şi construiască o incintă a lor,
cronicarii oficiali treceau apoi conştiincios în registre
„anul furtunii”, „un an de mare însemnătate
pentru acest colț de țară” şi literele acopereau
strigătele de ajutor ale celor singuri,
ale celor neînregimentați.
4. Un vânt rău
Veni însă şi un vânt pe care nu-l programase nimeni
şi-n el găseai în sfârşit un adevăr,
în faldul lui ironic şi coclit, reamintind obrazul
unui grec versat în lupte, ori mintea cerbului
bătrân, expert în fuga de vânători.
Un vânt necomplezent, unul rău,
îşi dezvelea în schime obrazul (oricât de straniu,
grimasele, glumele lui atroce erau semnalul de alarmă
al iubirii) şi-i obliga să-i privească firesc pe cei ahtiați
după infante, după mărfuri femeieşti de lux, s-observe
perdelele de ploaie, s-audă oftatul apei de izvor.
Era tot ce n-ar fi vrut ei să vadă, maelströmul negru,
cu peştele putred în miez,
nu se ruşina deloc
de lipsa-i de farmec, de râsetele dizgrațioase
şi mişcările de paria.
Prostul lui gust avea ceva măreț, sculptural.
Priviți vrăjitoarea, se autoironiza, mama înfuriată,
chițăia vântul acesta câtuşi de puțin bezmetic – triumfător,
cârpele de pustnic din care-şi dezvelea fața erau vesele,
pline de noduri negre, de cicloanele
Meduzei, de justiția deplină, extatică, a-ntemeietorilor
de cetate. Brâuri întregi de pământ îl protejau,
fundațiile oraşelor viitoare, mistreții albi ai
congreselor abia cutezau să păşească pe vârfuri
în preajma lui, al Ființei era pământul,
nu al taclalelor despre Ea,
discursurile scăpătoare, aleatorii, cu fibre
ațoase, divergente, amuțiră şi se atinseră-n
liniştea balenei răpuse şi-n resurecția
celor ucişi, jalnicii magi scriptici
îşi scoaseră ochelarii
şi suspinară amarnic pe foi.
5. Consultați anuarul
Ei nu judecau niciodată cu mintea proprie.
Distrați (prea absorbiți cu mostre ceroase),
îmi arătară pe rafturi borcanele cu formol
şi o ciudată efervescență în ele, comandată
din depărtare (mereu soseau, cu zgomot de zeppelin,
cu aiurări de sirene, câte un zmeu minuscul, o elitră,
un ingredient şi-amestecul pleznea în curcubeie,
în tulburări de oase). Le-am privit fruntea pleşuvită,
scamele proliferând fără istov, ochelarii neîncrezători,
înrămați în metale şi-n stuc, le-am pus întrebarea,
dar ghipsul opri curentul, electricitatea dispăru
în pâslă, îmi arătau nesmintit foşgăiala din vase,
rotirea-n formol: „acolo-i la păstrare prefacerea
din gândul nostru, consultați peste un an anuarul,
până atunci creierele noastre vor rodi, se vor înşira
în litere şi cifre”, şi cosiră aerul cu mâna, ocupați
cu dezmembrarea altor foetuşi, încercau la-ntâmplare
carapace de plastilină şi dădeau cu lut verde şi gras
pe câte-o burtă de căpşună a vreunui erou fictiv
pe care demult, demult, în timp ce decorații
li se bălăbăneau pe piept, îl construiau, îl construiau...
6. Să mă contemplu în dublul meu
Lor nu le pasă că-mi trebuie răspunsul acum,
nu înțeleg că mi-e dor de geamănul meu cel din afara mea,
că mă pustieşte nevoia asta blestemată de încredințare:
să mă contemplu în dublul meu, să văd lumea
ca o mulțime de oglinzi sfinte, sobor de fumuri
fidele, aromate, stând drept spre-a-i reflecta-n tăcere
pe ceilalți aşa cum sunt. Esențe exotice cădelnițând
această mulțime cuminte, dezgolită, oglinda culcată şi ninsă,
pregătită pentru-a primi paradisul şi a-l privi în față...
Şi mâna-nmiresmată se-opreşte pe fruntea mea,
mi-aduce un semn de la Marea Mamă, mi se lipesc
de tâmple vinişoare, alge, peşti albăstrui, din lumea ocărâtă
de-atâția că este-atât de veninoasă – şi nu-i decât înăbuşită
de preziceri şi cuvinte şi-ntoarsă de la claritate...
Ce rost mai are şedința de sculptură cu mine ca model –
mă-ntreb. Mâine, în pofida gândului trist, voi auzi
iar vulturul, sculpturile toate stau la căldură,
învăluite-n cocon de harnicul, nevăzutul meu geamăn.
Numesc etrusc orice martor (sau contemplator) tainic, solitar,
care practică justiția în chip impersonal,
din postul său de observație situat
în mătăsurile întâmplării.
(Fals citat)
1. Nu cunoşteau decât prin interpuşi visul şi-argintul
Trebuia să accept să mi se facă un portret
sau o sculptură iarna pe ger,
să-mi scot hainele pe stânci
şi să spun că singura mea familie e zăpada.
Dar, de ai dracului, tot ei, mofturoşi,
nu voiră să-şi ducă opera la bun sfârşit,
statuia lor cu mine ca model se termină
într-o brânză de ghips. Îşi renegau cuvintele,
duşi de o grabă oficială, inelele-n deget
şi le puseră grăbiți, lepădând uneltele,
urcară fercheşi în sala arheologică,
pentru sesiunea de comunicări (evenimentul
le dădea căldură, hârtiile țineau loc de sobă
şi de mângâieri, de farmecul prezenței), hârtiile
cădeau una după alta ca pleoapele,
găseai în pagini şi umbra genelor unei iubite
care-ar fi putut prezida adunarea,
dar nu era aici,
ale unei mame
care ar fi girat, dacă i s-ar fi cerut, lucrările,
prin simpla schimbare la față
a unei piersici în mâini,
dar nimeni n-o chemase,
nimeni nu tânjea după virajul rozului înspre sângeriu,
referatele putrezeau şi spirit tutelar nu exista,
în afara guvernantului prin destrămare,
un rege hohotitor al absenței,
ce dăruia medalii, ca ei să-şi uite arta.
Pe mine, modelul, mă uitaseră-n frig
şi auzeam doar zgomote vagi deasupra,
în baraca arheologică. Ştiam: îşi ascundeau
în haine corpul păros, strângeau în pumni
monezi cât tingirile şi nu ştiau ce sunt,
uitaseră freamătul materiei bucuroase
de intrarea în operă, ajunseseră să nu
cunoască decât prin interpuşi visul şi-argintul;
oricât de îmbrăcați, acum după congresul
sfârşit cu premii şi încurajări,
le desluşeam țepii, le vedeam tăvile
pe brațele servile, urechile avide s-audă „adevărul”
mereu din altă parte, totdeauna de altundeva,
nu de aici, de-aproape, din boboci care pocnesc.
2. Am plonjat până la porțile dorinței
Ei aveau țepi pe trup, mărturii atavice
ale unei vremi nedesăvârşite,
care falsifica prezentul,
îmi reproşară că n-am ajuns niciunde,
căci mă văzuseră plonjând în mare,
după şedința eşuată de plastică,
afund. Mă prăvălisem însă pe nişte roți de piatră,
de-acum aveam să cercetez miezul lucrurilor prin țeava de lumină,
prin galbenul îngust. Şi, dacă nu voi ajunge prea
departe până la soroc, mă voi înfățişa cum sunt.
La porți nu mă va ține
prea mult nimeni, simțeam.
Din viitor auzeam țipete de vultur.
Şi sânge de-aş rămâne, pe dale,
mă voi face trandafir şi voi înflori.
3. Câtă pâine, cât circ
Vântul nu venea dinspre mare, în ciuda mirosului salin,
ci numai din subsolul sălii de congrese,
cel ce agita foalele era întotdeauna un slujbaş
sculat dimineața la fix, iar acum, cu fişa tehnică în față,
cu graficul girate de superiorii ierarhici,
ştia când să bage în scenă suspansul, nodul mai furtunatic,
spectatorii se minunau de volutele aerului,
ca de singura întâmplare merituoasă din urbe.
Câtă pâine, cât circ pentru cei inapți
să-şi construiască o incintă a lor,
cronicarii oficiali treceau apoi conştiincios în registre
„anul furtunii”, „un an de mare însemnătate
pentru acest colț de țară” şi literele acopereau
strigătele de ajutor ale celor singuri,
ale celor neînregimentați.
4. Un vânt rău
Veni însă şi un vânt pe care nu-l programase nimeni
şi-n el găseai în sfârşit un adevăr,
în faldul lui ironic şi coclit, reamintind obrazul
unui grec versat în lupte, ori mintea cerbului
bătrân, expert în fuga de vânători.
Un vânt necomplezent, unul rău,
îşi dezvelea în schime obrazul (oricât de straniu,
grimasele, glumele lui atroce erau semnalul de alarmă
al iubirii) şi-i obliga să-i privească firesc pe cei ahtiați
după infante, după mărfuri femeieşti de lux, s-observe
perdelele de ploaie, s-audă oftatul apei de izvor.
Era tot ce n-ar fi vrut ei să vadă, maelströmul negru,
cu peştele putred în miez,
nu se ruşina deloc
de lipsa-i de farmec, de râsetele dizgrațioase
şi mişcările de paria.
Prostul lui gust avea ceva măreț, sculptural.
Priviți vrăjitoarea, se autoironiza, mama înfuriată,
chițăia vântul acesta câtuşi de puțin bezmetic – triumfător,
cârpele de pustnic din care-şi dezvelea fața erau vesele,
pline de noduri negre, de cicloanele
Meduzei, de justiția deplină, extatică, a-ntemeietorilor
de cetate. Brâuri întregi de pământ îl protejau,
fundațiile oraşelor viitoare, mistreții albi ai
congreselor abia cutezau să păşească pe vârfuri
în preajma lui, al Ființei era pământul,
nu al taclalelor despre Ea,
discursurile scăpătoare, aleatorii, cu fibre
ațoase, divergente, amuțiră şi se atinseră-n
liniştea balenei răpuse şi-n resurecția
celor ucişi, jalnicii magi scriptici
îşi scoaseră ochelarii
şi suspinară amarnic pe foi.
5. Consultați anuarul
Ei nu judecau niciodată cu mintea proprie.
Distrați (prea absorbiți cu mostre ceroase),
îmi arătară pe rafturi borcanele cu formol
şi o ciudată efervescență în ele, comandată
din depărtare (mereu soseau, cu zgomot de zeppelin,
cu aiurări de sirene, câte un zmeu minuscul, o elitră,
un ingredient şi-amestecul pleznea în curcubeie,
în tulburări de oase). Le-am privit fruntea pleşuvită,
scamele proliferând fără istov, ochelarii neîncrezători,
înrămați în metale şi-n stuc, le-am pus întrebarea,
dar ghipsul opri curentul, electricitatea dispăru
în pâslă, îmi arătau nesmintit foşgăiala din vase,
rotirea-n formol: „acolo-i la păstrare prefacerea
din gândul nostru, consultați peste un an anuarul,
până atunci creierele noastre vor rodi, se vor înşira
în litere şi cifre”, şi cosiră aerul cu mâna, ocupați
cu dezmembrarea altor foetuşi, încercau la-ntâmplare
carapace de plastilină şi dădeau cu lut verde şi gras
pe câte-o burtă de căpşună a vreunui erou fictiv
pe care demult, demult, în timp ce decorații
li se bălăbăneau pe piept, îl construiau, îl construiau...
6. Să mă contemplu în dublul meu
Lor nu le pasă că-mi trebuie răspunsul acum,
nu înțeleg că mi-e dor de geamănul meu cel din afara mea,
că mă pustieşte nevoia asta blestemată de încredințare:
să mă contemplu în dublul meu, să văd lumea
ca o mulțime de oglinzi sfinte, sobor de fumuri
fidele, aromate, stând drept spre-a-i reflecta-n tăcere
pe ceilalți aşa cum sunt. Esențe exotice cădelnițând
această mulțime cuminte, dezgolită, oglinda culcată şi ninsă,
pregătită pentru-a primi paradisul şi a-l privi în față...
Şi mâna-nmiresmată se-opreşte pe fruntea mea,
mi-aduce un semn de la Marea Mamă, mi se lipesc
de tâmple vinişoare, alge, peşti albăstrui, din lumea ocărâtă
de-atâția că este-atât de veninoasă – şi nu-i decât înăbuşită
de preziceri şi cuvinte şi-ntoarsă de la claritate...
Ce rost mai are şedința de sculptură cu mine ca model –
mă-ntreb. Mâine, în pofida gândului trist, voi auzi
iar vulturul, sculpturile toate stau la căldură,
învăluite-n cocon de harnicul, nevăzutul meu geamăn.