CHEI NOI PENTRU HANUL ANCUȚEI (II)

B. A doua triadă: povestirile iubirii

4. Povestirea sacrificiului: Fântâna dintre plopi 

Căpitanul de mazâli Neculai Isac ajunge la han în strălucirea soarelui după-amiezii şi se bucură de o frumoasă primire din partea comisului, care îl recunoaşte drept prieten din tinerețe. Ca şi în cazul comisului, un aspect al înfățişării iscă marea curiozitate a celor ce fac popas – ochiul pierdut şi îndemnul să istorisească întâmplarea în care şi-a pierdut una din “lumini”. Şi tot asemenea comisului, Neculai Isac îşi acceptă condiția de povestitor, fără un precedent sau un model, căci el n-a asistat la nici una din istorisirile precedente.
Temele povestirii sunt toate grave (iubirea şi jertfa, trădarea şi pedeapsa, vinovăția şi moartea), ele dau o mare densitate povestirii şi ridică epica la înălțimea unei deliberări morale, prezintă şi o etnie aflată încă pe treapta socială joasă. Conflictele vizibile din interiorul narațiunii (unul social între şatra care îi întinde o capcană tânărului negustor, cel psihologic, trăit de fata care-şi trădează grupul) au ca efect un puternic conflict interior care îl frământă pe Neculai Isac probabil până la moarte: vinovăția de moartea țigăncuşei.
Subiectul are o mare simplitate: în urmă cu 25 de ani, Neculai Isac a poposit la hanul Ancuței în drum spre Paşcani, şi întâlneşte o şatră de țigani. Abil, unul dintre ei, îi atrage atenția asupra unei frumoase țigăncuşe, Marga, gonind-o din calea lui. Tânărul îi oferă fiecăruia câte un ban de argint. Intriga o declanşează apariția fetei la han ca să-i arate boierului ciubotele cumpărate, tentativa de a-l ispiti reuşeşte pentru că tânărul îi propune țigăncuşei întâlnirea nocturnă la fântâna dintre plopi.
Desfăşurarea acțiunii se compune din cele două întâlniri de dragoste, separate de drumul făcut de tânăr la Paşcani, ducând butoaiele cu vin. Din toată purtarea lui se desluşeşte iubirea pentru Marga, ea îi acaparează gândurile, mai mult, îşi ține promisiunea şi îi cumpără la Paşcani scurteica de vulpe. Fata îi mărturiseşte capcana întinsă de Hasanache şi de frații lui, încercând să-l salveze – punct culminant al frământării ei între datoria față de şatră şi iubire, urmat de scena luptei în cursul căreia Neculai Isac îşi pierde ochiul.
Deznodământul are o parte la vedere (salvarea lui Neculai Isac datorită ajutorului primit de la han) şi alta rămasă ascunsă, printr-o elipsă: sângele de pe colacul fântânii dovedeşte că fata a fost ucisă de Hasanache, căpetenia şatrei, cel ce o trimisese în preajma tânărului ca momeală, iar acum o pedepseşte pentru că i-a trădat şi a călcat legea. Fântâna dintre plopi a devenit mormântul fetei.
Personajele sunt construite printr-o antiteză aproape violentă: bărbatul imprudent, egoist, acționând instinctual (fie că este vorba de instinctul erotic, fie de instinctul de conservare ce-l împinge să caute salvarea fără să se gândească o clipă la ce i se poate întâmpla fetei), țigăncuşa îndrăgostită, trăind o dramă – amână dezvăluirea capcanei, ca să prelungească întâlnirea de dragoste, singura experiență care i-a mai rămas, fiindcă ştie prea bine că o vor ucide.
Superioritatea socială se destramă în față alteia, morale, pe care o dovedeşte fata care aparține unei etnii robite de secole. Toată derularea subiectului arată o curioasă “orbire” a lui Neculai Isac: nu intuieşte capcana, nu sesizează manevrele țiganilor, nu-l tulbură nici măcar neliniştea fetei. Nu întâmplător, îşi pierde un ochi. De aici încolo învață să vadă şi partea nevăzută a lucrurilor, citind altfel semnele din jur. Dovada: în final, el desluşeşte cu ochiul stins fântâna dintre plopi şi se cufundă la sfârşit în neagra fântână a trecutului.
Toate indiciile probează un narator-personaj, unul creditabil, mai ales când faptele îl pun într-o lumină prea puțin favorabilă. Comisul Ioniță îi făcuse un portret elogios, de bărbat cum puțini se află în țară, bătând drumurile, din mănăstiri în podgorii în căutarea iubirii: “Şi pentru o muiere care-i era dragă, îşi punea totdeauna viața.”. Or, întâmplarea confirmă spiritul de aventură al lui Neculai Isac, dar îl arată într-o postură nedemnă.
Semnificațiile povestirii sunt multiple: confesiune de ispăşire, omagiu adus fetei care i-a salvat viața sacrificând-o pe a ei, meditație asupra destinului. A istorisi întâmplarea pare un ritual de ispăşire prin confesiunea publică a faptei ruşinoase, un exercițiu de umilință şi de durere menit să-i amintească mereu că îşi datorează viața jertfei unei țigăncuşe care l-a iubit mai mult decât toate ibovnicele unei vieți.
Povestirea are şi o rețea compusă din câteva simboluri: balta şi fântâna, vâlceaua şi plopii, Luna şi noaptea. Toate se subordonează principiului feminin şi au o intensă ambiguizare. Aparițiile fetei se asociază constant cu apa: prima oară îi vede trupul frumos şi curat în apa bălții, întâlnirile se petrec lângă fântână, iar apa din adâncul ei devine mormânt. În mod firesc asociată cu apa vie, cu pomul vieții, cu practici premaritale şi maritale, fântâna capătă alte conotații simbolice, datorită plopilor ce o străjuiesc, sângelui ce o pângăreşte.
Toate celelalte elemente au aceeaşi ambiguitate: noaptea este răstimpul iubirii, dar bezna se asociază şi tenebrelor morții, luna este astrul care prin ciclul ei de creştere / descreştere simbolizează geneza şi stingerea. Cât despre plop, multe culturi indo-europene îi conferă valoare de arbore blestemat; în tradiția creştină este “copacul spânzuratului”, pentru că de crengile lui s-a spânzurat Iuda, iar în folclorul românesc este arbore de rău augur, asociat cu jalea şi singurătatea. Nu unul, ci patru plopi tutelează aici fântâna în preajma căreia se petrec trădarea fetei şi apoi uciderea ei.
Discursul narativ are un rafinament deosebit, probat nu doar pe “osatură” (construcția subiectului, personaje), ci şi la nivelul limbajului artistic, pe “carnea” şi “nervurile” sale. Un exemplu convingător este imaginea lunii veghind prima noapte a iubirii: “O lună ştirbă şi roşcată se ridica din răsărit ca peste o pustie”. Imaginea reapare (“peste mirişti o lună ştirbă vărsa o lucire slabă”) în descrierea narativizată a urmăririi ce se încheie cu un şir de acte violente: rănirea lui Neculai Isac, pierderea ochiului, înjunghierea fetei.
Țigăncuşa se asociază cu clocotul vieții, iar prezența ei la toate întâlnirile este marcată cromatic: roşul şi negrul. Când o zăreşte prima oară, Marga poartă fustă roşie, iar părul negru şi lins are luciri de păun. A doua oară vede aceeaşi fustă roşie, polcă albastră, la cap îşi potrivise o batistă ca sângele; fata seamănă prin înfățişarea ei neliniştită cu o căpriță neagră, iar sângele-i rumeneşte obrajii când aude că bărbatul declară că e “frumoasă ca o duducuță”. Până şi scurteica de vulpe dăruită fetei are fața de postav roşu.
Asemenea detalii au funcție de anticipare a sfârşitului violent al iubirii celor doi: sângele năpădeşte obrazul lui Neculai Isac şi sângele fetei se află pe colacul fântânii. Detaliile au rolul şi mai subtil de a genera suspansul nu doar la nivel epic strict, ci la nivel stilistic. Şi strecurate în text, sesizabile abia după a doua sau a treia lectură, ele semnalează finețea unei povestiri şi virtuozitatea unui povestitor.

5. Povestirea unui complot salvator: Cealaltă Ancuță
Ienache coropcarul a ascultat toate cele patru istorisiri, a observat turnura pe care o dă Neculai Isac ca nou-venit în cercul povestitorilor, se simte provocat şi dator aşadar să-l concureze. Strategia lui este dublă: trebuie să intervină prompt, printr-o laudă a bărbaților trăitori în vremea veche, care să-i anihileze comisului intenția de a nara şi totodată să relateze o întâmplare atât de palpitantă şi de tensionată, încât să estompeze încărcătura tragică şi pasională ce emană din confesiunea căpitanului de mazâli.
Coropcarul evocă tot o iubire imposibilă, cei doi îndrăgostiți sunt separați de obstacole şi mai mari: un răzeş îndrăzneşte să iubească o fată dintr-o mare familie boierească (duduca Varvara este sora vornicului Bobeică) şi încearcă s-o fure: prima oară, de unul singur, nu reuşeşte; a doua oară, ajutat de hangiță, izbuteşte, răzbunându-se pe omul stăpânirii care îl batjocorise şi-l umilise public.
Istorisirea coropcarului reia temele principale (iubirea, pedeapsa), dezvoltă altele: puterea marii boierimi, solidaritatea oamenilor de rând etc. Conflictul este de altă natură, exterior şi social: un răzeş înfruntă rânduiala unei lumi pentru fata iubită, riscând să fie pedepsit cu moartea. Construcția subiectului şi a personajelor capătă complexitate, toate realizate demonstrativ şi polemic față de povestirea căpitanului de mazâli.
Până şi codul simbolic se regăseşte într-o scenă plină de tensiune – hangița ascultă de pe mal cum duduca Varvara şi păzitorul ei trec apa Moldovei cu podul umblător. Apar şi aici aceleaşi elemente cu încărcătură simbolică şi înzestrate cu ambiguitate difuză: “apa rupea şi fărâma în solzi lumina”, “îi sticlea luna în ochi”.
Subiectul se derulează printr-o suită de “spectacole” şi de spectaculoase răsturnări de situație. Mai întâi, o expozițiune amplă: coropcarul asistă la “spectacolul” dat de Costea Căruntu, slujitor la agie şi arnăut, care îl duce legat pe Todiriță Cătană şi povesteşte cui vrea să asculte, în târg la Iaşi, despre îndrăzneala răzeşului de a fura o fată de boieri, faptă pentru care este dus în Turnul Goliei şi urmează a doua zi pedeapsa cu moartea.
Intriga o formează spectacolul simetric dat a doua zi de acelaşi Costea Căruntu: Todiriță Cătană, răzeşul cel nebun, a evadat şi arnăutul are misiunea să o ducă pe duduca Varvara la mănăstirea Agapia, drept pedeapsă pentru fapta ei, misiune deja amenințată de răzeşul care şi-a redobândit libertatea.
Desfăşurarea acțiunii se compune din întâmplări formând o cascadă a surprizelor: coropcarul porneşte la negustoria lui, pe drum este luat în căruță de un bărbat care nu este altul decât Toderiță Catană, cei doi ajung la han, unde răzeşul se comportă ca un obişnuit al locului, bun prieten cu hangița, cei doi țin sfat de taină, ajunge aici şi urmăritorul, Costea Căruntu.
Spusele coropcarului îl conving pe Costea Căruntu să trimită slujitorii la Timişeşti, ca să-l prindă pe fugar, iar el să pornească spre Tupilați cu duduca Varvara, ca să treacă râul cu podul umblător. Aşadar este al treilea “spectacol” pe care îl susțin cei doi, slujitorul agiei şi coropcarul, pus în scenă de Todiriță Catană şi de cealaltă Ancuță, care îşi asumă şi un rol secundar, ea întăreşte mărturia lui Ienache, pentru a întregi aparențele.
Punctul culminant este doar sugerat, ca în povestirea anterioară, tot prin elipsă: hangița îi conduce pe Costea Căruntu şi pe duduca Varvara, la Tupilați unde planul este pus în practică, dar cele petrecute pe celălalt mal – răpirea fetei şi pedepsirea cruntă a arnăutului de către Todiriță Cătană care îi aştepta – se deduc din deznodământ. Povestirea are şi un mic epilog: coropcarul a aflat mai târziu de la hangiță că fugarii au ajuns în “țara ungurească” (adică în Ardeal).
Pe cât de “secretos” este epicul Fântânii dintre plopi (întâlnirile tainice, drumurile făcute pe ascuns de Neculai Isac), şi de puține sunt personajele, pe atât de zgomotoasă este epica acestei povestiri, cu un număr mare de personaje. Trei personaje principale acaparează subiectul: Todiriță Catană şi Costea Căruntu, aflați într-o relație puternică, protagonist – antagonist, ca frații din Haralambie, coropcarul însuşi ca narator-martor, implicat şi el într-un mod discret în toate momentele subiectului.
Dar coropcarul are doar rolul martorului în toate întâmplările? Se poate observa uşor că el se află de fiecare dată la momentul potrivit, vorbeşte excesiv în nişte împrejurări şi tace în mod suspect în altele. Astfel, la primul “spectacol” dat de Costea Căruntu, coropcarul iese în față, pune întrebări şi astfel se desluşeşte începutul întâmplării. În mod suspect, îi cere omului stăpânirii să mai țină puțin pe cel prins ca să le spună şi lor ce soartă o aşteaptă pe duduca Varvara. Aşa că află amândoi, Ienache şi Todiriță, că fata este hărăzită mănăstirii Agapia unde tot arnăutul urmează s-o conducă.
Este primul exercițiu de iscodire întreprins de coropcar. A doua zi îl repetă, linguşind pe Costea Căruntu pentru vrednicie, încurajându-l şi flatându-l că va izbândi în misiunile sale, că-l aşteaptă chiar o răsplată boierească. Aşa că la a treia întâlnire, coropcarul apare deja ca figură cunoscută pentru arnăut, crede tot ce-i spune în privința lui Todiriță Catană. Omul stăpânirii are un licăr de mirare: “ – Cum se poate, bre Ienache, zice – aşa degrabă ai ajuns în aceste locuri?” când îl întâlneşte, într-un răstimp abia trecut de 24 de ore pentru a treia oară, în alt loc. Şi totuşi, mirarea nu i se preschimbă în suspiciune.
Coropcarul atribuie tot complotul urzit pentru salvarea fetei şi fuga celor doi îndrăgostiți răzeşului cel nebun şi hangiței. Lor li s-ar fi supus şi el de teamă. Dar este oare adevărat? În finalul povestirii comentează urzirea capcanei: “De sfătuit s-au sfătuit ei lângă horn, dar o femeie nu poate pune la cale asemenea fapte.” Dar, nici Todiriță Catană, aşa cum îl poate cunoaşte cititorul: este om de acțiune, felul cum a încercat să o răpească pe fată indică o fire impulsivă, în nici un caz un strateg cu plan elaborat, de o mare abilitate şi finețe.
Singurul care posedă toate informațiile, are uşurința de a intra în vorbă, de a iscodi tot ce doreşte să afle, de a convinge de sinceritatea lui este ... Ienache. Şi profesia de coropcar îi îngăduie să umble dintr-un loc în altul fără să dea de bănuit. Iată-l aşadar în postura unui desăvârşit narator necreditabil, fără să-şi recunoască public rolul jucat în acele întâmplări. Atribuie capcana lui Todiriță cel plecat din țară şi hangiței plecată dintre cei vii pentru că ei nu mai pot fi pedepsiți.
În fond, coropcarul presară în istorisirea lui suficiente detalii care să ghideze ascultătorul să descopere că el este creierul şi artizanul acestei isprăvi. A o recunoaşte înseamnă însă un imens risc, şi acum după atâția ani, pentru că ajutase la răpirea unei fete de boieri şi la pedepsirea severă a unui arnăut. Plăcerea şi revanşa lui este să-i vadă pe cei doi boieri, comisul şi căpitanul de mazâli, ascultând atent, impresionați profund şi fără să priceapă rolul esențial jucat de el. Şi chiar dacă ar pricepe, la ce le-ar folosi? N-au nici o probă care să îl incrimineze şi să facă posibilă sancțiunea.
Ienache coropcarul se dovedeşte naratorul cel mai perfid, disimulându-şi perfect natura şi inteligența diabolică sub masca modestiei şi a umilinței. Chiar titlul povestirii, Cealaltă Ancuță, seamănă a diversiune: abate atenția asupra unui personaj secundar, hangița, şi îl lasă pe narator în umbră. Triumful lui asupra căpitanului de mazâli este limpede: istorie de iubire cu final fericit, plină de suspans şi de mister, un narator lunecos ca un țipar, pe care nimeni nu-l poate prinde cu minciuna, care îşi etalează ostentativ condiția. În mod paradoxal, nimeni din cei prezenți nu poate demonstra adevărul ascuns meşteşugit.

6. Povestirea unei răzbunări: Județ al sărmanilor
Povestirea spusă de coropcar îl îndeamnă pe cioban să iasă din muțenie şi să reacționeze printr-o istorisire pe măsura celor auzite. El are deja două modele pe care caută, în mod implicit, să le depăşească: Neculai Isac, impresionând prin dezvăluirea momentului de slăbiciune, când a reacționat impulsiv, prea puțin bărbăteşte; Ienache coropcarul, care a găsit o cale să ajute un răzeş nebun de iubire să-şi răpească iubita, umilind pe fratele ei, vornicul țării (dregătorie ce ar corespunde astăzi funcției de ministru de interne).
Temele povestirii lui sunt cele mai numeroase: iubirea şi trădarea, asuprirea şi prigonirea, salvarea şi răzbunarea, prietenie ascunsă şi duşmănie perfidă. Conflictele principale sunt două: unul exterior şi social, îl pune pe erou în confruntare cu boierul din satul său, altul de mare intensitate, interior, dezvăluie drama pe care o trăieşte. Soția îi este ademenită de boierul locului, el însuşi batjocorit şi umilit, se vede silit să părăsească tot (familia şi casa, satul şi rânduiala vieții de până atunci), să caute alt rost, în altă lume, cea a ciobanilor.
Ciobanul coborât din Rarău atribuie întâmplarea unui prieten al său, recurge la respectiva sintagmă ca să desemneze personajul narațiunii sale. El iese în lumină mărturisind ținta drumului (vrea să-şi revadă sora care trăieşte într-un sat de pe Siret), şi anunță un mister al popasului său la Hanu Ancuței: prietenul l-a sfătuit să bea vin până ce vede tulbure, dar să nu spună la nimeni ce i s-a întâmplat lui în acele locuri. Povestind, încalcă ruga insului despre care spune că îi este ca un frate. Cântă un mic cântec haiducesc, porunceşte să tacă lăutarii şi începe să istorisească.
Temele povestirii se aglomerează pe parcursul succesiunii momentelor epice: iubirea şi căsătoria, infidelitatea, nedreptatea boierească şi umilința omului de rând, pribegia şi păstoritul, haiducia şi judecata făcută de cei sărmani. Povestirea se bazează pe un truc narativ: ciobanul îi atribuie întâmplarea unui prieten. Subiectul povestirii se compune din şirul de “pătimiri” îndurate de acesta.
Acțiunea se petrece la Fierbinți, sat de pe Siret, în urmă cu treizeci de ani. Expozițiunea prezintă o situație inițială: viața unui sat şi a familiei prietenului, tulburate de boierul locului, numit Răducanu Chioru, care poftea la nevestele oamenilor. Testemelul roşu purtat de o femeie anunța că seducerea a avut loc, aşa cum se întâmplă şi cu Ilinca, soția “prietenului”. Drama celor doi soți tineri o provocă atât pofta boierului, cât şi nesăbuința femeii.
Intriga nu o constituie abuzul boieresc, ci trădarea femeii şi tentativa bărbatului de a o ucide, chiar dacă ea se refugiase în casa boierului: pândeşte pe lângă odăile slugilor, iar când o zăreşte, o atacă, urlând, ca să-i rupă gâtița cu unghiile, dar boierul aude şi iese ca să hotărască alte pedepse, după ce mai înainte îl biciuise şi poruncise “haidăilor” curții să-l bată. Desfăşurarea acțiunii are trei secvențe mari: încercările, pribegia şi prietenia cu un haiduc.
Prima secvență se compune din pedepsele administrate de slugi din porunca boierului: îi vâră capul într-un gard, cu gâtul prins între nuiele, rupt de câini şi muşcat de ger, având mâinile legate şi căluş în gură, trece proba apei înghețate la moară şi proba focului şi afumării, închis într-un bordei, cu picioarele în butuc, cu lacăte grele. A doua secvență o formează urcuşul la munte şi izolarea, iar a treia întâlnirea cu Vasile cel Mare, lotrul, de la care primeşte sfat şi ajutor ca să-şi răzbune umilința.
Punctul culminant îl constituie “județul sărmanilor”. Cei doi, cioban şi lotru, coboară în sat într-o zi de joi, de sfânta sărbătoare a Înălțării, aşteaptă ieşirea oamenilor din biserică şi îl judecă pe boier: Vasile cel Mare face un soi de rechizitoriu, recurge la persoana întâi plural, ca instanță de judecată reamintind boierului caznele suferite. Deznodământul este sumar: l-au doborât şi l-au lovit cu cuțitele, au lăsat lângă mort o pungă cu opt galbeni, toată averea lor, pentru biserică, şi au pornit apoi iar spre munte.
Povestirea se întoarce la concentrarea asupra unui singur personaj principal, al cărui destin este determinat de actele altor personaje: unul episodic, soția lui – Ilinca, şi două secundare: boierul Răducanu Chioru care distruge tot echilibrul existenței, liniştea familiei şi iubirea, hoțul Vasile cel Mare care-l ajută să-şi recapete demnitatea şi respectul de sine printr-un act justițiar în fața aceleiaşi colectivități.
Discursul narativ impresionează prin folosirea persoanei a III-a în relatare: un narator colportor pare să povestească întâmplarea trăită de altul. Toate detaliile, ca şi intensitatea reacțiilor la suferințele îndurate îl trădează pe Constantin Moțoc drept protagonist. Ca şi în cazul căpitanului de mazâli, istorisirea are multiple funcții: dezvăluirea unei umiliri cum nici un bărbat n-ar trebui să îndure; o refacere a demnității prin răzbunare; spovedire în public.
De ce nu dezvăluie ciobanul de pe Rarău adevărul despre sine? Poate din acelaşi motiv pe care îl are şi coropcarul, fapta ar putea fi încă pedepsită de autoritățile vremii. Datele pe care le oferă (numele său, numele boierului şi al satului) pot fi adevărate sau false. Cert este faptul că actul istorisirii nu eliberează veninul care persistă în sufletul omului, cum o arată reacțiile după ce şi-a încheiat abrupt istorisirea şi s-a întors în colțul lui.
Povestirea lui posedă un cod simbolic, pe măsura celor anterioare. Apare aici testemelul roşu ca semn al iubirii trădate, şir de probe – a apei, a focului, care îi transformă existența într-un chin “ca pe tărâmul tartorului”. Apare şi o opoziție între câmpie (loc al calvarului îndurat) şi munte (loc al retragerii salvatoare), între două tipuri literare: boierul ticălos şi inuman, haiducul care îi restituie sărmanului bunul cel mai de preț – demnitatea.
Ciobanul a înțeles foarte bine semnificațiile celor două povestiri anterioare, avându-i ca povestitori pe Neculai Isac şi pe Ienache coropcarul, aşa cum o demonstrează maniera în care a ales să relateze: narator colportor aparent creditabil, relatând din auzite întâmplarea trăită de prietenul său, în fond, un narator necreditabil în esența lui. Istorisirea lui are ca țintă pe cei doi boiernaşi, comisul şi căpitanul de mazâli, care aparțin aceleiaşi clase ca şi prigonitorul lui. Iar virtuozitatea narativă este actul său de revanşă absolută, o judecată făcută prin intermediul istorisirii, ce se va perpetua în memoria tuturor.

ELISABETA LĂSCONI