Cronica literară
Gheorghe Grigurcu

O CARTE NECESARĂ

Articol publicat în ediția Viața Românească 1-2 / 2011

Ne aflăm sub o zodie a teoriei. De la o vreme, contactul direct cu textul literar e pus în dificultate, întrucît o sumă de rețele speculative se oferă să-l explice în aşa măsură încît lectura „simplă” e depreciată, iar comentariul spontan în marginea sa e izbit de discredit. Abstracțiunile frecvent coagulate în „metode” aspiră la o suvera-nitate asupra operelor. Se absolutizează prin pretenția de a constitui cele mai nimerite, dacă nu unicele chei de interpretare. Astfel încît citirea genuină, din partea unui critic, ajunge un lucru de ruşine, iar opiniile, impresiile, emoțiile sale necodificate metodologic se văd date la o parte ca desuete manifestări ale impresionismului (un termen infamant). Într-un fel, e o ree-ditare a pedanteriei scolastice, a contorsiunilor sterile ale retoricii. Michel Foucault vorbeşte despre o nouă „epistemă” scientizantă, ce include suprimarea dimensiunii istorice şi a celei umane, iar Roland Barthes pro-pune, în locul lecturii „simbolice”, una structuralist-semiotică, declarînd critica drept o activitate formală, nu în sens estetic, ci logic. Cum s-ar putea explica această „dezumanizare” a relației cu creația literară? Poate printr-o contaminare a domeniului exegezei de dispoziția ce animă existența socială, tot mai înclinată către fetişizarea progresului tehnic-industrial, galopant în anii noştri. Abstracțiunea invadează umanul în toate compartimentele expresiei sale, îi codifică inefabilul. „Teroarea metodelor” pare a fi un efect al acestei mentalități productive în ingeniozitate practică, în planul cuantificării, al descărnării prin schematizare.
Una din puținele voci care se ridică împotriva unui asemenea întristător reducționism e cea a lui Sorin Lavric. Pe cînd cei mai mulți analişti literari se lasă tîrîți de valul scientizant măcar printr-o lipsă de reacție, d-sa vădeşte îndrăzneala de-a discuta subiectul cu toate cărțile pe masă. Nici o codire diplomatică, nici o pudibonderie conjuncturală nu-i împiedică franchețea salutară: „Teoriile încurcă lumea, nu o descurcă. Ele te îneacă în vorbe şi te sufocă în perorații, şi asta fiindcă în orice teorie se ascunde o intenție de predică moralizatoare sau un proiect de reformă tiranică”. Excesul abstracțiunilor se cuvine corijat prin restabilirea rolului pe care îl joacă emoția, factorul de căpetenie, consideră eseistul, grație căruia îi putem convinge pe semenii noştri. Tratată ca o Cenuşăreasă, aceasta e, de facto, o cale regală a cunoaşterii. Emoția se conjugă, firesc, cu intuițiile, „care, pentru a exista, nu au nevoie de nicio doctrină şi de nicio învățătură sublimă cu care să trebuiască să-ți intoxici sufletul”. Adoptînd o atare postură bizuită pe existențial, Sorin Lavric săvîrşeşte joncțiunea cu efervescența anilor ’30, cînd „trăirismul” unor Eliade, Cioran, Noica, aflați sub fascinația maestrului lor venerat, Nae Ionescu, ca şi „autenticitatea” pentru care pleda Camil Petrescu, spărgeau crusta unei mentalități aşijderea excesiv teoretizante, obosite. Acelaşi aer de prospețime însuflețeşte rîndurile contemporanului nostru. Opțiunea d-sale „retro” posedă, paradoxal, un aer de regenerare morală: „prefer să mărturisesc de pe acum: urăsc doctrinele şi detest abstracțiunile. Ele mi-au mîncat viața şi mi-au năruit sănătatea psihică. Dar, mai presus de orice, detest timpul pe care l-am pierdut în strădania de-a le pricepe. Dacă aş face socoteala orelor pe care le-am pierdut jonglînd cu argumente şi cu nuanțe teoretice, aş constata înspăimîntat că jumătate din viață mi-am irosit-o cu fandoseli docte, cu fumuri explicative şi cu ambiții privind lămurirea semenilor”. Ceea ce poate fi interpretat ca un exces sau un capriciu, denotă o reacție eliberatoare a conştiinței de care nu putem a nu ține seama. Pe lîngă faptul că teoretizările parazitare ne împiedică a ajunge la fondul lucrurilor, ele se întîmplă să alcătuiască o perdea care ascunde intențiile urîte, conjuncturalismele, mecanismele inavuabile ale comportării. Prezența lor nu e doar obnubilantă, ci şi amorală. Se cade, aşadar, a repune la locul său intuiția ca instrument fundamental al operațiilor spiritului ome-nesc: „Orice idee de pe acest pămînt a început prin a fi intuitivă şi a sfîrşit prin a fi discursivă”. În chipul acesta, Sorin Lavric se întoarce spre încă un precursor prestigios, Bergson, şi el intrat azi în penumbră, care opunea inteligenței analitice, cu ticul său geometrizant, conceptul de intuiție, reprezentînd o cunoaştere absolută, aptă a răspunde criteriilor vitale ale ființei umane. Cunoaşterea ştiințifică, recurgînd la medierea categoriilor, se opreşte în pragul actului intuitiv. Intuiția alcătuieşte substanța duratei, a acelui timp calitativ, cu valoare intensivă, creator prin excelență, care e un aspect de bază al meditației bergsoniene. Ne putem referi şi la Husserl, alt important gînditor în vogă din interbelic, care vorbea despre intuiția eidetică, a cărei acoperire este esența, spre deosebire de simpla intuiție care sesizează pur şi simplu obiectul. Comentînd intuiția, Sorin Lavric se fereşte de-a o aborda exclusiv la modul teoretic, ceea ce ar însemna că teoria dată afară pe uşă revine pe fereastră. Dimpotrivă, pe un ton colocvial, evocă, spre a ne lămuri mai exact, o experiență studențească proprie. Obligat a parcurge „cele mai indigeste cursuri de pe acest pămînt”, realizează că, pentru a reține datele lor livreşti, e nevoie să le lege „de o reprezentare concretă, curat intuitivă, al cărui cadru îmi servea ca soclu de susținere pentru cele mai abstracte cunoştințe”. Într-o asemenea împrejurare, constată că a dat de „un mare secret” al gîndirii omogene: „existența unui focar intuitiv de care puteam lega cele mai sofisticate formule mnemotehnice, rezumînd în scheme ramificațiile stufoase ale unor cunoştințe aberante şi oțioase, pe care perspectiva unor examene secerătoare mă silea să le înghit cu lopata”. Şi acum urmează o surpriză. „Vortexul” acestui mecanism intuitiv era o fantasmă predilectă, capabilă a strînge în preajmă-i şi a neutraliza uriaşul „moloz informațional”, şi anume imaginea, obsedantă pînă la „proporții patologice”, a unei fete cunoscute „în carne şi oase”. Sorin Lavric se confesează febricitant, aidoma unui personaj camilpetrescian. Ceea ce ar putea fi luat drept extravaganță, frivolitate, e un semnal al seriozității: „Ca în toate cazurile de îndrăgostire, aveam impresia că-mi văd iubita peste tot: în gesturile femeilor de pe stradă, în zîmbetul vînzătoarei de la chioşcul de ziare, în afişele lipite pe pereții caselor, în cutare personaj de roman sau în cutare solistă de muzică uşoară. Încetul cu încetul, printr-un straniu proces de impregnare a întregului cîmp al conştiinței, fantasma nu numai că îmi devenise singura sursă de inspirație, dar şi singurul ferment ce-mi putea induce o stare de spirit prielnică meditației”. Iată cum repulsiva teorie în exces deschide calea unor pasaje literare care i-ar face să se irite pe analiştii scorțoşi, întrucît transgresează artificioasele bariere între modalitățile trăirii, între cele ale trăirii şi cele ale expresiei. Spre a-i provoca, eseistul nostru nu ezită a se comporta precum un profesor la o instituție de învățămînt simandicoasă, care coboară de la catedră în mijlocul învățăceilor săi, adresîndu-li-se cu o elocuție ce îmbină imboldul persuasiv cu o căldură a intimității. Care, spre a fi cît mai credibil, face mărturii din propria-i viață.
Prin urmare cunoaşterea nu e prejudiciată ci, din contră, avantajată de corelarea sa cu aportul emoțional, cu „delirul fantasmatic” care umple alveolele goale ale noțiunilor, ale judecăților. Nu e vorba doar de „lanțul supliciului educativ” a cărui sfărîmare este exemplificată pe larg, ci şi de alte fenomene ce probează efectul acelei „unde de dogoare” provocată de „trăirile fantasmatice”. E o transfigurare lăuntrică a experiențelor noastre care provine dintr-o organicitate a lor, dintr-un impuls al originarului care face cu putință intuițiile şi ivirea imaginilor izbăvitoare. Sorin Lavric se mărturiseşte pregnant în acest sens: „Contopirea mistică cu care mi-am trăit ani de zile deliciul fantasmatic m-a făcut să înțeleg instantaneu ce sursă de putere interioară poate sta în trepidația psihică iscată de imaginea unei ființe dragi. Prin analogie, i-am înțeles instantaneu pe mistici sau pe deținuții politici din închisorile comuniste. Doar trăirea pînă la unire cu o fantasmă, indiferent dacă fantasma era Dumnezeu, liderul politic sau femeia iubită, doar unirea aceasta i-a făcut pe mulți să reziste unei agresi-uni psihice de o intensitate diabolică”. Chiar cu o notă psihanalitică ce ar putea fi taxată drept sacrilegă, dacă întregul context nu ar fi scăldat de o ardență purificatoare a spovedaniei: „Pentru mine, echivalentul lui Hristos era o fantasmă feminină savurată por cu por şi oftat cu oftat, dispariția ei ducînd automat la spulberarea schelei pe care se sprijinea coerența cunoştințelor mele”. Dar eseistul nu se opreşte la pragul, să zicem aşa, orgiastic al trăirilor d-sale, notificînd că „ceea ce alții obțineau prin alcool, droguri, tutun sau cafea, eu trebuia să obțin prin comutarea imaginației mele pe postul interior al fantasmei”. „Fantasma” în chestiune e o emanație a unei condiții primordiale. Sorin Lavric îi dibuie traseele onto- şi filo- genetice, ajungînd la concluzia că nu cuvîntul sau propoziția constituie fenomenul originar, în consecință, cel mai puternic al gîndirii, ci imaginea. Aceasta se impune prin ceea ce s-a numit cultura vizualului, resuscitată în epoca noastră, posibil, se poate adăuga, precum o măsură de protecție a ființei asaltate de abundența abstracțiunilor, de retorica adiacentă, tot mai vidă. Văzul a fost la îndemîna omului înaintea limbajului, de unde, în primul rînd, „aventura” televiziunii tot mai prolifice: „Dacă televiziunea a surclasat cultura scrisă este pentru că în ea există ceva care corespunde într-o măsură mult mai mare naturii umane decît cultura cuvîntului. Acel ceva, o ştim cu toții, este fantasma, adică reprezentarea intuitivă, adică intuiția, adică icoana, adică vedenia, sau cum veți mai fi vrînd să-i spuneți”. Încredințat că epoca educației prin cuvînt a luat sfîrşit, locul său fiind preluat de „epoca consumului mistic al intuițiilor televizate” (conotația mistică ar fi aici garanția unei semnificații profunde a situației), eseistul face prognoze în privința scris-cititului. A scrie şi a citi, consideră d-sa, ar reprezenta rezultatul unui efort nenatural. Sunt actele unei „cazne voluntare” la care am fi tot mai puțin dispuşi. Originarul se impune, degrevîndu-ne de obligația de-a „decodifica vocabularul” pentru a putea, în voie, „contempla intuițiile”, deoarece creierul nostru nu gîndeşte lingvistic, ci holografic. Cartea ar urma să se restrîngă pînă la limita dispariției. Ce să zicem? Rămîne… să vedem! Dar opinia sceptică a lui Sorin Lavric e relativizată de Sorin Lavric însuşi, cînd ne pune la curent cu impasul la care l-a dus scrisul pe laptop şi acesta – nu-i aşa? – un produs, unul chiar emblematic, al erei vizualului: „Mintea mea devenise o copie a ecranului, golită de încordare emotivă şi despuiată de imagini interioare. Eram curat, aseptic, neîntinat de vreun gînd, de vreo fantasmă sau de vreo ambiție de stil”. Drept care, a urmat întoarcerea autorului la scrisul de mînă, la ritualul lui bătrînesc. Complementar, sunt deplînşi (consimțim pe deplin) şi „scriitorii cu virtuți de operator de calculator, un soi de grefieri cu căngi în loc de degete, storşi de orice urmă de inspirație, (…) considerîndu-se, cu cuvenita morgă a breslei, egalii strămoşilor lor, mînuitorii penei de gîscă”. Nu cumva şi micului ecran, aparent tiranic pînă la intangibilitate, i se vor revela în curînd, cu tot mai multă insistență limitele, consecințele vicioase? Aspecte care, succedînd entuziasmului inițial, vor duce implicit la o reevaluare a tradiționalei cărți atît de statornicite în mentalul şi în cutumele noastre, aşa cum laptopul nu l-a împiedicat pe eseistul nostru să revină la uzualul scris de mînă. Un asemenea scris, ca şi cartea, nu țin cumva de un soi de de originar secund, care le-a purificat în bună măsură de artificiu?
În linie generală, volumul lui Sorin Lavric e un apel la autenticitate în-tr-un sens larg. Execrînd teoria, oneroasele „edificii lexicale” ce o susțin, d-sa are în vedere o reîntoarcere la naturalețe a ființei care nu o dată se vede confruntată cu un set amenințător de opinii „admise”, presupuse „de uzanță publică”, cu toate că mistificatoare în raport cu aceasta. Trăim încă, deşi faptul nu se recunoaşte lesne, într-un regim al cenzurii şi autocenzurii, cu atît mai insidios cu cît ține de falsul cu aparență de firesc al reacției (îndeobşte doar o comoditate, un defetism) la „condițiile de stres”, o expresie a „nevoii imperioase de a ne păstra pe linia de plutire socială”. Paginile pe care le citim sunt scăldate, prudent, „în acalmia unor temperaturi scăzute”. Mai funcționează, „de cealaltă parte, curățenia morfologică a unei ireproşabile țesături lexicale”. Cu toate că cititorul e atras de ceea ce a trecut „dincolo de procesiunea oficială a adevărurilor comode”, de „frica de a fi pedepsiți” a condeierilor pentru că s-au abătut de la opinia oficială dogmatică. E atras de momentele în care „simte că autorul depăşeşte convențiile”. În funcție de atenția, „sub unghiul respectului”, pe care suntem în măsură a o acorda scriitorilor, aceştia se împart, conform lui Sorin Lavric, în trei categorii: „(atenția) acordată celor care, spunînd adevărul cu prețul ostracizării, sunt o prezență compromițătoare de care trebuie să te fereşti, deşi în sinea ta ştii că ei sunt adevărații paladini şi că doar părerea lor contează; cea dată acelora care, reprezentînd glasul mentalității dominante, sunt un model de cum nu trebuie să gîndim, lucru cu atît mai valabil cu cît în public îi aplaudăm, le dăm premii şi le luăm interviuri. Cea acordată celor care reuşesc o echilibristică aparte între mentalitatea dominantă şi adevărurile proscrise. Primii sunt clandestini, cei din a doua categorie sunt premiații oficiali, cei din a treia categorie sunt oamenii în vogă”. O clasificare extrem de realistă. Sugerăm doar o deosebire de nuanță: categoriile a doua şi a treia s-ar putea comasa, căci dozarea compromisurilor nu mai e atît de relevantă, nu mai e atît de fermă cîtă vreme s-a optat pentru soluția lor. „Premiații oficiali” nu sunt de cele mai multe ori şi „oamenii în vogă”, ca să reluăm vorbele eseistului? Oportunistul soft nu este foarte diferit de oportunistul hard, oscilațiile fiind de rigoare. Mă gîndesc acum la exemplificări. Dacă din prima clasă, cea a „clandestinilor”, l-am putea nominaliza fără doar şi poate pe Goma (înainte erau Monica Lovinescu, Ierunca, Negoițescu, care „nu sunt văzuți bine” nici acum), nu acelaşi comportament îl au, cu prea puține excepții, alți autori socotiți „disidenți”, „anticomunişti”, extrem de precauți cînd ar fi cazul să se pronunțe asupra unor confrați aflați categoric „pe val”, ca şi asupra (mai ales asupra) centrelor de putere actuale, de factură politic-administrativă. Fiind nu o dată, ba mai bine zis de regulă, beneficiari ai unor astfel de centre. Deținători ai unor gradații însemnate în societatea postdecembristă, cot la cot cu o seamă de colaboraționişti notorii ai regimului comunist. Asta e!
Prin observațiile pe care le face cu o neobişnuită lipsă de convenționalism, prin vibrația empatică perceptibilă la tot pasul şi printr-o imbatabilă, sclipitoare vervă, cartea de eseuri a lui Sorin Lavric e una excepțională. Ea propune o perspectivă de care avem mare nevoie în actualitatea noastră indusă în eroare de o amețitoare piramidă de construcții teoretice care ascund lumina solară şi, evident, pornirile neonorabile, compromisul, ambițiile ariviste.
Sorin Lavric: 10 eseuri, Ed. Humanitas, 2010, 184 pag.