TAINA ROMANULUI GOTIC

În 1933, anul miraculos al romanului românesc, apărea, în două volume, Golia de Ionel Teodoreanu, care îl certifica pe autor drept unul dintre puținii creatori cu disponibilitate față de un gen cu tradiție în proza engleză: goticul. Îl precede alt roman ieşit din comun ca temă şi personaje, Fata din Zlataust (1931) şi îi urmează Turnul Milenei (1934), toate elaborate şi scrise în cei câțiva ani (1930-1933), când autorul a fost director al Teatrului Național din Iaşi.
Romanele compun un soi de triptic gotic, foarte diferite între ele şi formează una dintre puținele tentative coerente din proza românească de a dezvolta ficțiune gotică, țintind să cucerească publicul larg şi să impună o formulă de proză fantastică. Ele trădează drama scriitorului, cu succes devastator de public încă de la debutul ca romancier (trilogia La Medeleni l-a transformat în prozatorul unei generații, iubit mai ales de tineri), care a vrut mereu să depăşească medelenismul şi eticheta aplicată necruțător de G. Călinescu.
Golia a avut un destin prea puțin fericit, reeditările ulterioare l-au ocolit, şi înainte şi după 1989, aşa că a rămas până astăzi necunoscut publicului larg. Dar iată că în spațiul cultural anglo-saxon, formula originală a surorilor Brönte din La răscruce de vânturi şi Jane Eyre a avut parte de o continuare prin Daphne du Maurier, iar în ultimul deceniu se bucură de o revigorare spectaculoasă în doi timpi, cărora li se pot aplica celebrele sintagme ale sincronizării „simulare – stimulare”.
Într-o primă fază, se nasc continuări cum este H – Povestea întoarcerii lui Heatcliff la Răscruce de Vânturi de Lin Haire-Sargeant (tradus şi la noi, apărut în 1993, la Editura Olimp), bazat pe o legătură ingenioasă între personaje din capodoperele surorilor Brönte), în a doua fază încep să apară romane de atmosferă tenebroasă, construind alte poveşti, cu intrigi şi personaje care dovedesc o putere de fabulație remarcabilă.
Dintre romanele ieşite din „pelerinele stil Brönte”, se distinge A trei-sprezecea poveste de Diane Setterfield (traducere din engleză de Andreea Popescu, Editura Humanitas fiction, colecția Raftul Denisei, 2008), pereche a romanului Golia, târzie şi stranie, prin şirul de similitudini: perechea scriitoare şi ucenic, surorile vitrege şi cele gemene, locul bântuit de trecut, familia decăzută social şi cu ereditate încărcată, în care se nasc monştri, cărți care prefigurează destine sau le provoacă.
Romanul Golia merită o nouă lectură, invocând ca sprijin punctul de vedere al unui critic stăpân pe teritoriul prozei fantastice, Sergiu Pavel Dan, unul dintre puținii, dacă nu chiar singurul care a prețuit cartea şi a explicat receptarea ei inadecvată: „Conul de umbră în care e menținută pe nedrept până în zilele noastre această remarcabilă carte a lui Ionel Teodoreanu (dovadă: ocolirea scrierii de către reeditările postume ale prozatorului) se datorează neîndoielnic palidei inițieri a exegeților noştri influenți, formați sub auspiciile culturii franceze, în direcția penumbrelor romanului gotic englez ca şi a insolitului cultivat de romantismul german.” (Dicționar analitic de opere literare româneşti, vol. I, 2007, pag. 343).

O casă întunecată, un ghebos şi o minge roşie
Golia urmăreşte destinul lui Adrian Arabu, de la experiența decisivă a copilăriei până la moarte. Copil sensibil, priveşte de la fereastră casa de peste drum din care ies patru sicrie conduse de un ghebos. Ciudățenia casei o sporesc copacii, clopoțelul şi corbul. Înainte de a părăsi casa şi Bucureştiul, căci părinții se mută la Iaşi, copilul aruncă o minge roşie peste zid. De la cerşetorul din fața porții cu felinar stins află că aceea este casa lui Golia.
Toate îi vor bântui copilăria, iar moartea tatălui pe front, căsătoria mamei şi noua familie îi adâncesc singurătatea. Când îşi termină studiile de drept, părăseşte oraşul şi revine în Capitală, iar aici prima lui oprire o hotărăşte o carte din vitrina unei librării, Casa de peste drum de Veronica Hartular. În carte se regăseşte pe sine, Băiețelul care stă ore în şir pe pervazul ferestrei din casa de peste drum, a cărui poveste o imaginează cea care găseşte mingea roşie aruncată peste zid şi care abia sfârşit îşi mărturiseşte drama orbirii.
Primul om cu care vorbeşte este Ioil Hună, misit evreu, care, din două replici, recunoaşte în el pe băiețelul aşteptat de Veronica Hartular, scriitoarea oarbă, şi-i dezvăluie adevărata natură a casei de peste drum, Azil de Bătrâne pentru boieroaice scăpătate. Călăuzit de Ioil, Adrian Arabu pătrunde în casa plină de mistere, iar, la venirea lui, Veronica Hartular, care încheiase romanul Caietul negru, continuarea celui abia apărut, îi cere nepoatei ei Nilda să îl pună pe foc.
Adrian Arabu devine secretarul scriitoarei şi începe inițierea lui în tainele casei Golia: locuieşte în odaia lui Barbu Golia care domină locul prin portretul cu şarpe, o cunoaşte pe sora vitregă a Nildei, Tia, află povestea lui Hancu Golia, Ghebosul, a fratelui său Barbu, le vede pe bătrânele care locuiesc aici, pe servitori: Constantin, țiganca Tina (mama Tiei), pe Varvara Golia (mama Tildei), care a îndurat doar o lună căsătoria cu Barbu Golia, apoi a fugit.
Dar Adrian Arabu adusese scrisă o cărticică, mai curând poem decât roman, Fata motanului, care îi fusese furată odată cu pardesiul, în Cişmigiu, în prima zi a sosirii în Bucureşti, când citea Casa de peste drum. Intuieşte că fetelor din romanul poematic le corespund Nilda şi Tia. Tot în Cişmigiu începe aventura sentimentală care îl îndreaptă pe Adrian Arabu spre Tia: se îndrăgosteşte de ea, se logodesc, părăsesc casa lui Golia ajutați de Nilda, întoarsă pentru un interval scurt de la studii.
Maturizarea lui Adrian Arabu se petrece în oraşul Bălți, unde ajunge procuror: căsătoria cu Tia, prietenia magistratului Teodor Velescu, vacanța de la Borsec din casa lui, toate întâmplările din viața lui Adrian Arabu au o suprafață liniştitoare şi un adânc întunecat pe care îl intuieşte. Când ajunge să vadă şi să înțeleagă natura amorală a Tiei, ca şi felul cum s-a înşelat pe sine însuşi, adevărul îl prăbuşeşte şi-l apropie de moarte, iar din suferință şi boală îl salvează Veronica Hartular.
Adrian Arabu revine în casa lui Golia, îşi reia rolul de secretar, asistă la întoarcerea Nildei, care evadase şi ea într-o căsătorie ce nu-i aduce fericire, ci nelinişte şi o sarcină greu de îndurat. Cartea de poveşti dictată de Veronica Hartular se încheie, Adrian Arabu o predă editurii, iar la întoarcere îl aşteaptă Hancu Golia, împlinind cele promise ca răzbunare: cele două gloanțe îi aduc moartea însoțită de semnele ce-l uimiseră atâta în copilărie – copacii, corbul, mingea roşie ce i se prelinge din mână ca dâră de sânge.

O casă bântuită, o bibliotecă şi nişte gemene
Cu aceste cuvinte din miezul unor poveşti o ispiteşte Vida Winter pe o tânără librăreasă, Margaret Lea să îi scrie biografia, promițând că va spune adevărul. Până atunci, nimeni nu descoperise nimic clar despre viața ei şi îi păcălise pe toți ziariştii curioşi, înşirându-le poveşti. Margaret Lea află de la prima întâlnire de ce a ales-o pe ea: scrisese o biografie despre scriitori minori, frați gemeni.
Vida Winter a ales-o pentru că îi înțelege pe gemeni, dar nu ştie că Margaret Lea aflase că a avut o soră geamănă care a murit în ziua când s-au născut. Toată copilăria a resimțit absența celei care ar fi trebuit să-i fie alături şi să-şi împletească gândurile, ca şi durerea mamei, neputincioasă în fața pierderii, strădania tatălui de a umple golul. Pasiunea pentru cărți vechi o desprinde şi de prezent şi o cufundă în secolul al XIX-lea, care o fascinează. Confesiunile scriitoarei o îndreaptă spre conacul Angelfield, răscolind istoria unei familii care cunoaşte declinul: stăpânul de la Angelfield îşi pierde soția la naşterea fetei, Isabel, căreia i se dedică total. Isabel şi fratele ei mai mare, Charlie, cresc nedespărțiți, îi leagă o iubire ciudată peste care pluteşte umbra incestului. Căsătoria şi plecarea lui Isabel cu un tânăr nobil provoacă moartea tatălui şi suferința fratelui, dar, când revine ca văduvă tânără, aduce două fetițe gemene.
Substanța epicii o dă povestea celor două gemene, Adeline şi Emmeline, taina legăturii lor profunde se vede în priviri, gesturi şi limbaj propriu. Orfane de tată, ajung curând şi fără mamă, internată în ospiciu, iar de crescut le cresc menajera vârstnică şi grădinarul, mai târziu au parte de educația unei guvernante, de observațiile doctorului din sat. Devine limpede pentru toți că gemenele ies din tiparele normalității.
Vida Winter îi oferă biografei mai multe enigme ce trebuie descifrate, iar ea le elucidează pe rând: o vizită la Angelfield din care a rămas o ruină îi prilejuieşte experiența stranie a întâlnirii cu geamăna ei moartă, descoperă jurnalul guvernantei, cunoaşte un uriaş blând, păzitor al locului, care îi destăinuie condiția de copil abandonat şi sentimentul că aparține conacului. Are nevoie de ajutoare – detectivi, avocați, care îi lămuresc lucrurile.
Margaret Lea pendulează între casa din Yorkshire a scriitoarei, cu o grădină-labirint unde face descoperiri interesante şi ruinele de la Angelfield. Gemenele evocate de Vida Winter o intrigă, detalii contradictorii din comportamentul lor o ghidează spre firele obscure ale poveştii, până când piesele mozaicului îşi găsesc locul şi înțelege că scriitoarea este şi ea un fel de Cenuşăreasă, fermecată de gemene şi de conac, scoate la vedere şi firul invizibil ce-l lega pe uriaşul cel bun de conac.

Scriitoarea şi umbra ei
Amândouă romanele sunt construite pe arhetipul dublului, iar prima pereche interesantă o formează scriitoarea şi umbra ei: fie că se numeşte Adrian Arabu şi lucrează ca secretar al scriitoarei oarbe Veronica Hartular care îi dictează poveştile, fie că se numeşte Margaret Lea, care acceptă provocarea şi scotoceşte maldărul de născociri până ghiceşte adevărul despre Vida Winter, ca identitate şi biografie.
Veronica Hartular a scris Casa de peste drum imaginând viața băiețelului întrezărit mereu pe pervazul ferestrei, romanul are drept clin narativ secret povestea orbirii ei. Romanul are o continuare, Caietul negru, pe care îl arde când apare Adrian Arabu, băiețelul care în urmă cu ani aruncase mingea roşie peste zid. Adevărul din ficțiunea ei dată focului îl ştiu doar ea şi Nilda, căreia i-a dictat romanul, la el face aluzie în corespondență, obsedată că i-a scris sfârşitul, că viața tânărului va urma traseul hotărât de ea în ficțiune.
Margaret Lea citeşte volumul A treisprezecea poveste de Vida Winter şi constată că el conține doar douăsprezece povestiri, iar cea care îi dă titlul nu există, fără să ştie atunci că ea va descoperi şi va scrie după dictare povestea pe care Vida Winter n-a vrut să o scrie, dar acum simte că trebuie să o spună, într-o cursă febrilă a puținului timp care i-a rămas de trăit.
Şi Adrian Arabu şi Margaret Lea scriu, el un roman-poem despre o fată reală şi una cu un chip rotund, iar ea biografii ale unor figuri minore. Amândoi aleg retragerea şi tăcerea, au un surplus de imaginație şi deficit de trăire. O traumă i-a marcat definitiv: la nouă ani, el aruncă mingea peste zid, dorință înfricoşată şi temerară de a dezlănțui miraculosul, iar ea, la zece ani află secretul păstrat de părinți despre existența surorii ei gemene dispărute în ziua naşterii. Şi unul şi altul au pierdut ceva din ființa lăuntrică, vor resimți continuu acea pierdere.
Copilul vrea să ştie ce se petrece în casa de peste drum, iar tânăr fiind ajunge acolo ca să descopere că locul este pe măsura spaimelor dintâi. În casa Golia i se decide soarta, face alegerile greşite, înțelegând prea târziu pe care dintre surori o iubea, care îi era perechea potrivită şi poate hărăzită de la prima întâlnire. Aventura lui în lume pare salvatoare, îi şi scrie Veronicăi Hartular, bucuros că l-a izgonit din carte în viață. Dar ceea ce trăieşte nu este autentica lui viață, ci un simulacru, iar întoarcerea în casa lui Golia se poate vedea ca supunere în fața destinului imposibil de evitat.
Margaret Lea tânjeşte să ştie ce înseamnă să ai o soră geamănă, să împărtăşeşti totul cu ea, iar episoadele relatate de Vida Winter despre experimentele făcute de guvernantă şi doctor, care le-au despărțit pe geme-ne, îi dau răspuns la multe întrebări, o pregătesc să afle totul despre sine şi geamăna ei care n-a putut supraviețui separării. Trece şi ea prin boală, care o coboară în întuneric, iese la lumină, acceptând să-şi lase geamăna moartă să plece de lângă ea, şi i se deschide perspectiva unei iubiri şi vieți fericite.
Cât despre cele două scriitoare, ele par construite diferit: Veronica Hartular avea aer grav şi matur încă din tinerețe, îmbătrânind şi-a găsit vârsta potrivită cu spiritul ei, blândețea şi gravitatea îi dau o aură de noblețe, Vida Winter are personalitate puternică şi energică, iar timpul a ascuțit tot ce ține de relația ei cu lumea. Prima întâlnire a Veronicăi Hartular cu Adrian Arabu şi munca lor decurge lin şi calm, relația ajunge una filială. Vida Winter şi Margaret Lea se confruntă de prima oară, iar întîlnirile se preschimbă în luptă continuă.
Orbirea Veronicăi Hartular şi „lupul” ce o terorizează pe Vida Winter scurtându-i viața zi cu zi arată că au totuşi în comun ceva esențial: boala care le dă altă viziune asupra lumii şi propriei vieți. De aici vine bunătatea uneia şi nevoia acută a celei de-a doua de a spune adevărata poveste şi de a şti ceea ce a rămas nedesluşit sau ascuns.

Surori, frați şi incest
Analogii multiple se observă între cele două romane construite prin perechi de personaje ce ilustrează ipostaze diferite ale dublului. Astfel, celor două surori vitrege, Nilda şi Tia, din Golia le corespund gemenele Adeline şi Emmeline din A treisprezecea poveste, una are natură malefică şi agresivă, este închisă în sine şi perfidă, capabilă de orice ticăloşie, cealaltă are disponibilitatea comunicării cu lumea şi trăieşte experiența maternității.
Dar se strecoară şi altă pereche, cea a surorilor Hartular (Veronica şi Varvara), perechea celor doi frați Golia (Barbu şi Hancu). Pe cât de subtile şi discrete sunt cele două surori, iradiază lumină şi linişte în jur, pe atât de aspri şi duri sunt cei doi frați, marcați de tare ereditare: Barbu Golia se dedă unor orgii perverse, cu fete simple terorizate de prezența şerpilor pe care îi aduce în aşternut, iar Hancu este ghebos şi epileptic, inteligent şi erudit, cu orgoliul nemăsurat al clasei boiereşti şi disprețul suveran pentru veacul în care trăieşte.
Ca variație, în celălalt roman apare perechea frate-soră, Charlie şi Isabel, cu o moştenire şi copilărie bizare, ce îi înstrăinează definitiv de lume şi-i cufundă în singurătate, nebunie şi moarte. Jocul corespondențelor se aplică şi în perechile formate din servitori: bătrâna menajeră şi grădinarul din conacul Angelfield, legați printr-o veche prietenie care nu s-a transformat în iubire ori căsătorie, pe când în Golia apar doi dintre slujitorii casei, Constantin şi Tina, etalându-şi viciile şi trecutul. Şi perechile continuă să se multiplice amețitor: Nilda scrie mătuşii despre doi tineri englezi: Allan se căsătoreşte mai târziu cu prietena ei Tutti, al doilea, River, îi devine soț.
Dublări şi reflectări se tot răsfrâng în Golia. Spre exemplu, magistratul Teodor Velescu îi întâmpină la Bălți pe Adrian Arabu şi pe Tia, îi ocroteşte, îi invită şi la Borsec. Cariera lui Teodor Velescu s-a împotmolit la Bălți, din cauza soției, frumoasă, dar maladiv de frivolă şi desfrânată. Adrian Arabu va repeta aceeaşi dramă, datorită Tiei care se transformă, fără ca el să observe, într-o prostituată de clasă, poreclită „taximetrul de lux”. Discret, romanul realizează şi altă dublare: Teodor Velescu este „dublul” lui Hancu Golia şi Tia repetă cu el scenariul unei seducții pe care a operat-o poate asupra ghebosului, cei doi au aceeaşi vârstă şi aceeaşi urâțenie. Câteva dintre scenele de la Borsec arată arta unui mare prozator, cu fine sugestii ale erotismului: Tia coseşte iarba, iar gesturile i se încarcă de senzualitate, Tia veghează somnul tânărului soț, chemând privirile bărbatului vârstnic spre picioarele ei dezgolite.
Tabuul incestului funcționează în ambele romane. În A treisprezecea poveste, incestul frate-soră explică firea neobişnuită a gemenelor, accentuată de absența educației şi de un climat normal de familie şi colecti-vitate. În Golia, relația incestuoasă apare între unchi şi nepoată, se complică prin tenta pedofilă din partea bărbatului şi perversă din partea Tiei. Tabuul se înscrie în vechile teme romaneşti: puritatea, chemarea aceluiaşi sânge, declinul marilor familii care trăiesc izolate şi refuză mezalianțe.

Casa şi conacul
Dar nucleul romanului gotic îl formează casa cea stranie a lui Golia şi conacul Angelfield ajuns ruină în prezent, văzut cu ochii străini ai biografei şi cei familiari ai bărbatului uriaş ori evocat de Vida Winter, nu în epoca de strălucire, ci în declinul lent şi ireversibil. Casa şi conacul respiră o viață proprie, cu odăile pline de cotloane şi ascunzişuri, cu obiecte ce dau intimitate sau generează efectul de stranietate.
Ce are neobişnuit casa lui Golia? Se află pe strada Radu Negru, dar nu aparținea oraşului, iar casele din jur parcă se feresc de ea: poarta afumată sub bolta păzită de un cerşetor, un felinar de fier cu sticlele sparte scârțâia în bătaia vântului, un clopoțel se auzea în fiecare seară înconjurând casa, ca şi cum ar lătra câinele pământului, noaptea, sub lună, copacii din fața casei se adânceau în sus, ca nişte fântâni deschise-n cer, din ei se desprindea un corb care nu aparține pământului. Aşa a rămas priveliştea ei în amintirile copilului. Când îl călăuzeşte Ioil Hună, Adrian Arabu descoperă geografia locului văzut din interior – zidul cu o uşă ca de temniță, o grădină rece prin care bântuie siluete întunecate de femei bătrâne, abia apoi vede bolta de intrare, copacii din care zburase corbul. În casă domneşte frigul, scara are trepte răsucite, într-un gang lung se înşiră canapele vechi, cufere de lemn, un bufet deschis, din plafon atârnă o lampă afumată. Mai târziu, el ocupă odaia lui Barbu Golia, care continuă să troneze ca stăpân al locului din portretul cu şarpele răsucit pe braț. Fereastra odăii este prag suspendat între interior şi exterior, cer şi pământ, loc al intrărilor şi ieşirilor neîngăduite ale Tiei sau al intruziunii şi spionajului: aruncă crengi de liliac sau pachete cu mesaje ascunse. Însă uşa aparține lui Hancu Golia care vine în fiecare seară să controleze tot şi să privească portretul.
Conacul Angelfield are şi el o aşezare stranie, cu fațada întoarsă către parcul cu căprioare şi pădurea de la capătul aleilor. Fațada etalează un amestec ciudat de ordine a arcadelor şi dezordine ce o dau ferestrele puse la întâmplare. Incendiul a transformat casa în ruină, iar Margaret Lea recunoaşte din rafturile ce au rămas nedistruse biblioteca. Aproape nimic nu a rămas din splendoarea de altădată ce răzbate din amintirile scriitoarei: grădina cu o geometrie impecabilă creată de un grădinar pasionat, ordinea şi curățenia strălucitoare pe care le instaurează guvernanta, odăile fetelor şi bucătăria ca loc de refugiu şi intimitate a celor doi bătrâni care le-au crescut pe gemene. Casa lui Golia este văzută de privirea copilului de nouă ani în 1916 şi cea a tânărului care o revede şi o cercetează în 1931, privire ce unifică şi adânceşte imaginile memoriei, încât seamănă cu o navă ce străbate neatinsă timpul. Conacul Angelfield se conturează altfel, din interferența mai multor puncte de vedere: amintirile scriitoarei şi jurnalul guvernantei, impresiile proaspete ale biografei şi altele vechi şi persistente, ale bărbatului uriaş. Casa şi conacul depăşesc funcția de cronotop, firească în orice roman gotic substanțial, ele devin suprapersonaje: ordonează destinele celorlați, provoacă iubiri şi devotament total, animă şi terorizează, adună de-a lungul timpului emoțiile celor ce-au trăit între zidurile ei experiențele decisive ale vieții lor, oferă şi refugiu şi ascunziş, ademenesc şi înspăimântă, încât încep să respire şi să viseze, rivalizând cu personajele care au o viață de trăit între zidurile lor.

Sufletul locului
Casa lui Golia este un Azil unde îşi aşteaptă sfârşitul bătrâne din marile familii boiereşti sărăcite, iar pe ultimul drum le conduce Hancu Golia, împlinind cu mândrie funcția sa de călăuză în tărâmul morții. Casa atrage cu misterul ei întunecat ființe luminoase: Veronica Hartular şi sora ei Varvara Golia, şi suflete sensibile ca Adrian Arabu. În schimb, lasă poarta deschisă evadării pentru fetele Golia, cu ochii lor verzi şi păr roşu înfocat.
Cât despre conacul de la Angelfield, biografia lui se află în fundalul romanului, fiecare personaj deține o părticică din sufletul locului, i-l revelează vizitatorului odăi şi coridoare, ascunzişurile oferite de perdele, draperii sau nişe. Pe măsură ce nepăsarea stăpânilor şi nebunia lor cresc, conacul se năruie lent, grădina îşi pierde frumusețea, aşa că sufletul locului parcă se risipeşte. Ruina pe care o găseşte Margaret Lea emană farmecul unei creaturi gigantice, decăzute. Dar demolarea ruinelor şi moartea scriitoarei şi a singurei gemene rămase în viață după incendiu se petrec cam în acelaşi timp, ca şi cum ziduri şi trupuri sunt prinse într-o rețea de vase comunicante. Focul care a mistuit cândva casa le-a alungat pe supraviețuitoare de aici, dar legătura a persistat de-a lungul timpului.
Casa şi conacul au propriul suflet ce îi ia treptat în posesie pe stăpânii lui sau pe cei din jur. Cum altfel se explică fascinația copilului care priveşte necontenit poarta, convoiul de înmormântare şi pe ghebosul care-l însoțeşte? Cum altfel se explică fascinația uriaşului, un soi de copil mare şi bun, care vine mereu la ruine, cercetează rămăşițele, ca şi când ele i-ar putea destăinui secretul naşterii sale şi al abandonului?
Poate că sufletul locului hrăneşte ficțiunile. Veronica Hartular scrie Casa de peste drum în odaia din casa lui Golia, acolo continuarea, Caietul negru, în care l-a ucis pe Băiețel, tot acolo îi dictează lui Adrian Arabu poveştile unde fantezia lor se împleteşte şi-i face fericiți. Poate că sufletul locului rătăceşte în romanele scrise de Vida Winter, imaginația ei are în amintiri un sol prielnic din care se ivesc alte şi alte fantasme.
Pentru amândouă scriitoarele, a spune o poveste ori a scrie este singura formă pe care o ştiu pentru a trăi. Ele par să-şi împărtă secretele, una cu se-cretarul devenit un fiu spiritual mai degrabă decât ucenic, cealaltă cu biografa. Dar mai curând, prin ele sufletul locului îi captează şi exercită asupra lor o primejdioasă atracție.
Adrian Arabu rătăceşte de două ori şi tot în casa lui Golia ajunge: copilăria, adolescența şi studenția ieşeană, timpul petrecut la Bălți ca procuror sunt doar ocoluri în traseul său ce îl duce în miezul casei lui Golia. Margaret Lea trăieşte punând surdină sentimentelor, până când scriitoarea o scoate din inerție, iar ruina conacului trezeşte fantasma adormită şi cere o luminare. Sufletul locului persistă difuz în cele două romane, generează atmosfera tenebroasă atât de subtil, încât rămâne insesizabil. Doar el explică stranietatea ce te întâmpină din prima pagină şi care nu se risipeşte nici după ce ai citit pagina ultimă. Îți bântuie nedesluşit apoi amintirile de lectură, îl regăseşti ca un abur plutind în descrieri, în visul ori coşmarul care mistuie somnul personajelor.
El, sufletul locului face din Golia şi A treisprezecea poveste două romane pline de mister, vii, ademenind sufletele de cititori şi luându-le în posesie. La a doua lectură, crezi că le-ai dibuit secretul, dar te-ai înşelat, farmecul lor persistă, continuă să te atragă, aşa că îți spui că data viitoare, când vei reciti, sigur ai să găseşti cheia pentru tainele ascunse, ştii fără să recunoşti că abia aştepți să pătrunzi în casa vegheată de corb, în ruinele ce strălucesc în bătaia soarelui.