Cartea de religie
Paul Aretzu
FILOCALIA SFINTELOR NEVOIN?E ALE DESĂVÂR?IRII (3)
Articol publicat în ediția Viața Românească 1-2 / 2011
Despre Sfântul Nil Ascetul nu se ştiu prea multe. Unele surse îl identifică într-un guvernator al Constantinopolului care a renunțat la toate privilegiile şi s-a retras pe muntele Sinai, ducând viață de sihastru. După altele, mai plauzibile, a fost ucenic al Sfântului Ioan Gură de Aur, egumen al unei mânăstiri de lângă Ancyra (Ankara). A trecut la Domnul în anul 430 sau 431. I se atribuie un număr mare de texte, dintre care Părintele Dumitru Stăniloae consideră „aproape sigure” cele 1061 de scrisori („o corespondență de duhovnic, care se adresează unor persoane din toate straturile sociale, dar mai ales călugărilor şi preoților”), Cuvântul ascetic, scris pentru încurajarea râvnei călugărilor chinoviți, Către Magna, diaconeasă din Ancyra, despre sărăcirea de bunăvoie, în care îşi exprimă dezacordul față de averile mânăstireşti şi față de cerşetoria călugărilor, Cuvântare la moartea lui Albian, un monah din Ancyra, retras în pustia nitrică din Egipt, Tratatul despre folosul ce-l au monahii petrecând departe de oraşe, în pustie, încurajând viața ascetică, desfăşurată în singurătate, Tratatul despre cele opt duhuri ale răutății. S-au păstrat şi lucrări fragmentare.
Dintre scrierile lui Nil Ascetul, Părintele Stăniloae a ales pentru Filocalie cele 75 de capete ale Cuvântului ascetic foarte trebuincios şi folositor. Definind filosofia ca „împreunarea bunelor moravuri cu cunoştința despre Cel ce este” (cap 3), Sfântul îi elimină din adevărata cunoaştere pe grecii în togă, în barbă şi în toiag, care nu-şi egalau demonstrațiile printr-o viață cuvioasă, precum şi pe iudeii care L-au tăgăduit pe Hristos, Singurul care a arătat cu fapta şi cu cuvântul adevărata filosofie. Domnului I-au urmat pe calea cunoaşterii Sfinții Apostoli, care şi-au asumat viață ascetică şi moarte mucenicească. Dintre creştini, s-au desprins călugării chinoviți care au renunțat la cele pământeşti, fiind morți şi nesimțitori față de patimile cele mai puternice. Față de slăbiciunile celor care au îmbrăcat schima nepregătiți, Sfântul se arată necruțător. Oamenii nu au fost niciodată părăsiți de Pronie, „N-a fost hrănit Israel în pustie patruzeci de ani […]? Nu le împrospăta marea necontenit o hrană neobişnuită trimițându-le prepelițe şi nu le trimitea cerul mană printr-o ploaie neobişnuită şi străină?” (cap 13). Prin alegorii expresive sunt avertizați cei stăpâniți de lanțurile grele ale materiei: „cu mulțime de picioare umblă cel învăluit cu totul de cele trupeşti. De aceea, înțeleptul scriitor al Proverbelor vrea ca cel înțelept să nu aibă nici două picioare, ci numai unul” (cap 14). În acelaşi stil este înfățişat modelul creştin de viață: „Căci precum coapsele primesc, prin aplecare, mai întâi pe ele toată greutatea trupului şi, aşa, apropiindu-se puțin de pământ, se saltă dintr-o dată în văzduh, tot aşa rațiunea, care distinge lucrurile firii, după ce s-a coborât, umilindu-se, la trebuințele trupului, îşi avântă iarăşi, repede, la cele de sus cugetarea uşoară, neridicând împreună cu sine niciunul din gândurile pământeşti” (cap 15). Trăirea numai pentru suflet dă omului putere nelimitată, dar nimic nu e posibil fără Dumnezeu, ca în acest adevărat imn: „Vrem să arătăm că îndeletnicirea cu agricultura este o datorie obştească? Sârguința omenească doar taie pământul şi aruncă semințele. Dar Dumnezeu este Cel care, prin ploi una după alta, încolțeşte semințele, făcându-le să-şi întindă rădăcinile prin găurelele pământului; răsare soarele, care încălzeşte pământul şi prin căldură cheamă plantele în sus; suflă în ele adieri potrivite cu vârsta roadelor pe care le nutreşte, adiind la început cu suflări uşoare semănăturile verzi, ca nu cumva semințele să fie arse şi înăbuşite de vânturi calde; iar pe urmă face să se coacă miezul lăptos al seminței prin necontenite suflări în teaca semințelor, întărind boaba prin flacăra căldurii, iar hoaspelor dându-le vânturi la vreme. Dacă lipseşte vreo lucrare din acestea, osteneala omului s-a dovedit zadarnică, şi silința noastră neputincioasă, nefiind pecetluită de darurile lui Dumnezeu.” (cap 19).
Conducerea sufletelor cere o îndelungată pregătire şi stăpânire de sine. De aceea, călugărul lipsit de experiență nu trebuie să-şi asume misiunea de învățător, ci să stea sub ascultare. Liniştea sufletească necesită un lung parcurs, vechile chipuri ale păcatelor putând reveni oricând, acționând ca nişte idoli. Pentru a nu deveni vătămătoare, trebuie reprimate pentru totdeauna, prin conştientizarea urmărilor lor, fiindcă „ceea ce rămâne se face, ca şi întregul, pricină de împrăştiere” (cap 43). Prin memoria simțurilor se întorc în omul slab formele necurate. Se dă ca exemplu femeia lui Lot, care nu se desprinde de cele părăsite, plătind pentru neascultare. Pentru scăparea de ispite, sunt recomandate retragerea în singurătate, înfrânarea, desfacerea de poruncile trupului. Lăcomia pântecelui şi desfrâul se coalizează împotriva virtuții. Dovedindu-se un foarte bun cunoscător al spiritului Scripturilor, prin finețea demonstrației, prin profunzimea alegoriilor, Nil Ascetul este convingător şi plin de har. Vorbind despre retragerea sfinților în pustie sau despre asinul alb ales de Cuvânt să-l poarte spre mântuire: „că numai cel pustiu de patimi este în stare să caute cuprinsul contemplației în cuvintele dumnezeieşti, după ce s-a uscat din el mustul patimilor” (cap 62). Comparând omul cu o corabie aflată în furtună, care trebuie să arunce greutățile inutile pentru a se salva, şi acesta trebuie să atingă goliciunea smereniei, fiindcă veşmintele sunt lucrurile trupeşti: „Ține de sufletul desăvârşit să fie lipsit de griji, şi de cel necredincios să se chinuiască cu ele” (cap 67).
Plin de duh, folosind exemple grăitoare, cu o gândire de mare claritate, Cuvântul ascetic al Sfântului Nil are o mare forță duhovnicească.
Contemporan cu Sfântul Nil a fost Marcu Ascetul, şi el ucenic al Sfântului Ioan Gură de Aur. A fost călugăr într-o mănăstire din Galatia, lângă Ancyra, apoi s-a retras în deşertul Iuda, unde s-a şi stins, după anul 430. Dintre cele peste 40 de tratate ascetice, care îi sunt atribuite, s-au păstrat nouă. Despre legea duhovnicească arată care sunt îndatoririle omului în vederea desăvârşirii morale. Despre cei ce-şi închipuie că se îndreptățesc din fapte tratează aspecte asemănătoare scrierii precedente. Despre pocăință înfățişează căile mântuirii, alungarea gândurilor, rugăciunea neîntreruptă şi purtarea cu răbdare a necazurilor. Pocăința trebuie să fie continuă, avându-şi ca temelie botezul, adică momentul ştergerii păcatului originar. Despre Botez este o lucrare sub formă de dialog, dând răspunsuri celor ce se îndoiesc despre Dumnezeiescul Botez. Botezul are o dublă funcție: să şteargă păcatul strămoşesc şi să aducă în suflet Duhul Sfânt. El dă putere omului să lupte cu propriile patimi, eliberându-l de un păcat de care nu era responsabil. Marcu Ascetul este primul care vorbeşte despre relația duhovnicească dintre minte şi inimă. Sfaturi folositoare de suflet către Nicolae au forma unei scrisori adresate unui tânăr monah din Ancyra, pentru a-i folosi ca suport duhovnicesc. Dispută cu un scolastic este un dialog cu un avocat privind viziunea fiecăruia despre iertarea păcatelor. Consfătuirea minții cu sufletul este o dezbatere despre păcate şi Botez. Despre post scoate în evidență însemnătatea acestuia. Despre Melchisedec este o scriere polemică pe teme dogmatice.
Pentru Filocalie, Părintele Dumitru Stăniloae a ales patru scrieri, Despre legea duhovnicească, Despre cei ce-şi închipuie că se îndreptățesc din fapte, Răspuns acelora care se îndoiesc despre Dumnezeiescul Botez şi Epistolă către Nicolae monahul.
Cele 200 de capete din Despre legea duhovnicească au concizia unor aforisme, conținând însă o teologie urmărită cu mare atenție: „Roagă pe Dumnezeu să deschidă ochii inimii tale, şi vei vedea folosul rugăciunii şi al citirii” (cap 7), „Inima iubitoare de plăcere, în vremea ieşirii, i se face sufletului închisoare şi laț; iar cea iubitoare de osteneli îi este poartă deschisă” (cap 20), „Dumnezeu şi conştiința ştiu cele ascunse ale fiecăruia, deci prin acestea să primim îndreptarea” (cap 70), „Cel ce nu cunoaşte adevărul nu poate nici crede cu adevărat. Căci cunoştința naturală premerge credinței” (cap 110), „Dacă îți intră în urechi cuvinte urâte, mânie-te pe tine însuți, şi nu pe cel ce le grăieşte. Căci dacă urechea e rea, rău e şi cel care o poartă.” (cap 153).
După acelaşi model este alcătuită şi scrierea următoare, Despre cei ce-şi închipuie că se îndreptățesc din fapte. Conține 226 de capete. Sunt susținute numeroase teme teologice, tot sub forma sentințelor: „Dacă eşti iubitor de învățătură, fă-te iubitor şi de osteneală. Căci simpla cunoştință îngâmfă pe om (cap 7), „Cel ce vrea să facă ceva şi nu poate e socotit de către cunoscătorul de inimi, Dumnezeu, ca şi când ar fi făcut. Iar aceasta trebuie să o înțelegem atât cu privire la cele bune, cât şi la cele rele.” (cap 16), „Când află diavolul pe un om prins fără trebuință de cele trupeşti, mai întâi îi răpeşte trofeele cunoştinței, pe urmă îi taie nădejdea în Dumnezeu, cum i-ar tăia capul.” (cap 173), „Şi păcatul se naşte aşa, că diavolul ispiteşte pe om printr-o momeală care nu-l forțează şi îi arată începutul păcatului, iar omul intră în vorbă cu el din pricina iubirii de plăcere şi a slavei deşarte. Căci deşi prin judecată nu voieşte, dar cu lucrarea se îndulceşte şi îl primeşte.” (cap 224).
Textul care urmează, Răspuns acelora care se îndoiesc despre Dumnezeiescul Botez, lămureşte, sub forma unui colocviu, aspecte dogmatice legate de Botez, combătând poziții sectante. Botezul este desăvârşit, ştergând, prin moartea pe cruce a lui Hristos, păcatul originar, dar nu dă imunitate pentru faptele rele ce vor urma, „Pentru că nici Botezul, nici Dumnezeu, nici Satana nu sileşte voia omului”. Iar oamenii vor fi judecați după legea libertății, fiecare răspunzând de păcatele sale, ca urmare a nesocotirii poruncilor. Prin harul dat nouă prin Botez, după anularea păcatului lui Adam, de care nu mai suntem responsabili, avem libertatea să împlinim sau nu poruncile, să ne rugăm, să fim milostivi sau să răbdăm, ori, dimpotrivă, să ne lăsăm în voia ispitei. Botezul este a doua naştere. Odată cu Botezul, intră să locuiască în noi Domnul Hristos. Contează însă voința proprie de a-L lua martor pe Hristos, prin rugăciune, pocăință şi îndurare, prin războiul cel nevăzut, al gândurilor. Roadele Duhului Sfânt, care lucrează în noi prin Botez, sunt arătate de Sfântul Pavel, în Ga 5, 22-23: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea. Cei care împlinesc poruncile capătă în ei lucrare duhovnicească. Botezul, pe lângă eliberarea de păcatul strămoşesc şi împăcarea cu Dumnezeu, ne-a redat şi viața veşnică, înlăturând moartea. Dar, deşi păcatul lui Adam s-a stins prin Botez, neîmplinirea poruncilor lui Iisus duce la păcatul necredinței, asumat de fiecare. Neținând seama de Scriptură, oamenii se lasă ispitiți de momeala primului gând, înmulțindu-l apoi, de bună voie. Din slăbiciune şi necredință, ei recad în greşeala lui Adam, de care fuseseră izbăviți prin jertfa Domnului, încălcând Botezul. Or, Botezul este chiar Hristos: „Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați îmbrăcat” (Ga 3, 27).
Selecția din scrierile filocalice ale lui Marcu Ascetul se încheie cu Epistolă către Nicolae monahul, conținând sfaturi duhovniceşti adresate unui frate mai tânăr, din Ancyra: gândul statornic la binefacerile Domnului şi alegerea viețuirii cuvioase drept mulțumire, respectarea poruncilor, însoțită de rugăciunea neabătută, smerirea şi trăirea evlavioasă, cunoştința şi înțelegerea adevărată, călăuzirea şi sfaturile aproapelui, frica şi dragostea de Dumnezeu simțite în inimă, cununa fecioriei, pocăința: „Iar înnoindu-se mintea prin Duhul cu acestea şi cu alte asemenea virtuți, descoperă în sine pecetea chipului dumnezeiesc, înțelege frumusețea spirituală a asemănării cu Domnul şi pătrunde bogăția legii lăuntrice a înțelepciunii, care îl învață şi se lasă învățată de la sine” (p. 383-384, Filocalia, EIBMBOR, 2008). Iar, dintre patimile care întunecă sufletul, fac parte neştiința, nepăsarea, uitarea, mânia, lenea, amărăciunea, supărarea, slăbiciuni care pot fi anihilate de virtuțile enunțate.
Despre Diadoh, episcop al Foticeei (+468) se cunosc foarte puține. Dintre scrierile sale, Cuvânt ascetic despre viața morală, despre cunoştință şi despre dreapta socoteală duhovnicească, împărțit în 100 de capete (ştiut sub numele Capita Gnostica) este cel mai cunoscut. Au mai rămas de la el un dialog purtat în vis cu Sfântul Ioan Botezătorul, numit Viziunea (sau Vederea), o Omilie la Înălțare şi un Catehism (atribuit şi Sfântului Simeon Noul Teolog).
Cuvântul ascetic este un tratat de viață monahală, precum şi o lucrare polemică împotriva mişcării masalienilor, care susțineau că Botezul nu a şters în întregime păcatul lui Adam, în suflet sălăşluind, în acelaşi timp, şi harul şi diavolul, aflați în dispută pentru supremație. Tratatul, cu ideile bine sistematizate, este un îndreptar de viață duhovnicească, arătând calea ce trebuie urmată, „Căci e mai puternică firea binelui decât deprinderea răului. Fiindcă cel dintâi este, pe când cel de al doilea nu este decât numai în faptul că se face” (cap 3). Purtători, prin Geneză, ai chipului lui Dumnezeu, trebuie să ne străduim să atingem, prin dragoste şi sporire duhovnicească, asemenea cu Dumnezeu. Iar „lumina cunoştinței adevărate stă în a deosebi fără greşeală binele de rău” (cap 6), dar acordat de Sfântul Duh. Vederea duhovnicească se trăieşte, şi nu întotdeauna se exprimă prin cuvinte. Atingerea stării de luminare, de contemplație, trebuie să treacă, mai înainte, prin credință, nădejde şi dragoste. La cunoştință se ajunge prin rugăciune şi linişte sufletească, iar la înțelepciune, prin meditare smerită şi mai ales prin har. Dragostea de Dumnezeu trecută prin Duh este corelată cu dragostea necondiționată față de aproapele. La iubirea Domnului din toată inima se ajunge trecând mai întâi prin teama de Dumnezeu, care produce curățenia şi înmuierea sufletului: „Iar dragostea desăvârşită este proprie drepților curățați deplin, în care nu mai este frică” (cap 16). Pentru a fi împlinită, credința trebuie confirmată prin fapte. Iar înnoirea de care are parte cel credincios, transformarea sa totală îl pun în alte condiții: „Simțirea minții constă în gustarea precisă a realităților distincte din lumea nevăzută” (cap 30). Prezența harului Duhului Sfânt atrage însă riposta Satanei, prin ispitiri şi amăgiri. În privința viselor, unele sunt bune, trimise de iubirea lui Dumnezeu, iar altele sunt rele, înşelătoare, provocate de diavoli. Când mintea este acoperită de lucrarea dumnezeiască „se face întreagă străvezie, încât îşi vede cu îmbelşugare propria ei lumină” (cap 40).
În cetatea virtuților, Diadoh al Foticeii plasează ascultarea, înfrânarea, postul trupesc şi cel sufletesc, ducând la cumpătare, la necontenita pomenire a lui Dumnezeu. Părintele recomandă pentru trezvie Rugăciunea lui Iisus: „Căci zăbovind numele acela slăvit şi mult dorit prin pomenirea minții în căldura inimii, sădeşte în noi numaidecât deprinderea de-a iubi bunătatea Lui, nemaifiind nimic care să ne împiedice” (cap 59). Prin întristarea iubitoare, prin smerenie şi prin pocăință, cu ajutorul Duhului Sfânt, se ajunge la bucuria fără năluciri. Iar taina călăuzitoare este rugăciunea fierbinte, rostită fără încetare, chiar în somn, „Doamne Iisuse Hristoase”.
Deşi mânia este un mare păcat, atunci când este îndreptată împotriva răutăților şi a păcatului se transformă într-o armă a dreptății. Înduhovnicitul, însă, nu trebuie să mai judece pe nimeni niciodată, fiindcă „judecătoriile stricăcioase nu judecă potrivit cu judecata nestricăcioasă a lui Dumnezeu” (cap 64). Sărăcia este o virtute, iar rugăciunea săracului porneşte din suflet. Mistic de mare adâncime, nici un aspect din viața duhovnicească nu-i scapă episcopului Foticeei, vorbind chiar despre propriul dar: „Toate darurile (harismele) Dumnezeului nostru sunt bune foarte şi dătătoare de toată bunătatea. Dar niciunul nu ne aprinde şi nu ne mişcă inima aşa de mult spre iubirea bunătății Lui cum o face harisma cuvântării de Dumnezeu (teologia).” (cap 67). Harul umple sufletul contemplativ şi cuvântător de Dumnezeu cu lumină. Dar şi tăcerea este o mare virtute. Mintea parcurge mai multe stadii de îmbunătățire, cea cunoscătoare (gnostică) detaşându-se de imanent. Sub lucrarea Duhului Sfânt, sufletul „cântă şi se roagă întru toată destinderea şi dulceața numai cu inima” (cap 73). După Botez, harul se instalează în adâncul sufletului, adică în minte, iar Satana, cuibărit după cădere, este scos afară. Când se dă lupta între suflet şi Satana, care vrea să recâştige terenul pierdut, harul se retrage, lăsând sufletul să ia hotărârea în mod liber, având în el sădită învățătura lui Dumnezeu. Prin harul Botezului se redă întâi chipul, care fusese maculat de păcat, apoi se începe silința pentru obținerea asemănării; „dar desăvârşirea asemănării o vom cunoaşte abia din iluminare.[…] Iar când se va asemăna cu virtutea lui Dumnezeu (vorbesc de asemănare cât e cu putință omului), atunci va purta şi asemănarea dragostei dumnezeieşti.” (cap 89).
Textele avvei Diadoh al Foticeii vădesc un mare ascet şi mistic al creştinismului primar, un bun cunoscător al spiritului biblic, un monah cu adevărat trăitor.
Primul volum al Filocaliei se încheie cu un text din Isaia Pustnicul, Despre păzirea minții, în 27 de capete. Isaia a dus viață de ascet în aşezământul monahal de la Sketis, alături de mari părinți ai deşertului egiptean, din secolul al V-lea, Pimen, Pafnutie, Sisoe, retrăgându-se apoi ca sihastru în Beit Daltha, lângă Gaza. Deşi recunoscut de monofiziți, din scrierile sale nu se desprind idei proprii acestei tendințe. S-a stins din viață în 488 sau în 491. I se atribuie o culegere de 29 de cuvântări ascetice, adresate unor monahi tineri, pentru îmbunătățirea vieții acestora (s-au păstrat, din lucrare, excerpte), o culegere de Apoftegme ale părinților şi un Antirrhetikon.
Cele 27 de capete, incluse în Filocalie, conțin învățături privitoare la virtuțile vieții ascetice. Mintea cea bună se păzeşte cu frică şi credință în Dumnezeu, se câştigă prin dezlipirea de cele ale lumii: „Căci nu-şi vede omul păcatele sale de nu se va desface de ele cu amărăciune. Dar cei ce au ajuns la măsura aceasta au aflat plânsul, şi rugăciunea, şi ruşinea înaintea lui Dumnezeu, aducându-şi aminte de urâta lor tovărăşie cu patimile.” (cap 17). Cursul firesc al vieții virtuoase este: înlăturarea grijilor lumii, dorul de Dumnezeu, împotrivirea față de vrăjmaş, frica de Dumnezeu şi, în fine, primirea dragostei. Prin alungarea gândurilor, prin rugăciunea aprinsă, prin săvârşirea virtuții şi a dreptății se năzuieşte spre meditația cea ascunsă. „Şi la tot lucrul pe care-l faci să ai pe Dumnezeu înainte şi să cugeți că vede orice gând al tău, şi nu vei păcătui niciodată” (cap 27).
Dintre scrierile lui Nil Ascetul, Părintele Stăniloae a ales pentru Filocalie cele 75 de capete ale Cuvântului ascetic foarte trebuincios şi folositor. Definind filosofia ca „împreunarea bunelor moravuri cu cunoştința despre Cel ce este” (cap 3), Sfântul îi elimină din adevărata cunoaştere pe grecii în togă, în barbă şi în toiag, care nu-şi egalau demonstrațiile printr-o viață cuvioasă, precum şi pe iudeii care L-au tăgăduit pe Hristos, Singurul care a arătat cu fapta şi cu cuvântul adevărata filosofie. Domnului I-au urmat pe calea cunoaşterii Sfinții Apostoli, care şi-au asumat viață ascetică şi moarte mucenicească. Dintre creştini, s-au desprins călugării chinoviți care au renunțat la cele pământeşti, fiind morți şi nesimțitori față de patimile cele mai puternice. Față de slăbiciunile celor care au îmbrăcat schima nepregătiți, Sfântul se arată necruțător. Oamenii nu au fost niciodată părăsiți de Pronie, „N-a fost hrănit Israel în pustie patruzeci de ani […]? Nu le împrospăta marea necontenit o hrană neobişnuită trimițându-le prepelițe şi nu le trimitea cerul mană printr-o ploaie neobişnuită şi străină?” (cap 13). Prin alegorii expresive sunt avertizați cei stăpâniți de lanțurile grele ale materiei: „cu mulțime de picioare umblă cel învăluit cu totul de cele trupeşti. De aceea, înțeleptul scriitor al Proverbelor vrea ca cel înțelept să nu aibă nici două picioare, ci numai unul” (cap 14). În acelaşi stil este înfățişat modelul creştin de viață: „Căci precum coapsele primesc, prin aplecare, mai întâi pe ele toată greutatea trupului şi, aşa, apropiindu-se puțin de pământ, se saltă dintr-o dată în văzduh, tot aşa rațiunea, care distinge lucrurile firii, după ce s-a coborât, umilindu-se, la trebuințele trupului, îşi avântă iarăşi, repede, la cele de sus cugetarea uşoară, neridicând împreună cu sine niciunul din gândurile pământeşti” (cap 15). Trăirea numai pentru suflet dă omului putere nelimitată, dar nimic nu e posibil fără Dumnezeu, ca în acest adevărat imn: „Vrem să arătăm că îndeletnicirea cu agricultura este o datorie obştească? Sârguința omenească doar taie pământul şi aruncă semințele. Dar Dumnezeu este Cel care, prin ploi una după alta, încolțeşte semințele, făcându-le să-şi întindă rădăcinile prin găurelele pământului; răsare soarele, care încălzeşte pământul şi prin căldură cheamă plantele în sus; suflă în ele adieri potrivite cu vârsta roadelor pe care le nutreşte, adiind la început cu suflări uşoare semănăturile verzi, ca nu cumva semințele să fie arse şi înăbuşite de vânturi calde; iar pe urmă face să se coacă miezul lăptos al seminței prin necontenite suflări în teaca semințelor, întărind boaba prin flacăra căldurii, iar hoaspelor dându-le vânturi la vreme. Dacă lipseşte vreo lucrare din acestea, osteneala omului s-a dovedit zadarnică, şi silința noastră neputincioasă, nefiind pecetluită de darurile lui Dumnezeu.” (cap 19).
Conducerea sufletelor cere o îndelungată pregătire şi stăpânire de sine. De aceea, călugărul lipsit de experiență nu trebuie să-şi asume misiunea de învățător, ci să stea sub ascultare. Liniştea sufletească necesită un lung parcurs, vechile chipuri ale păcatelor putând reveni oricând, acționând ca nişte idoli. Pentru a nu deveni vătămătoare, trebuie reprimate pentru totdeauna, prin conştientizarea urmărilor lor, fiindcă „ceea ce rămâne se face, ca şi întregul, pricină de împrăştiere” (cap 43). Prin memoria simțurilor se întorc în omul slab formele necurate. Se dă ca exemplu femeia lui Lot, care nu se desprinde de cele părăsite, plătind pentru neascultare. Pentru scăparea de ispite, sunt recomandate retragerea în singurătate, înfrânarea, desfacerea de poruncile trupului. Lăcomia pântecelui şi desfrâul se coalizează împotriva virtuții. Dovedindu-se un foarte bun cunoscător al spiritului Scripturilor, prin finețea demonstrației, prin profunzimea alegoriilor, Nil Ascetul este convingător şi plin de har. Vorbind despre retragerea sfinților în pustie sau despre asinul alb ales de Cuvânt să-l poarte spre mântuire: „că numai cel pustiu de patimi este în stare să caute cuprinsul contemplației în cuvintele dumnezeieşti, după ce s-a uscat din el mustul patimilor” (cap 62). Comparând omul cu o corabie aflată în furtună, care trebuie să arunce greutățile inutile pentru a se salva, şi acesta trebuie să atingă goliciunea smereniei, fiindcă veşmintele sunt lucrurile trupeşti: „Ține de sufletul desăvârşit să fie lipsit de griji, şi de cel necredincios să se chinuiască cu ele” (cap 67).
Plin de duh, folosind exemple grăitoare, cu o gândire de mare claritate, Cuvântul ascetic al Sfântului Nil are o mare forță duhovnicească.
Contemporan cu Sfântul Nil a fost Marcu Ascetul, şi el ucenic al Sfântului Ioan Gură de Aur. A fost călugăr într-o mănăstire din Galatia, lângă Ancyra, apoi s-a retras în deşertul Iuda, unde s-a şi stins, după anul 430. Dintre cele peste 40 de tratate ascetice, care îi sunt atribuite, s-au păstrat nouă. Despre legea duhovnicească arată care sunt îndatoririle omului în vederea desăvârşirii morale. Despre cei ce-şi închipuie că se îndreptățesc din fapte tratează aspecte asemănătoare scrierii precedente. Despre pocăință înfățişează căile mântuirii, alungarea gândurilor, rugăciunea neîntreruptă şi purtarea cu răbdare a necazurilor. Pocăința trebuie să fie continuă, avându-şi ca temelie botezul, adică momentul ştergerii păcatului originar. Despre Botez este o lucrare sub formă de dialog, dând răspunsuri celor ce se îndoiesc despre Dumnezeiescul Botez. Botezul are o dublă funcție: să şteargă păcatul strămoşesc şi să aducă în suflet Duhul Sfânt. El dă putere omului să lupte cu propriile patimi, eliberându-l de un păcat de care nu era responsabil. Marcu Ascetul este primul care vorbeşte despre relația duhovnicească dintre minte şi inimă. Sfaturi folositoare de suflet către Nicolae au forma unei scrisori adresate unui tânăr monah din Ancyra, pentru a-i folosi ca suport duhovnicesc. Dispută cu un scolastic este un dialog cu un avocat privind viziunea fiecăruia despre iertarea păcatelor. Consfătuirea minții cu sufletul este o dezbatere despre păcate şi Botez. Despre post scoate în evidență însemnătatea acestuia. Despre Melchisedec este o scriere polemică pe teme dogmatice.
Pentru Filocalie, Părintele Dumitru Stăniloae a ales patru scrieri, Despre legea duhovnicească, Despre cei ce-şi închipuie că se îndreptățesc din fapte, Răspuns acelora care se îndoiesc despre Dumnezeiescul Botez şi Epistolă către Nicolae monahul.
Cele 200 de capete din Despre legea duhovnicească au concizia unor aforisme, conținând însă o teologie urmărită cu mare atenție: „Roagă pe Dumnezeu să deschidă ochii inimii tale, şi vei vedea folosul rugăciunii şi al citirii” (cap 7), „Inima iubitoare de plăcere, în vremea ieşirii, i se face sufletului închisoare şi laț; iar cea iubitoare de osteneli îi este poartă deschisă” (cap 20), „Dumnezeu şi conştiința ştiu cele ascunse ale fiecăruia, deci prin acestea să primim îndreptarea” (cap 70), „Cel ce nu cunoaşte adevărul nu poate nici crede cu adevărat. Căci cunoştința naturală premerge credinței” (cap 110), „Dacă îți intră în urechi cuvinte urâte, mânie-te pe tine însuți, şi nu pe cel ce le grăieşte. Căci dacă urechea e rea, rău e şi cel care o poartă.” (cap 153).
După acelaşi model este alcătuită şi scrierea următoare, Despre cei ce-şi închipuie că se îndreptățesc din fapte. Conține 226 de capete. Sunt susținute numeroase teme teologice, tot sub forma sentințelor: „Dacă eşti iubitor de învățătură, fă-te iubitor şi de osteneală. Căci simpla cunoştință îngâmfă pe om (cap 7), „Cel ce vrea să facă ceva şi nu poate e socotit de către cunoscătorul de inimi, Dumnezeu, ca şi când ar fi făcut. Iar aceasta trebuie să o înțelegem atât cu privire la cele bune, cât şi la cele rele.” (cap 16), „Când află diavolul pe un om prins fără trebuință de cele trupeşti, mai întâi îi răpeşte trofeele cunoştinței, pe urmă îi taie nădejdea în Dumnezeu, cum i-ar tăia capul.” (cap 173), „Şi păcatul se naşte aşa, că diavolul ispiteşte pe om printr-o momeală care nu-l forțează şi îi arată începutul păcatului, iar omul intră în vorbă cu el din pricina iubirii de plăcere şi a slavei deşarte. Căci deşi prin judecată nu voieşte, dar cu lucrarea se îndulceşte şi îl primeşte.” (cap 224).
Textul care urmează, Răspuns acelora care se îndoiesc despre Dumnezeiescul Botez, lămureşte, sub forma unui colocviu, aspecte dogmatice legate de Botez, combătând poziții sectante. Botezul este desăvârşit, ştergând, prin moartea pe cruce a lui Hristos, păcatul originar, dar nu dă imunitate pentru faptele rele ce vor urma, „Pentru că nici Botezul, nici Dumnezeu, nici Satana nu sileşte voia omului”. Iar oamenii vor fi judecați după legea libertății, fiecare răspunzând de păcatele sale, ca urmare a nesocotirii poruncilor. Prin harul dat nouă prin Botez, după anularea păcatului lui Adam, de care nu mai suntem responsabili, avem libertatea să împlinim sau nu poruncile, să ne rugăm, să fim milostivi sau să răbdăm, ori, dimpotrivă, să ne lăsăm în voia ispitei. Botezul este a doua naştere. Odată cu Botezul, intră să locuiască în noi Domnul Hristos. Contează însă voința proprie de a-L lua martor pe Hristos, prin rugăciune, pocăință şi îndurare, prin războiul cel nevăzut, al gândurilor. Roadele Duhului Sfânt, care lucrează în noi prin Botez, sunt arătate de Sfântul Pavel, în Ga 5, 22-23: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea. Cei care împlinesc poruncile capătă în ei lucrare duhovnicească. Botezul, pe lângă eliberarea de păcatul strămoşesc şi împăcarea cu Dumnezeu, ne-a redat şi viața veşnică, înlăturând moartea. Dar, deşi păcatul lui Adam s-a stins prin Botez, neîmplinirea poruncilor lui Iisus duce la păcatul necredinței, asumat de fiecare. Neținând seama de Scriptură, oamenii se lasă ispitiți de momeala primului gând, înmulțindu-l apoi, de bună voie. Din slăbiciune şi necredință, ei recad în greşeala lui Adam, de care fuseseră izbăviți prin jertfa Domnului, încălcând Botezul. Or, Botezul este chiar Hristos: „Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați îmbrăcat” (Ga 3, 27).
Selecția din scrierile filocalice ale lui Marcu Ascetul se încheie cu Epistolă către Nicolae monahul, conținând sfaturi duhovniceşti adresate unui frate mai tânăr, din Ancyra: gândul statornic la binefacerile Domnului şi alegerea viețuirii cuvioase drept mulțumire, respectarea poruncilor, însoțită de rugăciunea neabătută, smerirea şi trăirea evlavioasă, cunoştința şi înțelegerea adevărată, călăuzirea şi sfaturile aproapelui, frica şi dragostea de Dumnezeu simțite în inimă, cununa fecioriei, pocăința: „Iar înnoindu-se mintea prin Duhul cu acestea şi cu alte asemenea virtuți, descoperă în sine pecetea chipului dumnezeiesc, înțelege frumusețea spirituală a asemănării cu Domnul şi pătrunde bogăția legii lăuntrice a înțelepciunii, care îl învață şi se lasă învățată de la sine” (p. 383-384, Filocalia, EIBMBOR, 2008). Iar, dintre patimile care întunecă sufletul, fac parte neştiința, nepăsarea, uitarea, mânia, lenea, amărăciunea, supărarea, slăbiciuni care pot fi anihilate de virtuțile enunțate.
Despre Diadoh, episcop al Foticeei (+468) se cunosc foarte puține. Dintre scrierile sale, Cuvânt ascetic despre viața morală, despre cunoştință şi despre dreapta socoteală duhovnicească, împărțit în 100 de capete (ştiut sub numele Capita Gnostica) este cel mai cunoscut. Au mai rămas de la el un dialog purtat în vis cu Sfântul Ioan Botezătorul, numit Viziunea (sau Vederea), o Omilie la Înălțare şi un Catehism (atribuit şi Sfântului Simeon Noul Teolog).
Cuvântul ascetic este un tratat de viață monahală, precum şi o lucrare polemică împotriva mişcării masalienilor, care susțineau că Botezul nu a şters în întregime păcatul lui Adam, în suflet sălăşluind, în acelaşi timp, şi harul şi diavolul, aflați în dispută pentru supremație. Tratatul, cu ideile bine sistematizate, este un îndreptar de viață duhovnicească, arătând calea ce trebuie urmată, „Căci e mai puternică firea binelui decât deprinderea răului. Fiindcă cel dintâi este, pe când cel de al doilea nu este decât numai în faptul că se face” (cap 3). Purtători, prin Geneză, ai chipului lui Dumnezeu, trebuie să ne străduim să atingem, prin dragoste şi sporire duhovnicească, asemenea cu Dumnezeu. Iar „lumina cunoştinței adevărate stă în a deosebi fără greşeală binele de rău” (cap 6), dar acordat de Sfântul Duh. Vederea duhovnicească se trăieşte, şi nu întotdeauna se exprimă prin cuvinte. Atingerea stării de luminare, de contemplație, trebuie să treacă, mai înainte, prin credință, nădejde şi dragoste. La cunoştință se ajunge prin rugăciune şi linişte sufletească, iar la înțelepciune, prin meditare smerită şi mai ales prin har. Dragostea de Dumnezeu trecută prin Duh este corelată cu dragostea necondiționată față de aproapele. La iubirea Domnului din toată inima se ajunge trecând mai întâi prin teama de Dumnezeu, care produce curățenia şi înmuierea sufletului: „Iar dragostea desăvârşită este proprie drepților curățați deplin, în care nu mai este frică” (cap 16). Pentru a fi împlinită, credința trebuie confirmată prin fapte. Iar înnoirea de care are parte cel credincios, transformarea sa totală îl pun în alte condiții: „Simțirea minții constă în gustarea precisă a realităților distincte din lumea nevăzută” (cap 30). Prezența harului Duhului Sfânt atrage însă riposta Satanei, prin ispitiri şi amăgiri. În privința viselor, unele sunt bune, trimise de iubirea lui Dumnezeu, iar altele sunt rele, înşelătoare, provocate de diavoli. Când mintea este acoperită de lucrarea dumnezeiască „se face întreagă străvezie, încât îşi vede cu îmbelşugare propria ei lumină” (cap 40).
În cetatea virtuților, Diadoh al Foticeii plasează ascultarea, înfrânarea, postul trupesc şi cel sufletesc, ducând la cumpătare, la necontenita pomenire a lui Dumnezeu. Părintele recomandă pentru trezvie Rugăciunea lui Iisus: „Căci zăbovind numele acela slăvit şi mult dorit prin pomenirea minții în căldura inimii, sădeşte în noi numaidecât deprinderea de-a iubi bunătatea Lui, nemaifiind nimic care să ne împiedice” (cap 59). Prin întristarea iubitoare, prin smerenie şi prin pocăință, cu ajutorul Duhului Sfânt, se ajunge la bucuria fără năluciri. Iar taina călăuzitoare este rugăciunea fierbinte, rostită fără încetare, chiar în somn, „Doamne Iisuse Hristoase”.
Deşi mânia este un mare păcat, atunci când este îndreptată împotriva răutăților şi a păcatului se transformă într-o armă a dreptății. Înduhovnicitul, însă, nu trebuie să mai judece pe nimeni niciodată, fiindcă „judecătoriile stricăcioase nu judecă potrivit cu judecata nestricăcioasă a lui Dumnezeu” (cap 64). Sărăcia este o virtute, iar rugăciunea săracului porneşte din suflet. Mistic de mare adâncime, nici un aspect din viața duhovnicească nu-i scapă episcopului Foticeei, vorbind chiar despre propriul dar: „Toate darurile (harismele) Dumnezeului nostru sunt bune foarte şi dătătoare de toată bunătatea. Dar niciunul nu ne aprinde şi nu ne mişcă inima aşa de mult spre iubirea bunătății Lui cum o face harisma cuvântării de Dumnezeu (teologia).” (cap 67). Harul umple sufletul contemplativ şi cuvântător de Dumnezeu cu lumină. Dar şi tăcerea este o mare virtute. Mintea parcurge mai multe stadii de îmbunătățire, cea cunoscătoare (gnostică) detaşându-se de imanent. Sub lucrarea Duhului Sfânt, sufletul „cântă şi se roagă întru toată destinderea şi dulceața numai cu inima” (cap 73). După Botez, harul se instalează în adâncul sufletului, adică în minte, iar Satana, cuibărit după cădere, este scos afară. Când se dă lupta între suflet şi Satana, care vrea să recâştige terenul pierdut, harul se retrage, lăsând sufletul să ia hotărârea în mod liber, având în el sădită învățătura lui Dumnezeu. Prin harul Botezului se redă întâi chipul, care fusese maculat de păcat, apoi se începe silința pentru obținerea asemănării; „dar desăvârşirea asemănării o vom cunoaşte abia din iluminare.[…] Iar când se va asemăna cu virtutea lui Dumnezeu (vorbesc de asemănare cât e cu putință omului), atunci va purta şi asemănarea dragostei dumnezeieşti.” (cap 89).
Textele avvei Diadoh al Foticeii vădesc un mare ascet şi mistic al creştinismului primar, un bun cunoscător al spiritului biblic, un monah cu adevărat trăitor.
Primul volum al Filocaliei se încheie cu un text din Isaia Pustnicul, Despre păzirea minții, în 27 de capete. Isaia a dus viață de ascet în aşezământul monahal de la Sketis, alături de mari părinți ai deşertului egiptean, din secolul al V-lea, Pimen, Pafnutie, Sisoe, retrăgându-se apoi ca sihastru în Beit Daltha, lângă Gaza. Deşi recunoscut de monofiziți, din scrierile sale nu se desprind idei proprii acestei tendințe. S-a stins din viață în 488 sau în 491. I se atribuie o culegere de 29 de cuvântări ascetice, adresate unor monahi tineri, pentru îmbunătățirea vieții acestora (s-au păstrat, din lucrare, excerpte), o culegere de Apoftegme ale părinților şi un Antirrhetikon.
Cele 27 de capete, incluse în Filocalie, conțin învățături privitoare la virtuțile vieții ascetice. Mintea cea bună se păzeşte cu frică şi credință în Dumnezeu, se câştigă prin dezlipirea de cele ale lumii: „Căci nu-şi vede omul păcatele sale de nu se va desface de ele cu amărăciune. Dar cei ce au ajuns la măsura aceasta au aflat plânsul, şi rugăciunea, şi ruşinea înaintea lui Dumnezeu, aducându-şi aminte de urâta lor tovărăşie cu patimile.” (cap 17). Cursul firesc al vieții virtuoase este: înlăturarea grijilor lumii, dorul de Dumnezeu, împotrivirea față de vrăjmaş, frica de Dumnezeu şi, în fine, primirea dragostei. Prin alungarea gândurilor, prin rugăciunea aprinsă, prin săvârşirea virtuții şi a dreptății se năzuieşte spre meditația cea ascunsă. „Şi la tot lucrul pe care-l faci să ai pe Dumnezeu înainte şi să cugeți că vede orice gând al tău, şi nu vei păcătui niciodată” (cap 27).