GALERIA PATRIARHILOR TĂCUȚI

Artiştii dispun, în general, de o anumită rezervă de discreție uzurpatoare a vanității, la care recurg atunci când simt nevoia, probabil, să-şi odihnească aura. Din păcate, însă nu toți. Doar înțelepților, doar lor li se întâmplă să se însingureze deliberat şi să frisoneze din ce în ce mai rar la oferta de voluptate a Cetății. Fără a fi scoşi în afara jocului vieții, ei preferă să se retragă solilocvial, odată cu vârsta şi prejudecățile, în anticamera Vămii eterne. Spre a dialoga, în linişte, cu Vameşul şi cu amintirile.

Un epicureu blajin, Vasile Celmare

Imaginarul colectiv şi fantezia comună, cu mitologiile lor de buzunar, pretind că locul titanilor este lângă titani. Că ei muncesc şi petrec acolo sus şi nu coboară niciodată din cerurile lor, ca să se amestece cu noi, oamenii obişnuiți. E vorba de noi, furnicuțele acelea mici, nevolnice, puțintele la minte, dar, de ce nu, într-o altă ordine, fireşte, chiar simpatice. Iar lucrările lor uriaşe rămân în veci acolo sus, topite în albastru, la granița cu nevăzul nostru. Astfel încât, ceea ce ne rămâne nouă, celor care abia le e dat să se ridice pe vârfuri (şi-atât!), e doar să ne imaginăm cum arată ele. Că, de văzut, nici vorbă!
Maestrul Vasile Celmare este cunoscut îndeobşte drept un titan al epicului monumental, ale cărui plăceri zgârie serios nervul megaloptic al acestei lumi nemăsurat de orgolioase. Ce nu suportă concurența. Scenele imaginate în mozaic, în anii ’80, de pe fațadele unor instituții moderne din Bucureşti, Buzău, Ploieşti sau Adamclisi, pe care Celmare le-a împărățit cu viziunile lui, stau mărturie că, indubitabil, autorul lor are în gena lui ceva din sămânța perechii de dublu mixt Geea-Uranus. Cu atât mai mult, cu cât personajele sale murale descind, prin solemnitatea lor, parcă dintr-un trecut venerabil, fie din întrecerile olimpiadelor antice, fie din latinitatea poveştilor de pe Columna lui Traian (chiar dacă pe ea întâlnim şi câțiva strămoşi târâți cu frânghia de gât de către centurionii romani!), fie, în fine, din reliefurile statuilor dulceag-şlefuite ale Extremului Orient străvechi. Această pasiune demiurgică însă, încet-încet, odată cu trecerea anilor, Vasile Celmare o stinge duios, ca pe o țigară în scrumieră, aproape calin, cald şi fără remuşcări. Plăcerile cosmice vijelioase ale titanereții artistului se sublimează, în anii din urmă, în eşantioane de parfum de un straniu delicat. Caligrafia senectuții ce-şi caută imaginea imaginației. Altfel spus, din fizic alunecă în metafizic. Din dăltuitor devine contemplativ.
Cum poate un artist ca, de pe schela marilor durări din buza cerului, să coboare lin şi ireproşabil şi să se ascundă într-un ungher al atelierului, spre a compune caligrame? Zadarnică strădanie de a afla! Orice răspuns este sigur mai riscant decât înseşi originile pulsiunilor lui artistice. Însă unul din ele e îngăduit: ar fi poate descoperirea acelei mantre ce face ca, atunci când coboară pe planul înclinat al timpului, odată cu lăsarea amurgului, mansuetudinea să devină un atribut necesar al artei. O manieră căuzaşă a vederii ascuțite dincolo de aproape. O transfigurare a eposului colosal în sensibilitatea filigranului. Un fel de boierie manieristă a ochiului plastic. Şi, prin urmare, el, Vasile Celmare, să fi ajuns la acea, aşa cum strălucit observa criticul François Pamfil, ştiință savantă a ultravăzului.
Tablourile din cea mai recentă serie a sa au în centrul lor, într-o covârşitoare succesiune, analiza de laborator stilistic a sevei înghețate (doar câteva peisaje se încumetă şi dezmorțesc perspectiva acestui hieratism delicat!). O mulțime de flori care se lasă hipnotizate în plenul farmecului lor cromatic şi într-o minuție a detaliului absolut înnebunitoare. Însă, nota bene, ele nu sunt deloc fanate. N-au fost atinse de veştejeală. Privirea are încă forță. Deşi, ciudat, fiecare vas cu ghiocei, maci, anemone, crăițe sau flori de salcâm nu are umbră. El pare suspendat în pata de culoare a fondului, de fapt, o invitație adresată privirii de a se lăcomi. Ca şi povestea stampei japoneze care nu se lasă învinsă şi, drept urmare, se multiplică.
Atunci când desfătarea titanilor consistă în a trece de la cioplirea menhirelor la şlefuitul diamantelor, este semn că lumea se îmbunează şi capătă roşeață în obraji. Olimpul se întoarce, în sfârşit, la esențe. Unde e cald, e bine, e posibil...

Un anecdotic profund, Vladimir Şetran

Problema cu miturile stă aşa: zice Eliade că povestesc o istorie sacră, că relatează un eveniment petrecut în illo tempore, timpul fabulos al începuturilor. Şi mai zice că ele nu mai pot fi considerate simple fabule, ficțiuni, ci istorii adevărate şi prețioase, întrucât sunt sacre şi semnificative. Pe mâna minții lui, Claude Lévi-Strauss constată că discursului mitic nu poate să-şi găsească un punct de sprijin în afara lui însuşi. Deci, nu putem dovedi sănătatea unui mit decât apelând la o poveste profundă. Sau acordând o valoare excepțională evenimentelor relatate...Ieşim din flagrantul delict de abundență!
În preajma unui Crăciun de acum câțiva ani, în viața unui artist a avut loc o întâmplare ce ne pune serios pe gândurile exprimate mai sus. Şi care a eclozat într-o serie imaginată pe schema jocului serios între simbolurile maternității. Un senzațional (de la senzație, să fie limpede!) ciclu de desene ale lui Vladimir Şetran, intitulat Dana mama, fiica Ana.
Vladimir Şetran compune (fără niciun dram de regie!) această serie ca un film imaginat în 70 de fotograme. Adică desene pline, realizate dintr-o singură suflare a tuşului, fără schiță de creion, fără nicio pregătire prealabilă. Focalizarea se face pe un cuplul mamă-copil, surprins în profunzimea dialogului. Zarva dinamică din interiorul acestui monom grațios şi degajat are efecte de-a dreptul spectaculoase. Practic, fiecare desen incită la o poveste despre dragostea filială, despre bucuria gestului firesc între mamă şi fiică, netrambalat în atelajul pudibonderiei convenționale. Amândouă personajele se mişcă (fiindcă ciclul reprezintă un veritabil caleidoscop!) în acordul perfect al naturalului, lipsit de fasoanele obişnuitei sinistroze eticist-academice. Ce mare lucru, mama cu pruncul ei, surprinşi fără inhibiție în nuditatea cea mai legal efilată din simplitatea facerii! Cele două aproape că doar se ghicesc în spațiul eteric şi, deşi evanescența ar putea-o condamna la inconsistență, monada este un purtător de epos cu ipostaze ce pot tinde uşor spre infinit. Mama care ceartă copilul, mama care îşi duce copilul de mână, mama care îşi cheamă copilul, mama care îşi sărută copilul, mama care îşi mângâie copilul, mama care îşi protejează copilul, mama care îşi ține copilul în brațe, mama care îşi urmăreşte copilul la primii paşi etc.etc. Este filmul absolut fabulos şi fără sfârşit (realizat numai din cameră) al levitației leoaicei cu puiul prin viață.
Şi acum, anecdota profundă: într-o zi, maestrul este aşteptat în fața casei de o tânără cu fetița ei. Într-o problemă care nu are importanță. Le pofteşte în atelier şi, din vorbă-n vorbă, artistul are o revelație. Dar,...n-ați vrea să-mi pozați...nud?!. Şi, timp de o oră, femeia şi copilul devin o realitate vie, lipsită de orice artificialitate. Este genitoarea cu pruncul ei. Şi amândoi construiesc, prin cele mai dezinvolte şi nonşalante gesturi şi mişcări, edificiul unei istorii adevărate. Un mit. Pe care, în fugă, din câteva trăsuri de pensulă, maestrul Şetran nu face decât să-l imortalizeze. Numaidecât. Presto. El doar se supune. E povestitor. Rezultatul este enorm. Iar observațiile sunt obositor de axiomatice. Relația ombilicală dintre cele două nu se poate mima, nici figurà şi nici transfigura (de aceea, ea ne trimite mereu înapoi, la misterul sublim al zămislirii!). De partea cealaltă, duioşia şi candoarea cu care artistul narează această istorie semnificativă pun lucrarea la adăpost de pericolul unui acte manqué şi o plasează în zona esteticului sacru.
Mare dreptate avea Jung, când spunea: Dacă Sfântul Pavel ar fi fost convins că nu este decât un țesător ambulant, cu siguranță n-ar fi devenit omul care a fost. Viața lui îşi trăgea sensul din faptul că era convins că este mesagerul lui Dumnezeu!
Am convingerea că atunci, în preajma acelui Crăciun ecumenic, s-ar putea să se fi născut o leacă de mit.