Meridian
Armando Romero

POEME

Articol publicat în ediția Viața Românească 1-2 / 2011

La sfârşitul anilor ’60 şi la începutul anilor ‘70, nadaismul era mişcarea literar-artistică în mare vogă în Columbia. O mişcare apropiată şi comparată nu o dată cu atmosfera perioadei de efervescență a celebrei Beat Generation din Statele Unite ale Americii, sau, de către cei care s-au raportat exclusiv la continentul latino-american, cu mai puțin cunoscuta – în Europa – dar la fel de contestatara mişcare Techo de la Ballena, din Venezuela aceloraşi ani. Maestrul ei recunoscut ca atare – cu vocație de teoretician, deopotrivă – era Armando Romero, născut în 1944 în oraşul columbian Calí, cel care, părăsind Columbia în 1967, şi stabilit, de atunci, succesiv, în mai multe țări din Europa, Asia şi America (doctor în literatură latino-americană al Universității Pittsburgh, actualmente ținând cursuri de literatură la Universitatea din Cincinnati) reconstruieşte, de altfel, atmosfera perioadei de glorie a nadaismului columbian în romanul său La rueda de Chicago, apărut în anul 2004 şi rapid tradus şi publicat şi în SUA, sub titlul From Calí to Chicago (2005). Scriitorul a călătorit foarte mult şi a predat în universități prestigioase de pe mai multe continente, în mare măsură, această experiență a călătoriilor influențându-i opera, fapt observabil atât în volumele de versuri publicate până acum, Poetul de sticlă (El poeta de vidrio, Caracas, 1976), Combinațiile necesare (Las combinaciones debidas, Buenos Aires, 1989), Patru versuri (Cuatro lineas, Ciudad de Mexico, 2002), De la noapte la soare (De noche al sol, Medellín, 2004), cât şi în romanele sale, mai cu seamă în O zi printre cruci (Un dia entre las cruces, Bogotá, 1993), dar, evident, şi în deja amintitul Drum spre Chicago.
Versurile de față sunt extrase din antologia poetică A vista del tiempo, apărută în 2005, şi care cuprinde poeme scrise între anii 1961 şi 2004. O antologie lirică personală reprezintă, întotdeauna, o privire a autorului însuşi îndreptată înspre domeniul propriei sale opere. O privire care, în cazul lui Armando Romero, reprezintă, deopotrivă, o călătorie, căci nu există alt termen mai potrivit pentru a descrie experiențele cuprinse în paginile acestei cărți. În fond, aşa cum spune poetul însuşi, „călătoria şi actul scrisului sunt două forme ale aceleiaşi realități”, câtă vreme scriitura este o permanentă călătorie nu doar din susul în josul paginii de hârtie, ci şi în lumea – şi în interiorul – cuvintelor însele, care, prin ordinea sau, dimpotrivă, prin dezordinea lor, sunt în stare să construiască insule, arhipelaguri, continente. Cu alte cuvinte, lumi pe care poetul trebuie să le exploreze. Şi doar cuvintele sunt cele care îi permit să compună peisaje, de multe ori mai reale decât cele ale lumii din jur… În acest fel, textul poetic însuşi, cel care depinde în mare grad de elementele temporale, poate deveni, deopotrivă, spațiu, nou model de terra incognita. Acolo găseşte poetul bucuria de a scrie şi, în acest fel, unica rațiune de a trăi. Şi tot acolo descoperă, întotdeauna, chiar şi la capătul nenumăratelor dezamăgiri sau înstrăinări, şi posibilitatea unui nou început.
Prezentare şi traduceri de Rodica Grigore
Invocarea ploii

Spune-mi, dacă începe să plouă,
Şi o picătură mare de apă se desprinde asemenea unui soare
Venind dinspre mâna aceea a cerului în linii încrucişate
Înspre muşcata de cristal ce creşte printre plăcile din curte

Spune-mi, ce trebuie să fac atunci? Care e psalmul în stare
să deschidă zăvorul acesta ?

Şi fără a se opri acolo dă naştere unei căderi de reflexe
O pace a ulcioarelor de sticlă iar fereastra
Face loc invidiei vecinilor
Fiecare cu câte o piatră în mână

Spune-mi, ce trebuie să fac ?
Care e oare evanghelia care-ar putea să dărâme poarta aceasta ?

Şi nemăsurată de piele
În vreme ce uită semnul natural
Ne invadează trupurile întinse
În demna poziție a dragostei

Spune-mi, ce trebuie să fac ?
Care e cuvântul care să risipească această picătură ?


Pas greşit

Totul e clar
Pentru cine locuieşte aici
Totul e doar gol şi absență
Pentru cine atinge aceste trupuri






Nostalgia

E un înger îndepărtat
Al celei dintâi țâşniri, atât de bogată

Aripile lui din valuri de culoare
Aprinsă şi mereu înflăcărată
Parcă fac să sece apele şi izvoarele

Se leagănă într-o frunză de talc
Şi totul e lent ca şi cum ar putea înțelege
Nesfârşitul dialog al oglinzilor

În ochii săi
Ramura unui copac de culoare întunecată
Se umezeşte
Cu floarea apei sau cu rădăcina aerului

Apoi va veni asupra trupului său
Nostalgia
Asemenea acelor fire uşoare ce plutesc
Prin aer
Doar în serile de toamnă


E doar ploaia

E doar ploaia
Şi păsările care zboară sub ea
Frunzele
Ce înverzesc trupul văii

E doar ploaia
Iar copiii
Se bucură prin curți
Asemenea unor flori de cristal

Astfel te privesc
Clipă suspendată
Necunoscută zarvei
De pe puntea de lemn
Lăsând ca tot chinul
De pietre şi spumă
Să se deschidă asemenea unui râu


Martor al timpului

Sunt martorul timpului
rădăcinile ce presară câte-un pic de copilărie
pe chipul celor pe care-i iubim.
O bucată de ananas păcăleşte soarele
cu ciucurii săi şi cerul greu
vine să ne dea răspunsul
Nu suntem decât ceilalți care au plecat
plini de speranțe prin frunziş.
În clipa aceea, copilăria îi deschidea
fereastra timpului şi îl învingea.


Față în față
Pentru Constanza

Şi dacă în dimineața aceea m-am trezit foarte devreme
şi m-am îndreptat spre pietre pentru a cere de la ele uitarea
şi dacă râul cel atât de vigilent m-a lăsat să trec
şi dacă o mireasmă de amintiri vechi s-a desfăcut deodată dintre
meandrele lui
n-am putut, totuşi, să adun ca într-un sac spart visele
care s-au pârguit în cuptorul cu jăratic din bucătărie
şi nici să scap cu totul de vuietul de furtună venit de
pretutindeni
şi cu atât mai puțin am fost în stare să-mi iau rămas bun
de la fata aceea cu ochi de pisică sau de la acel
explorator venit de nicăieri şi care se încăpățânează
să se tot plimbe prin curte


Orb

La cotitura zilelor albe
sau pe țărmul celor mai negre
orele mele au țesut parcă o pânză
ce acoperă cu aerul ei dens
conturul străzilor şi cârciumilor,
al parcurilor şi bulevardelor
din oraşele visului meu.
Astfel, diminețile, acest imens joc al ochilor
veghează cu mine mergând cu pas de vagabond
pe drumuri şi prin infinit:
accentul său de culori făcute țăndări
încarcă întreg orizontul cu amintiri şi înfrângeri.
Însă seara, când mă îneacă plânsul
venit din goliciunea zilelor
tocmai în căldura firelor sale roase
şi în fragmentele de realitate
care se desprind unele de altele asemenea cristalelor,
acolo găsesc alinarea
şi împlinirea pentru toate înnegurările mele.


Patru versuri

TOATE ORAŞELE PE CARE LE-AM VIZITAT SUPRAVIEȚUIESC ÎN TINE
Vin asemenea turnurilor şi tăcerilor
Odată cu zgomotul trenurilor şi gălăgia maşinilor
Toate prezente pentru a sărbători îmbrățişarea noastră

OREGANO, SALVIE, MENTĂ, MĂSLIN
Te apropii de mine cu toate aceste sunete pe buze
Iar aici te aştept eu singur printre cuvinte
Oregano, salvie, mentă, măslin

TOT CE TRĂIM NOI IUBITO SE POATE VEDEA
Astfel la căderea serii această insulă cu muntele ei
Pătrunde imensitatea trandafirie
A cerului

DRAGOSTEA MEA CEA ÎN CARE SUNT EU ÎNSUMI
Noaptea mea care e cu tine
Lumina mea care e a ta
Femeia mea care eşti tu

E TOCMAI STRĂLUCIREA NEGURILOR NOPȚII
Cea pe care marea o păstrează
În fața îngerilor
Chipului tău

TRESALTĂ RÂUL
Ochilor tăi
Atunci când fulgerul
Îți irumpe în pântece

AM SPUS CĂ-ȚI VOI ADUCE CEVA
Şi m-am întors cu aceste cuvinte
Tu şi eu Doi în iubire
Patru versuri în palmele mele


Poem de toamnă

Toamna nu face
nici măcar doi paşi
când deja fluturii
zboară
către alt loc
pe care nu-l cunoaştem.

Fără milă
frunzele îi imită
făcând vântul să fie
şi mai zgomotos.
Armando Romero, A vista del tiempo. Antologia poetica 1961 – 2004,
Editorial Universidad de Antioquia, 2005