Premiul Goncourt 2010
Dumitru Radu Popa
ERIC-EMMANUEL SCHMITT, MORALISTUL ACID ?I IMPAR?IAL
Articol publicat în ediția Viața Românească 1-2 / 2011
Cele trei pasiuni ale mele dintotdeauna au fost muzica, teologia şi metafizica. Filosofia m-a dezamăgit, iar muzica am dezamăgit-o eu: n-am vrut să devin doar încă un pianist bun şi atît. Compoziția mă atrăgea, dar repede mi-am dat seama de limitele mele, dînd la iveală doar subproducții ancilare lui Debussy. Îmi rămînea aşadar scrisul. Cum iubeam cu pasiune teatrul şi literatura, am ales această cale” – declara cu cîțiva ani în urmă Eric-Emmanuel Schmitt.
Rezultatul a depăşit probabil orice aşteptări. După studii literare temeinice şi o carieră didactică în literatură şi filosofie, Schmitt a debutat cu teatru, în 1991. La Nuit de Valognes cunoaşte un succes neobişnuit pentru un debutant (publicată în acelaşi an la Albin Michel, prestigioasa editură care îşi va asuma exclusivitatea operei lui). E jucată pretutindeni, tradusă, pusă în scenă pe alte continente... Poate ar fi bine să spun de la început că atît teatrul, cît şi proza lui se bucură deja de mare popularitate în România, prin traduceri şi puneri în scenă remarcabile.
În 1994, a doua sa piesă, Le Visiteur, cucereşte trei premii Molière, succesul internațional e încă şi mai mare, critica epuizează toate superlativele, iar Schmitt se hotărăşte să-şi abandoneze cariera de conferențiar universitar în filosofie, pentru a se dedica exclusiv scrisului. În anii ’90 devine o prezență literară atît de pregnantă şi autoritară, încît îl face pe cunoscutul critic Pierre Marcabru să lanseze reuşita butadă: Voici un jeune homme qui manque singulièrement de l’inexpérience! („Iată un tînăr căruia nu-i lipseşte nimic în afară de lipsa de experiență!”). Dezinvoltura autorului e remarcabilă, la fel şi prolificitatea lui. În 1997, lansează Variations énigmatiques, jucată cu Alain Delon şi Francis Huster ca actori principali, iar, un an mai tîrziu, Frédérick ou le boulevard du crime (Premiul „Balzac” al Academiei Franceze) se joacă simultan în Franța şi Germania, Jean-Paul Belmondo interpretînd rolul principal în versiunea originală, la Théâtre Marigny. Piesa Monsieur Ibrahim et les fleurs du Coran e publicată şi jucată în 2001 (an în care Academia Franceză îl premiază pentru întreaga operă dramatică), din nou simultan în Franța şi Germania (Deutscher Buchpreiss), iar numai pînă în 2004 aveau să se vîndă mai bine de jumătate de milion de exemplare.
Dramaturgul e dublat de un prozator nu mai puțin interesant: La secte des égoistes, romanul de debut, luase deja premiul Artois, iar L’ Evangile selon Pilate (2000) a cunoscut un veritabil succes planetar, fiind tradus în mai bine de 50 de țări. Urmează La Part de l’autre (2001), extrem de originală ucronie în care Hitler ar fi reuşit să intre la Academia de Belle-Arte din Viena, şi tot ce ar fi rezultat, subsecvent, pentru istoria omenirii. Dintre romane mai sînt de amintit Lorsque j’étais un oeuvre d’art, variațiune fantezistă şi satirică pe marginea motivului faustic, dar mai cu seamă Ulysse from Bagdad, alegorie picarescă a lumii actuale, globale, plină de înstrăinare şi crize identitare. Schmitt a mai produs şi opere sincretice, de tipul autobiografiei Ma vie avec Mozart, simbioză de muzică, cuvinte şi lumini, şi trei filme.
Cu precădere de excepție mi se par culegerile de nuvele ale lui Eric-Emmanuel Schmitt, Odette Toutlemonde et autres histoires (2006), La Rêveuse d’Ostende (2007), în sfîrşit, cîştigătoarea Premiului Goncourt pe anul 2010, Concerto à la mémoire d’un ange (2010). Dacă teatrul lui exaltă refuzul ideilor primite, originalitatea intrinsecă a personajelor chiar cînd ele poartă masca unor anume Hitler sau Freud, proza îl plasează într-un spațiu nu mai puțin inedit, relevînd deopotrivă virtuțile unui subtil stilist al limbii franceze şi abilitatea unui moralist extrem de modern, greu de încadrat în formulele cunoscute.
Cele patru nuvele din cartea recent premiată cu cea mai înaltă distincție franceză în domeniu sînt o foarte bună ilustrație a formulei Schmitt. Prima (L’Empoisonneuse), narează întîlnirea dintre Marie Morestier, o femeie bătrînă despre care toată lumea ştie că şi-ar fi otrăvit cei trei soți – însă exonerată public de către justiție pentru lipsă de evidențe –, cu abatele Gabriel, foarte tînărul preot adus să servească în mica parohie St.-Sorlin. În scurtă vreme, novicele e acaparat şi o acaparează pe Marie. Schema nu e simplă, dar plauzibilă pînă la urmă. Gabriel îşi scrie teza doctorală despre Sfînta Rita, protectoarea tuturor cauzelor fără speranță. Marie are revelația de a fi tocmai o cauză fără speranță şi se confesează, de-a lungul unor întîlniri patetice, abatelui care e realmente copleşit de o asemenea ingenuitate, dar şi de întregul marasm al Răului care i se prezintă în față: trei soți otrăviți cu arsenic, un iubit şi metresa sa înjunghiați... Între Marie şi Gabriel se creează o sfîntă complicitate, sub semnul salvator al Sfintei Rita: ea va mărturisi public toate crimele şi va cere, cu onestitate, pedeapsa. El o va ajuta să obțină iertarea păcatelor prin Vatican, iar restul vieții ei în detenție nu va fi altceva decît acceptarea, sub liberul arbitru, al redempțiunii, expierii păcatelor. Nimic nu e însă simplu în lumea dilemelor schmittiene: întîmplarea face ca abatele Gabriel să fie urgent chemat la Vatican, unde teza lui asupra Sfintei Rita făcuse o impresie deosebit de favorabilă. Asta chiar în ajunul zilei mult aşteptate a mărturisirii lui Marie... Toată împăcarea ei se destramă, iar ultimul dialog cu Gabriel are ceva de îndrăgostiți frustrați. El îi explică cum nimic nu s-a schimbat, doar faptul că el nu va mai fi acolo, cu ea, să-i repete cît de drept şi creştineşte e ceea ce va face. În totalul respect al adevărului. Ea îi reproşează că o abandonează în momentul decisiv al existenței ei, care nu-şi poate permite autenticitatea şi supliciul fără el. Gabriel exhortează adevărul ca valoare fundamentală, gata să ia drumul Vaticanului şi să se întoarcă la viața teoretică. Marie îi răspunde frust je me foux de la vérité şi rămîne la St.-Sorlin pînă la sfîrşitul zilelor, conviețuind cu crimele trecute, himerele, pisica ei şi, bineînțeles, voltairian parcă, cultivîndu-şi mica grădină. Să reținem de aici: vinovăție, redempțiune, liber arbitru, întîmplare.
A doua nuvelă, Le Retour, propune o situație-limită. Greg, un marinar simplu, obişnuit să tragă din greu fără multe întrebări asupra vieții, pe care o ia mai mult aşa cum îi vine, primeşte o veste alarmantă, printr-o telegramă transmisă căpitanului de pe cargoul Grandville. Fiica lui Greg murise. Dar care dintre ele? Căci Greg are patru fete. Telegrama nu precizează. Bietul marinar le ia, la rînd, pe Kate, Grace, Joan şi Betty, încercînd să proiecteze situații în care una dintre ele ar muri şi ce-ar fi viața fără cea dispărută. Simte o durere, chiar fizică, pe care muşchii şi întreaga lui ființă nu o avuseseră pînă atunci: începea să gîndească, să reflecteze. De aici, amarul sentiment al culpabilității, al faptului că, luîndu-le una după alta, nu îşi cunoscuse destul fetele pe care în fond le iubea din tot sufletul, acel suflet care rareori se mai arăta cuiva, turmentat cum era între frecventele şi durele călătorii pe mare şi viața de familie, pe uscat, ca o paranteză morocănoasă şi greu de priceput, între ele. Cînd, în sfîrşit, nava acostează în portul din Vancouver, stupoare! Toate cele patru fete şi mama lor îl aşteaptă pe chei, e drept sunt îmbrăcate în doliu. Telegrama fusese, de fapt, trimisă să-l informeze că soția lui pierduse sarcina. Marie era abia însărcinată cînd Greg părăsise Vancouver, el uitase complet asta. Fetița care trebuia să se nască murise, cum nu fusese încă botezată, telegrama nu conținea nici un prenume. Viața lui Greg se schimbă total, îşi îmbrățişează familia cu o căldură şi atenție pentru fiecare necunoscute pînă atunci. Rămîne să muncească în port, ca hamal, insistă ca micuța nenăscută să fie botezată, şi anume Rita, apoi înmormîntată creştineşte. În fiecare zi îi pune flori pe mormînt şi varsă lacrimi pentru acest copil – ori, mai bine zis, pentru patroana lui protectoare, Sfînta Rita-a-cauzelor-disperate, care i-a redat viața şi familia. Întîmplare, vinovăție, liber arbitru, redempțiune...
A treia nuvelă, care dă şi titlul culegerii, Concerto à la mémoire d’un ange, e un micro-roman subtil şi complex construit pe motivul biblic al lui Cain şi Abel, dedicat deloc întîmplător concertului eponim al lui Alban Berg. Cele două personaje, Axel şi Chris, sînt copii-minune ai muzicii, virtuozi ai viorii şi, respectiv, pianului. Dar, în vreme ce Axel e un înger care interpretează totul parcă în transă, sub puterea unui talent irepresibil, Chris e geniul cartesian, care studiază cele mai mici amănunte, efecte tehnice, e obsedat de premii şi medalii. Cei doi cresc aproape ca frații pînă cînd un incident major îi separă: în timpul unui concurs nautic, Chris observă că Axel se află în dificultate şi e în pericol să moară înecat. După o scurtă ezitare, alege să-i întoarcă spatele şi să cîştige concursul. Anii trec, Chris se consideră asasinul lui Axel, abandonează pianul, îşi reconsideră toate opțiunile de viață şi alege să se ocupe de terapia tinerilor cu probleme, în căutarea unui drum în viață, şi deschide un centru de reabilitare pentru infirmi în care foloseşte faimoasa sa metodă de kinesiterapie acvatică. În timpul acesta, la Şanhai, un mistrerios Monsieur Lang, afacerist veros, ajunge să strîngă o grămadă de dolari din tot felul de tripotaje dubioase, între altele vînzînd cu succes felurite memorabilia înfățişînd pe Sfînta... Rita! Cînd a ajuns la un miliard, Axel Lang, supraviețuitor miraculos al accidentului nautic, decide să se reîntoarcă în Franța, la Annecy, exact oraşul adolescenței celor doi, locul unde aşteaptă, fără să ştie ce, un Chris care crede că îşi ispăşeşte păcatul prin binefacerile zilnice. E total greşit, însă. Va reîntîlni un Axel inflexibil, cinic, împins să trăiască doar pentru răzbunare. Şi mai ales unul care, în mod cert, nu a venit acolo ca să-l ierte ştiind că el, Chris, nu se va ierta niciodată. De ce a venit, totuşi, Axel la Annecy? La început, credem că vrea să-l zdrobească pe Chris, a cărui redempțiune nu putea, oricît de sinceră şi de adîncă, să-i dea înapoi viața pierdută, sănătatea, vioara... Dar mai apoi e clar că Axel vrea să-şi asume completa posesie a lui Chris, devenit de-acum el înger, prin remuşcare şi suferință, cîtă vreme în Axel, cum el însuşi o recunoaşte, nu mai rămăsese nimic bun, nepervertit, de salvat. Şi iată cum, pînă la urmă, Abel e silit să îl omoare pe Cain (a se remarca prima literă din numele celor doi protagonişti!), mai mult decît atît, să moară îmbrățişați – cel puțin aşa au fost găsiți pe fundul lacului pe care Axel l-a dus pe Chris ca să-l facă să ispăşească ceea ce el credea că mai era de ispăşit... Iar reciful de deasupra lacului, unde au fost găsiți, poartă şi azi numele de Cain şi Abel.
În sfîrşit, ultima nuvelă, Un amour à l’Elysée ne confruntă cu un cuplu prezidențial, al Franței, fireşte, care este tocmai prezentat, pe larg, drept un amour exemplaire, în cel mai citit şi răspîndit hebdomadar francez. De fapt, apariția acestui material pilotat o face pe Catherine Morel să-şi dea seama cît de mult îşi urăşte viața alături de soțul ei, preşedintele Henri Morel, omul de care se îndrăgostise în facultate. Ce rămăsese din tot acel amor şi respect reciproc? Practic, nimic! În timp, relația lor s-a deteriorat pe măsură ce ambițiile lui Henri au crescut, împingîndu-l la cele mai mizere compromisuri, ba chiar aproape la crimă, căci şi-a montat un aşa-zis atentat ca să cucerească simpatia şi sufragiul popular. Catherine, ea ştie toate astea cum nu se poate mai bine, plus înghite aproape cu amuzament toate infidelitățile stîngaci ascunse ale prezidențialului ei soț. Dar oare Henri ce simte? Mai nimic, se pare şi, între alternativa de a recunoaşte patetic că a greşit şi aceea de a nega de la obraz fără să clipească, o alege pe ultima. În fond, îl aşteaptă realegerea şi nu are vreme pentru mofturile Catherinei. Totul pînă cînd ea îi spune franc că nu-l mai iubeşte, şi asta de foarte multă vreme, iar că infidelitățile lui, departe de a o face să sufere, o lasă cel puțin indiferentă („je suis ravie que d’autres femmes accomplissent un travail dont je n’ai plus envie”). Lovitura de grație a fost dată: orgoliul lui Henri e adînc rănit. Vrea un divorț imediat, ca să-şi poată reface figura de solitar pînă la alegeri, dar Catherine îi răspunde calm că nu-l va căpăta, că singura ei răzbunare va fi să rămînă cu el. Urmează două suspecte accidente, cel de-al doilea aproape fatal pentru Catherine care ştie atîtea. În spital, unde Catherine se află cu un picior în ghips, Henri neagă orice amestec, punînd totul pe şocul sub care se află soția lui. Ea îi spune însă răspicat că ştie exact cine e în spatele accidentelor şi că, dacă, Doamne fereşte, ceva rău i se va mai întîmpla, o scrisoare lăsată unei persoane de încredere va apărea în presă, devoalînd şi organizarea asasinatului din strada Fourmillon, şi încercările de eliminare a ei, singura în stare să arate adevărata față a preşedintelui. Henri fumegă, încearcă din nou să obțină un divorț care îi e în continuare refuzat, dar este, practic, legat de mîini şi de picioare. Întîmplarea (oare există, cu adevărat, ea?) vine în ajutor. Acelaşi doctor care o anunță pe Catherine că fractura ei s-a vindecat perfect îi aduce şi vestea că analizele ei de sînge au depistat un cancer extrem de avansat. E o lovitură de trăsnet, cu reacții imprevizibile pentru amîndoi. Catherine, la puțină vreme după ce tratamentele se dovedesc neputincioase, e mutată într-o aripă pentru muribunzi – La maison de Rita, numită astfel după sfînta patroană a cauzelor disperate.... Parcă împăcată cu sine, începe să aibă o teorie personală despre boala ei neiertătoare: „Un cancer c’est un accident, Madame!” îi spune o infirmieră. „Non, c’est une conséquence. Le cancer est parfois la forme que prennent les secrets qui pèsent trop lourd”. Apoi, intră într-o tăcere cvasi-totală, cere un carnet în care îşi va scrie memoriile – veste care, transmisă cu promptitudine de către serviciile secrete lui Henri, îl umple pe acesta nu de puțină îngrijorare. Aflat în plină campanie, nu are prea multă vreme să se gîndească dar, de cîte ori apucă un moment liber, se duce să o viziteze pe Catherine, față de care se poartă cu o tandrețe exemplară. Pe măsură ce realegerea lui Henri devine tot mai mult realitate – ajutată şi de simpatia populară stîrnită de drama personală a preşedintelui –, starea de sănătate a Catherinei se înrăutățeşte. Conştientă, încă, îi refuză lui Henri accesul la jurnal, spunîndu-i, enigmatic, că într-o zi îl va citi. Moare exact în ziua realegerii lui şi, cu toate eforturile poliției secrete, nu se găseşte nici urmă de jurnal în La Maison de Rita. Henri aşteaptă ca de la o zi la alta scandalul să pornească, fie prin publicarea în presă a acelei scrisori menționate de Catherine, fie prin aceea a jurnalului. Trece de la ură la neputință, apoi la un soi de înțelegere, e aproape împăcat cu voia destinului cînd află că jurnalul se află la Londra unde tocmai se va publica. Îşi trimite şeful serviciilor secrete să-i facă rost urgent de un exemplar. Acesta se întoarce cu ochii plini de lacrimi: e clar că a citit! Henri citeşte şi el şi nu-şi poate crede ochilor. Jurnalul se numeşte L’Homme que j’aimais şi e o declarație totală de dragoste şi înțelegere, de admirație şi recunoştință față de Henri Morel. Închizînd cartea plînge şi el şi îşi dă seama cît de mult o iube?te de Catherine. Dispar toate metresele, duce o existență exemplară, se retrage apoi din viața publică, se dedică actelor de caritate şi încurajare a artei moderne – marota Catherinei! – şi îşi scrie memoriile foarte bine primite de public şi intitulate ... Un amour exemplaire. Nu ştim, de data asta, ce va fi combinat Sfînta Rita şi cine a suferit o conversiune în tot acest proces: Catherine, care se răzbună oare prin dragoste, ori e într-adevăr sinceră în recuperarea sentimentelor pierdute? Sau Henri, între dorința de a o elimina, chiar fizic, pe Catherine din viața lui şi revelația că o adoră, odată ce generozitatea ei îl recucereşte? Poate că, de fapt, nu are nici o importanță – şi cu atît mai puțin contează opinia autorului despre ceea ce a scris (volumul se încheie cu un Jurnal de creație a cărții).
Textele lui Eric-Emmanuel Schmitt sînt toate plurivoce, deschise larg interpretării cititorului. Schmitt e un moralist, fără nicio îndoială, dar nu unul normativ şi nici prescriptiv. Opțiunea, liberul arbitru, tema salvării îl apropie de umanişti, precum Camus, dar şi existențialişti, precum Sartre. Însă la el captivant nu e numai ce se spune, dar mai cu seamă cum e spus. În sensul acesta, de la André Gide la Romain Gary, Schmitt se găseşte în cea mai ilustră galerie a stiliştilor de limbă franceză. Există multe formulări aproape aforistice, citabile oricînd în afara contextului, ca veritabile perle – ceea ce nu e puțin într-o literatură ca aceea franceză, atît de înamorată de stil şi diferență.
Prozator şi dramaturg, Schmitt împarte o serie de trăsături cu Cehov, Pirandello, dar şi cu Maupassant, Flaubert şi Giraudoux. Lucrul nu e întîmplător: nuvela, spune într-un loc el în Jurnal, e genul cel mai convenabil pentru dramaturg pentru că nuvelistul are senzația că îşi conduce cititorul, îi impune prima frază pentru a-l ghida cum vrea el către ultima, fără prea multe escale, într-un fel ca în teatru. Adevărat sau nu, mai e un element comun aici. Nuvelele lui Eric-Emmanuel Schmitt au toate ceva esențialmente dramatic, dincolo de savanta artă a dialogului. Impuritatea cenuşie a vieții cotidiene, aceea de care se ocupă el cu precădere nu e tragică, dar profund dramatică este. Schmitt lasă tragicul să se consume la extremele pure ale albului şi negrului absolut, ale binelui şi răului conceptual – nu e domeniul lui. În schimb în ceea ce este specialitatea lui, Schmitt e impecabil: moralist de bună tradiție franceză, nu exclude ironia şi multe dintre piesele lui – dramatice sau în proză – ar putea uşor cădea în ridicol sau nesemnificativ, dacă nu am bănui mereu un mic zîmbet ironic pe buzele epice ale celui mai recent premiat Goncourt pentru nuvelă.
Copyright 2010 D. R. Popa
Rezultatul a depăşit probabil orice aşteptări. După studii literare temeinice şi o carieră didactică în literatură şi filosofie, Schmitt a debutat cu teatru, în 1991. La Nuit de Valognes cunoaşte un succes neobişnuit pentru un debutant (publicată în acelaşi an la Albin Michel, prestigioasa editură care îşi va asuma exclusivitatea operei lui). E jucată pretutindeni, tradusă, pusă în scenă pe alte continente... Poate ar fi bine să spun de la început că atît teatrul, cît şi proza lui se bucură deja de mare popularitate în România, prin traduceri şi puneri în scenă remarcabile.
În 1994, a doua sa piesă, Le Visiteur, cucereşte trei premii Molière, succesul internațional e încă şi mai mare, critica epuizează toate superlativele, iar Schmitt se hotărăşte să-şi abandoneze cariera de conferențiar universitar în filosofie, pentru a se dedica exclusiv scrisului. În anii ’90 devine o prezență literară atît de pregnantă şi autoritară, încît îl face pe cunoscutul critic Pierre Marcabru să lanseze reuşita butadă: Voici un jeune homme qui manque singulièrement de l’inexpérience! („Iată un tînăr căruia nu-i lipseşte nimic în afară de lipsa de experiență!”). Dezinvoltura autorului e remarcabilă, la fel şi prolificitatea lui. În 1997, lansează Variations énigmatiques, jucată cu Alain Delon şi Francis Huster ca actori principali, iar, un an mai tîrziu, Frédérick ou le boulevard du crime (Premiul „Balzac” al Academiei Franceze) se joacă simultan în Franța şi Germania, Jean-Paul Belmondo interpretînd rolul principal în versiunea originală, la Théâtre Marigny. Piesa Monsieur Ibrahim et les fleurs du Coran e publicată şi jucată în 2001 (an în care Academia Franceză îl premiază pentru întreaga operă dramatică), din nou simultan în Franța şi Germania (Deutscher Buchpreiss), iar numai pînă în 2004 aveau să se vîndă mai bine de jumătate de milion de exemplare.
Dramaturgul e dublat de un prozator nu mai puțin interesant: La secte des égoistes, romanul de debut, luase deja premiul Artois, iar L’ Evangile selon Pilate (2000) a cunoscut un veritabil succes planetar, fiind tradus în mai bine de 50 de țări. Urmează La Part de l’autre (2001), extrem de originală ucronie în care Hitler ar fi reuşit să intre la Academia de Belle-Arte din Viena, şi tot ce ar fi rezultat, subsecvent, pentru istoria omenirii. Dintre romane mai sînt de amintit Lorsque j’étais un oeuvre d’art, variațiune fantezistă şi satirică pe marginea motivului faustic, dar mai cu seamă Ulysse from Bagdad, alegorie picarescă a lumii actuale, globale, plină de înstrăinare şi crize identitare. Schmitt a mai produs şi opere sincretice, de tipul autobiografiei Ma vie avec Mozart, simbioză de muzică, cuvinte şi lumini, şi trei filme.
Cu precădere de excepție mi se par culegerile de nuvele ale lui Eric-Emmanuel Schmitt, Odette Toutlemonde et autres histoires (2006), La Rêveuse d’Ostende (2007), în sfîrşit, cîştigătoarea Premiului Goncourt pe anul 2010, Concerto à la mémoire d’un ange (2010). Dacă teatrul lui exaltă refuzul ideilor primite, originalitatea intrinsecă a personajelor chiar cînd ele poartă masca unor anume Hitler sau Freud, proza îl plasează într-un spațiu nu mai puțin inedit, relevînd deopotrivă virtuțile unui subtil stilist al limbii franceze şi abilitatea unui moralist extrem de modern, greu de încadrat în formulele cunoscute.
Cele patru nuvele din cartea recent premiată cu cea mai înaltă distincție franceză în domeniu sînt o foarte bună ilustrație a formulei Schmitt. Prima (L’Empoisonneuse), narează întîlnirea dintre Marie Morestier, o femeie bătrînă despre care toată lumea ştie că şi-ar fi otrăvit cei trei soți – însă exonerată public de către justiție pentru lipsă de evidențe –, cu abatele Gabriel, foarte tînărul preot adus să servească în mica parohie St.-Sorlin. În scurtă vreme, novicele e acaparat şi o acaparează pe Marie. Schema nu e simplă, dar plauzibilă pînă la urmă. Gabriel îşi scrie teza doctorală despre Sfînta Rita, protectoarea tuturor cauzelor fără speranță. Marie are revelația de a fi tocmai o cauză fără speranță şi se confesează, de-a lungul unor întîlniri patetice, abatelui care e realmente copleşit de o asemenea ingenuitate, dar şi de întregul marasm al Răului care i se prezintă în față: trei soți otrăviți cu arsenic, un iubit şi metresa sa înjunghiați... Între Marie şi Gabriel se creează o sfîntă complicitate, sub semnul salvator al Sfintei Rita: ea va mărturisi public toate crimele şi va cere, cu onestitate, pedeapsa. El o va ajuta să obțină iertarea păcatelor prin Vatican, iar restul vieții ei în detenție nu va fi altceva decît acceptarea, sub liberul arbitru, al redempțiunii, expierii păcatelor. Nimic nu e însă simplu în lumea dilemelor schmittiene: întîmplarea face ca abatele Gabriel să fie urgent chemat la Vatican, unde teza lui asupra Sfintei Rita făcuse o impresie deosebit de favorabilă. Asta chiar în ajunul zilei mult aşteptate a mărturisirii lui Marie... Toată împăcarea ei se destramă, iar ultimul dialog cu Gabriel are ceva de îndrăgostiți frustrați. El îi explică cum nimic nu s-a schimbat, doar faptul că el nu va mai fi acolo, cu ea, să-i repete cît de drept şi creştineşte e ceea ce va face. În totalul respect al adevărului. Ea îi reproşează că o abandonează în momentul decisiv al existenței ei, care nu-şi poate permite autenticitatea şi supliciul fără el. Gabriel exhortează adevărul ca valoare fundamentală, gata să ia drumul Vaticanului şi să se întoarcă la viața teoretică. Marie îi răspunde frust je me foux de la vérité şi rămîne la St.-Sorlin pînă la sfîrşitul zilelor, conviețuind cu crimele trecute, himerele, pisica ei şi, bineînțeles, voltairian parcă, cultivîndu-şi mica grădină. Să reținem de aici: vinovăție, redempțiune, liber arbitru, întîmplare.
A doua nuvelă, Le Retour, propune o situație-limită. Greg, un marinar simplu, obişnuit să tragă din greu fără multe întrebări asupra vieții, pe care o ia mai mult aşa cum îi vine, primeşte o veste alarmantă, printr-o telegramă transmisă căpitanului de pe cargoul Grandville. Fiica lui Greg murise. Dar care dintre ele? Căci Greg are patru fete. Telegrama nu precizează. Bietul marinar le ia, la rînd, pe Kate, Grace, Joan şi Betty, încercînd să proiecteze situații în care una dintre ele ar muri şi ce-ar fi viața fără cea dispărută. Simte o durere, chiar fizică, pe care muşchii şi întreaga lui ființă nu o avuseseră pînă atunci: începea să gîndească, să reflecteze. De aici, amarul sentiment al culpabilității, al faptului că, luîndu-le una după alta, nu îşi cunoscuse destul fetele pe care în fond le iubea din tot sufletul, acel suflet care rareori se mai arăta cuiva, turmentat cum era între frecventele şi durele călătorii pe mare şi viața de familie, pe uscat, ca o paranteză morocănoasă şi greu de priceput, între ele. Cînd, în sfîrşit, nava acostează în portul din Vancouver, stupoare! Toate cele patru fete şi mama lor îl aşteaptă pe chei, e drept sunt îmbrăcate în doliu. Telegrama fusese, de fapt, trimisă să-l informeze că soția lui pierduse sarcina. Marie era abia însărcinată cînd Greg părăsise Vancouver, el uitase complet asta. Fetița care trebuia să se nască murise, cum nu fusese încă botezată, telegrama nu conținea nici un prenume. Viața lui Greg se schimbă total, îşi îmbrățişează familia cu o căldură şi atenție pentru fiecare necunoscute pînă atunci. Rămîne să muncească în port, ca hamal, insistă ca micuța nenăscută să fie botezată, şi anume Rita, apoi înmormîntată creştineşte. În fiecare zi îi pune flori pe mormînt şi varsă lacrimi pentru acest copil – ori, mai bine zis, pentru patroana lui protectoare, Sfînta Rita-a-cauzelor-disperate, care i-a redat viața şi familia. Întîmplare, vinovăție, liber arbitru, redempțiune...
A treia nuvelă, care dă şi titlul culegerii, Concerto à la mémoire d’un ange, e un micro-roman subtil şi complex construit pe motivul biblic al lui Cain şi Abel, dedicat deloc întîmplător concertului eponim al lui Alban Berg. Cele două personaje, Axel şi Chris, sînt copii-minune ai muzicii, virtuozi ai viorii şi, respectiv, pianului. Dar, în vreme ce Axel e un înger care interpretează totul parcă în transă, sub puterea unui talent irepresibil, Chris e geniul cartesian, care studiază cele mai mici amănunte, efecte tehnice, e obsedat de premii şi medalii. Cei doi cresc aproape ca frații pînă cînd un incident major îi separă: în timpul unui concurs nautic, Chris observă că Axel se află în dificultate şi e în pericol să moară înecat. După o scurtă ezitare, alege să-i întoarcă spatele şi să cîştige concursul. Anii trec, Chris se consideră asasinul lui Axel, abandonează pianul, îşi reconsideră toate opțiunile de viață şi alege să se ocupe de terapia tinerilor cu probleme, în căutarea unui drum în viață, şi deschide un centru de reabilitare pentru infirmi în care foloseşte faimoasa sa metodă de kinesiterapie acvatică. În timpul acesta, la Şanhai, un mistrerios Monsieur Lang, afacerist veros, ajunge să strîngă o grămadă de dolari din tot felul de tripotaje dubioase, între altele vînzînd cu succes felurite memorabilia înfățişînd pe Sfînta... Rita! Cînd a ajuns la un miliard, Axel Lang, supraviețuitor miraculos al accidentului nautic, decide să se reîntoarcă în Franța, la Annecy, exact oraşul adolescenței celor doi, locul unde aşteaptă, fără să ştie ce, un Chris care crede că îşi ispăşeşte păcatul prin binefacerile zilnice. E total greşit, însă. Va reîntîlni un Axel inflexibil, cinic, împins să trăiască doar pentru răzbunare. Şi mai ales unul care, în mod cert, nu a venit acolo ca să-l ierte ştiind că el, Chris, nu se va ierta niciodată. De ce a venit, totuşi, Axel la Annecy? La început, credem că vrea să-l zdrobească pe Chris, a cărui redempțiune nu putea, oricît de sinceră şi de adîncă, să-i dea înapoi viața pierdută, sănătatea, vioara... Dar mai apoi e clar că Axel vrea să-şi asume completa posesie a lui Chris, devenit de-acum el înger, prin remuşcare şi suferință, cîtă vreme în Axel, cum el însuşi o recunoaşte, nu mai rămăsese nimic bun, nepervertit, de salvat. Şi iată cum, pînă la urmă, Abel e silit să îl omoare pe Cain (a se remarca prima literă din numele celor doi protagonişti!), mai mult decît atît, să moară îmbrățişați – cel puțin aşa au fost găsiți pe fundul lacului pe care Axel l-a dus pe Chris ca să-l facă să ispăşească ceea ce el credea că mai era de ispăşit... Iar reciful de deasupra lacului, unde au fost găsiți, poartă şi azi numele de Cain şi Abel.
În sfîrşit, ultima nuvelă, Un amour à l’Elysée ne confruntă cu un cuplu prezidențial, al Franței, fireşte, care este tocmai prezentat, pe larg, drept un amour exemplaire, în cel mai citit şi răspîndit hebdomadar francez. De fapt, apariția acestui material pilotat o face pe Catherine Morel să-şi dea seama cît de mult îşi urăşte viața alături de soțul ei, preşedintele Henri Morel, omul de care se îndrăgostise în facultate. Ce rămăsese din tot acel amor şi respect reciproc? Practic, nimic! În timp, relația lor s-a deteriorat pe măsură ce ambițiile lui Henri au crescut, împingîndu-l la cele mai mizere compromisuri, ba chiar aproape la crimă, căci şi-a montat un aşa-zis atentat ca să cucerească simpatia şi sufragiul popular. Catherine, ea ştie toate astea cum nu se poate mai bine, plus înghite aproape cu amuzament toate infidelitățile stîngaci ascunse ale prezidențialului ei soț. Dar oare Henri ce simte? Mai nimic, se pare şi, între alternativa de a recunoaşte patetic că a greşit şi aceea de a nega de la obraz fără să clipească, o alege pe ultima. În fond, îl aşteaptă realegerea şi nu are vreme pentru mofturile Catherinei. Totul pînă cînd ea îi spune franc că nu-l mai iubeşte, şi asta de foarte multă vreme, iar că infidelitățile lui, departe de a o face să sufere, o lasă cel puțin indiferentă („je suis ravie que d’autres femmes accomplissent un travail dont je n’ai plus envie”). Lovitura de grație a fost dată: orgoliul lui Henri e adînc rănit. Vrea un divorț imediat, ca să-şi poată reface figura de solitar pînă la alegeri, dar Catherine îi răspunde calm că nu-l va căpăta, că singura ei răzbunare va fi să rămînă cu el. Urmează două suspecte accidente, cel de-al doilea aproape fatal pentru Catherine care ştie atîtea. În spital, unde Catherine se află cu un picior în ghips, Henri neagă orice amestec, punînd totul pe şocul sub care se află soția lui. Ea îi spune însă răspicat că ştie exact cine e în spatele accidentelor şi că, dacă, Doamne fereşte, ceva rău i se va mai întîmpla, o scrisoare lăsată unei persoane de încredere va apărea în presă, devoalînd şi organizarea asasinatului din strada Fourmillon, şi încercările de eliminare a ei, singura în stare să arate adevărata față a preşedintelui. Henri fumegă, încearcă din nou să obțină un divorț care îi e în continuare refuzat, dar este, practic, legat de mîini şi de picioare. Întîmplarea (oare există, cu adevărat, ea?) vine în ajutor. Acelaşi doctor care o anunță pe Catherine că fractura ei s-a vindecat perfect îi aduce şi vestea că analizele ei de sînge au depistat un cancer extrem de avansat. E o lovitură de trăsnet, cu reacții imprevizibile pentru amîndoi. Catherine, la puțină vreme după ce tratamentele se dovedesc neputincioase, e mutată într-o aripă pentru muribunzi – La maison de Rita, numită astfel după sfînta patroană a cauzelor disperate.... Parcă împăcată cu sine, începe să aibă o teorie personală despre boala ei neiertătoare: „Un cancer c’est un accident, Madame!” îi spune o infirmieră. „Non, c’est une conséquence. Le cancer est parfois la forme que prennent les secrets qui pèsent trop lourd”. Apoi, intră într-o tăcere cvasi-totală, cere un carnet în care îşi va scrie memoriile – veste care, transmisă cu promptitudine de către serviciile secrete lui Henri, îl umple pe acesta nu de puțină îngrijorare. Aflat în plină campanie, nu are prea multă vreme să se gîndească dar, de cîte ori apucă un moment liber, se duce să o viziteze pe Catherine, față de care se poartă cu o tandrețe exemplară. Pe măsură ce realegerea lui Henri devine tot mai mult realitate – ajutată şi de simpatia populară stîrnită de drama personală a preşedintelui –, starea de sănătate a Catherinei se înrăutățeşte. Conştientă, încă, îi refuză lui Henri accesul la jurnal, spunîndu-i, enigmatic, că într-o zi îl va citi. Moare exact în ziua realegerii lui şi, cu toate eforturile poliției secrete, nu se găseşte nici urmă de jurnal în La Maison de Rita. Henri aşteaptă ca de la o zi la alta scandalul să pornească, fie prin publicarea în presă a acelei scrisori menționate de Catherine, fie prin aceea a jurnalului. Trece de la ură la neputință, apoi la un soi de înțelegere, e aproape împăcat cu voia destinului cînd află că jurnalul se află la Londra unde tocmai se va publica. Îşi trimite şeful serviciilor secrete să-i facă rost urgent de un exemplar. Acesta se întoarce cu ochii plini de lacrimi: e clar că a citit! Henri citeşte şi el şi nu-şi poate crede ochilor. Jurnalul se numeşte L’Homme que j’aimais şi e o declarație totală de dragoste şi înțelegere, de admirație şi recunoştință față de Henri Morel. Închizînd cartea plînge şi el şi îşi dă seama cît de mult o iube?te de Catherine. Dispar toate metresele, duce o existență exemplară, se retrage apoi din viața publică, se dedică actelor de caritate şi încurajare a artei moderne – marota Catherinei! – şi îşi scrie memoriile foarte bine primite de public şi intitulate ... Un amour exemplaire. Nu ştim, de data asta, ce va fi combinat Sfînta Rita şi cine a suferit o conversiune în tot acest proces: Catherine, care se răzbună oare prin dragoste, ori e într-adevăr sinceră în recuperarea sentimentelor pierdute? Sau Henri, între dorința de a o elimina, chiar fizic, pe Catherine din viața lui şi revelația că o adoră, odată ce generozitatea ei îl recucereşte? Poate că, de fapt, nu are nici o importanță – şi cu atît mai puțin contează opinia autorului despre ceea ce a scris (volumul se încheie cu un Jurnal de creație a cărții).
Textele lui Eric-Emmanuel Schmitt sînt toate plurivoce, deschise larg interpretării cititorului. Schmitt e un moralist, fără nicio îndoială, dar nu unul normativ şi nici prescriptiv. Opțiunea, liberul arbitru, tema salvării îl apropie de umanişti, precum Camus, dar şi existențialişti, precum Sartre. Însă la el captivant nu e numai ce se spune, dar mai cu seamă cum e spus. În sensul acesta, de la André Gide la Romain Gary, Schmitt se găseşte în cea mai ilustră galerie a stiliştilor de limbă franceză. Există multe formulări aproape aforistice, citabile oricînd în afara contextului, ca veritabile perle – ceea ce nu e puțin într-o literatură ca aceea franceză, atît de înamorată de stil şi diferență.
Prozator şi dramaturg, Schmitt împarte o serie de trăsături cu Cehov, Pirandello, dar şi cu Maupassant, Flaubert şi Giraudoux. Lucrul nu e întîmplător: nuvela, spune într-un loc el în Jurnal, e genul cel mai convenabil pentru dramaturg pentru că nuvelistul are senzația că îşi conduce cititorul, îi impune prima frază pentru a-l ghida cum vrea el către ultima, fără prea multe escale, într-un fel ca în teatru. Adevărat sau nu, mai e un element comun aici. Nuvelele lui Eric-Emmanuel Schmitt au toate ceva esențialmente dramatic, dincolo de savanta artă a dialogului. Impuritatea cenuşie a vieții cotidiene, aceea de care se ocupă el cu precădere nu e tragică, dar profund dramatică este. Schmitt lasă tragicul să se consume la extremele pure ale albului şi negrului absolut, ale binelui şi răului conceptual – nu e domeniul lui. În schimb în ceea ce este specialitatea lui, Schmitt e impecabil: moralist de bună tradiție franceză, nu exclude ironia şi multe dintre piesele lui – dramatice sau în proză – ar putea uşor cădea în ridicol sau nesemnificativ, dacă nu am bănui mereu un mic zîmbet ironic pe buzele epice ale celui mai recent premiat Goncourt pentru nuvelă.
Copyright 2010 D. R. Popa