Miscellanea
Nicolae Prelipceanu

DON JUAN AUSTRIAC LA SIBIU

Articol publicat în ediția Viața Românească 1-2 / 2011

Don Juan austriac la Sibiu. Anca Bradu a regizat la Sibiu piesa lui Ödön von Horvath, Don Juan se întoarce de la război. Piesă expresionistă, Don Juan se întoarce... este o compoziție din mai multe tablouri care trebuie să contureze personalitatea acestui nou Don Juan austriac, nimerit în mijlocul Primului Război Mondial, care se întoarce cu imensa vinovăție că, înainte de război, şi-a părăsit logodnica. O caută şi nu o mai găseşte la vechea adresă şi pleacă în continuare în căutarea ei, dar drumul său seamănă cu acela al lui Ulise, căci noul Don Juan se încurcă din nou cu o mulțime de femei, pe care le părăseşte cu cinismul specific personajului, este şi bogat pe deasupra, astfel încât îşi poate permite gesturi extravagante din punctul de vedere al unui capitalist, cum este acela al sponsorizării unei comuniste, urmărite de poliție, la cererea fiicei gazdei sale, înfățişată într-o uniformă mai degrabă nazistă şi cu o carte pe care scrie Marx, la fiecare apariție. Când aceasta încearcă să i se dăruiască, după ce el acceptă sponsorizarea, îi spune verde în față că e urâtă şi nu-l interesează. Asta după ce trăise un timp cu mama fetei, cea care i-a închiriat o cameră, dar se plictisise şi de farmecele ei cam ofilite. Spectacolul Ancăi Bradu, care beneficiază de scenografia grandioasă a Floricăi Mălu-reanu, cândva o legendă a teatrului românesc, urmând celei a cuplului Oroveanu, se desfăşoară într-o hală industrială dezafectată, la Simerom; i se spune probabil după titlul defunctei intreprinderi industiale socialiste. Spec-tatorii sunt aşezați la măsuțe ca de cafenea, scaunele se rotesc, pentru ca să poată fi urmăriți protagoniştii diverselor scene pe diversele – da, ei bine – scene, care sunt plasate pe marginile sălii, înconjurându-i. Atmosfera vieneză este extrem de bine sugerată, cel puțin după câte ştim noi, cei care o cunoaştem mai ales din literatură, film, teatru. Ne-am mai învârtit aşa pe scaune şi la spectacolul de la Timişoara al lui Alexandru Hausvater, cu Poveste de iarnă de Shakespeare, dar aici lucrurile stau altfel, căci printre mesele de cafenea la care sunt aşezați spectatorii sunt presărate şi două podiumuri cu mese şi scaune identice, unde se joacă o scenă sau două. Nu pot să spun că nu am simțit distanța între mine şi actorii de pe scenă doar pentru motivul că, la un moment dat, câte o pereche sau două poposesc lângă mine şi mă ating chiar cu poalele largului veşmânt.
Oricum, spectacolul este remarcabil, se ține minte, atât prin soluțiile regizorale, cât şi prin jocul actorilor şi scenografie.