Miscellanea
Marian Drăghici
RAMURI LA 105 ANI
Articol publicat în ediția Viața Românească 1-2 / 2011
Ramuri la 105 ani! Numărul aniversar (12-2010) al revistei craiovene a prilejuit, de „Sărbătorile Crăciunului şi Anului Nou”, o ieşire în lume într-a-devăr sărbătorească, nu trimfalistă, echipei redacționale conduse mai nou de cunoscutul poet şi critic Paul Aretzu. Echipei, dar şi grupului de colaboratori permanenți, reînnoit din mers cu nume dintre cele mai sonore ale scrisului actual. Spiritul ramurifer, să zic aşa, este vădit în tonul contribuțiilor critice, al articolelor: empatetic-evaluator-evocator, tonic fără emfază, fie că e vorba de intervenția invitatului Gabriel Dimisianu, sau a băştinaşilor Gabriel Coşoveanu sau Paul Aretzu. Ori a cercetătorului specializat Florea Firan, autor între altele al unei monografii monumentale, în două volume, dedicată revistei. Din montajul istoricizant, ingenios tratat foto-graphic, nu lipsesc cei doi fondatori, C.Şaban Făgețel şi D. Tomescu, după cum nu e trecută cu vederea contribuția de îndrumător a lui Nicolae Iorga.
Contextualizarea nuanțată, exactă, în sensul unui plus de informație, este mereu binevenită pentru mai corecta fixare în mintea şi inima contribuabililor, în istoria zonei („Localismul creator”, titrează dl Dimisianu), dar şi în plan național, în rândul „bătrânelor doamne”, cum adesea li se spune revistelor literare centenare, de la Familia orădeană la Convorbirile… ieşene, la Viața Românească în care citiți chiar acum, la Vatra târgmureşeană, la Tribuna sibiano-clujeană, la Literatorul lui Macedonski – şi, înapoi în Bănie, la revista concurentă Mozaicul, redutabilă în ultimii ani, chiar mai veche decât Ramuri, dar cu apariție marcat intermi-tentă. Or, în acest grup al elitei revistelor de cultură, diferența o face, pe lângă valoarea colaboratorilor, ritmicitatea şi consecvența în apariție.
„Alături de Viața Românească, de Convorbiri literare şi de Familia, revista Ramuri este una din instituțiile prin care românii îşi pot proba continuitatea națională în cultură”, consideră G.Dimisianu. Subscriu cu voioşie, în cunoştință de cauză, la remarca dsale din incipitul articolului, cum că „doamna Mihaela Iovan este sufletul Ramurilor”. Printr-o reverență de lucru, să zic aşa, recunoaştere adusă unei contribuții feminine meritorii, criticul ajunge, dintr-un condei, la rațiunea de a fi a mensualului craio-vean: „continuitatea națională în cultură”. Mă întreb să mă aflu în treabă, oare, când „vorbeşte” un om ca G. Dimisianu, domnii responsabili de resort, de la Primărie sau onor minister, se scutură din moțăiala fotoliilor, deschid ochii, se spală pe față şi citesc, cu creionul în mână, ce scrie domnia sa?
Pe aceeaşi idee, a continuității şi stabilității, „categorii jinduite de români cu prea dese sincope prin eforturile neamului, cam indiferent la natura lor” – glosează şi Gabriel Coşoveanu. În dreptul său, redactorul-şef en titre propune un profil al Ramurilor, din care aflăm limpede care a fost parcursul revistei prin „vremuri bune şi prin altele mai grele.”
Dacă proză semnează „numai” Luiza Barcan, Constantin M.Popa, Remus Valeriu Giorgioni şi Florin Logreşteanu, la poezie lista numelor este impresionantă, iar poeții sunt unul şi unul, cei mai mulți în lucrare, dar şi destui „ieşiți prin cer”, vorba lui Sorescu (Blaga, Naum, Sorescu, Nichita, M.Ivănescu, Doinaş, Dimov, şi… ?tefan George (1868-1933), acesta pe două pagini din revistă, comentat de Andrei Zanca şi tradus de Miron Kiropol).
Ei bine, cu toată excelența poeziei şi seriozitatea contribuției critice, revelația acestui număr aniversar este debutul Evei Maria, la „aproape cinci ani”. Poemul intitulat „Eva Maria şi condeierul Paul”, transcris de mâna fericitului bunic, dă bomboana de pe tortul ediției. Citez: „Paul, am visat cel mai frumos vis dintre visele mele. Toată noaptea a căzut o cascadă peste mine. Şi apele ei erau ca lumina unei zile care nu se termină niciodată. Şi voi, adică mami, tati, Buni, Maie Ica, bastonul lui Maie Ica, tu, naşa Stela şi naşul Marian, stăteați în jurul meu şi săreați în sus de bucurie când vreun strop de apă scăpa şi peste voi.” Sau: „Am visat că m-am trezit, am mers în bucătărie şi nu era nimeni la masă. M-am dus afară şi am văzut că nimeni nu era afară. M-am dus în baie şi nimeni nu era în baie. Am zis: îmm, pe aici nu mai este niciun om. Şi m-am dus şi prin bibliotecă şi acolo erau multe cărți. M-am dus apoi în grădină şi pe stradă. Şi nu era nici țipenie. M-am dus peste tot, în toate țările şi pe oceane şi nu am găsit pe nimeni. Şi nu era nimeni pe pământ. Iar visul s-a terminat cu bine”.
Ce mai, viitorul Ramurilor e... de vise bune. La mulți ani!
Contextualizarea nuanțată, exactă, în sensul unui plus de informație, este mereu binevenită pentru mai corecta fixare în mintea şi inima contribuabililor, în istoria zonei („Localismul creator”, titrează dl Dimisianu), dar şi în plan național, în rândul „bătrânelor doamne”, cum adesea li se spune revistelor literare centenare, de la Familia orădeană la Convorbirile… ieşene, la Viața Românească în care citiți chiar acum, la Vatra târgmureşeană, la Tribuna sibiano-clujeană, la Literatorul lui Macedonski – şi, înapoi în Bănie, la revista concurentă Mozaicul, redutabilă în ultimii ani, chiar mai veche decât Ramuri, dar cu apariție marcat intermi-tentă. Or, în acest grup al elitei revistelor de cultură, diferența o face, pe lângă valoarea colaboratorilor, ritmicitatea şi consecvența în apariție.
„Alături de Viața Românească, de Convorbiri literare şi de Familia, revista Ramuri este una din instituțiile prin care românii îşi pot proba continuitatea națională în cultură”, consideră G.Dimisianu. Subscriu cu voioşie, în cunoştință de cauză, la remarca dsale din incipitul articolului, cum că „doamna Mihaela Iovan este sufletul Ramurilor”. Printr-o reverență de lucru, să zic aşa, recunoaştere adusă unei contribuții feminine meritorii, criticul ajunge, dintr-un condei, la rațiunea de a fi a mensualului craio-vean: „continuitatea națională în cultură”. Mă întreb să mă aflu în treabă, oare, când „vorbeşte” un om ca G. Dimisianu, domnii responsabili de resort, de la Primărie sau onor minister, se scutură din moțăiala fotoliilor, deschid ochii, se spală pe față şi citesc, cu creionul în mână, ce scrie domnia sa?
Pe aceeaşi idee, a continuității şi stabilității, „categorii jinduite de români cu prea dese sincope prin eforturile neamului, cam indiferent la natura lor” – glosează şi Gabriel Coşoveanu. În dreptul său, redactorul-şef en titre propune un profil al Ramurilor, din care aflăm limpede care a fost parcursul revistei prin „vremuri bune şi prin altele mai grele.”
Dacă proză semnează „numai” Luiza Barcan, Constantin M.Popa, Remus Valeriu Giorgioni şi Florin Logreşteanu, la poezie lista numelor este impresionantă, iar poeții sunt unul şi unul, cei mai mulți în lucrare, dar şi destui „ieşiți prin cer”, vorba lui Sorescu (Blaga, Naum, Sorescu, Nichita, M.Ivănescu, Doinaş, Dimov, şi… ?tefan George (1868-1933), acesta pe două pagini din revistă, comentat de Andrei Zanca şi tradus de Miron Kiropol).
Ei bine, cu toată excelența poeziei şi seriozitatea contribuției critice, revelația acestui număr aniversar este debutul Evei Maria, la „aproape cinci ani”. Poemul intitulat „Eva Maria şi condeierul Paul”, transcris de mâna fericitului bunic, dă bomboana de pe tortul ediției. Citez: „Paul, am visat cel mai frumos vis dintre visele mele. Toată noaptea a căzut o cascadă peste mine. Şi apele ei erau ca lumina unei zile care nu se termină niciodată. Şi voi, adică mami, tati, Buni, Maie Ica, bastonul lui Maie Ica, tu, naşa Stela şi naşul Marian, stăteați în jurul meu şi săreați în sus de bucurie când vreun strop de apă scăpa şi peste voi.” Sau: „Am visat că m-am trezit, am mers în bucătărie şi nu era nimeni la masă. M-am dus afară şi am văzut că nimeni nu era afară. M-am dus în baie şi nimeni nu era în baie. Am zis: îmm, pe aici nu mai este niciun om. Şi m-am dus şi prin bibliotecă şi acolo erau multe cărți. M-am dus apoi în grădină şi pe stradă. Şi nu era nici țipenie. M-am dus peste tot, în toate țările şi pe oceane şi nu am găsit pe nimeni. Şi nu era nimeni pe pământ. Iar visul s-a terminat cu bine”.
Ce mai, viitorul Ramurilor e... de vise bune. La mulți ani!