Miscellanea
Nicolae Stoie

UN NOU DOSAR AL CAZULUI MARINO

Articol publicat în ediția Viața Românească 1-2 / 2011

Un dosar de presă atipic. Aşa îşi defineşte autoarea (Simona Maria Pop) noua sa carte (Adrian Marino – Obsesia trecutului, Editura Gens Latina, 2010), cu trimitere desigur la formularea publicistică a unor capitole (Ce probe avem pentru a-l acuza pe Adrian Marino?, Acuzațiile de colaborare cu securitatea, Şocantele dezvăluiri din Evenimentul Zilei, Reacții la noul scandal Adrian Marino ş.c.l.), dar şi la textele grupate în anexă, printre care piesele de rezistență par a fi cele două interviuri: cu Mircea Carp – (Observatorul Cultural/ nr.532 din 9 iulie 2010) – şi Neculai Constantin Munteanu (Observatorul Cultural/ 21 mai 2010). Primul îşi retractează afirmația din Evenimenul Zilei (N-am simțit niciodată că Marino era trimis de securitate. Am fost prea tare în acea declarație dată la Evenimentul Zilei, prea repezit. Îmi pare rău pentru acea declarație), iar Neculai Constantin Munteanu conferă suspiciunilor sale legate de Adrian Marino o anume relativitate prin sublinierea: Cum adică să ne tragă de limbă? Adrian Marino era un domn… Şi, totuşi, Adrian Marino – obsesia trecutului nu este o simplă replică la Campania anti-Marino, declanşată de Evenimentul Zilei şi susținută de o serie de intervenții menite să-i consacre hermeneutului clujean imaginea de prodigios informator al securității. Cartea Simonei Maria Pop succede unei anterioare lucrări (Adrian Marino – vârstele devenirii, Cluj Napoca, Editura Dacia XXI, col. Doctoralia, 2010) care, dintr-o teză de doctorat elaborată pe baza investigării tuturor surselor (unele inedite) la care tânăra cercetătoare a avut acces (inclusiv Arhivele CNSAS), a fost receptată cu prilejul lansării (pe 28 iunie a.c.) la Muzeul Național al Literaturii Române, dar şi prin ecourile ulterioare, ca o reparație umană şi culturală (Gabriel Andreescu), o lucrare solidă, urmărind experiențele de viață care au marcat opera lui Adrian Marino (Rodica Stavocek). Aceea, însă, chiar dacă emancipată de teroarea canonului didactic şi ocolind cu inteligență capacanele exercițiilor de iconodulie capabile să altereze uneori spiritul cri-tic al studiilor monografice (admirația Simonei Maria Pop față de posibilul model insinuîndu-se doar în procedeul utilizat, acelaşi pe care l-a folosit Adrian Marino în monografia consacrată lui Alexandru Macedonski) şi având mai degrabă caracterul unui eseu psihologic care surprinde (şi) vârstele interioare ale lui Adrian Marino, nu putea oferi şi un răspuns tranşant la cestiunea zilei, lăsând subiectul deschis: Prea multe speculații pe baza libertății de mişcare şi succes internțional, prea multe acuzații din partea unui Goma sau Liiceanu, prea multe articole sub semnătura lui Adrian Marino în care parcă îşi făcea mea culpa pentru compromisurile cu regimul şi alte câteva documente incerte m-au împiedecat să afirm cu mâna pe inimă şi cu conştiința împăcată nevinovăția lui Adrian Marino – , notează autoarea (pag.9) în Obsesia trecutului, evaluându-şi analitic prestația din teza de doctorat. Şi nu face acest lucru, nici acum, Simona Maria Pop, deoarece (spune ea) întreaga carte (Adrian Marino – obsesia trecutului n.n.) nu se vrea o pledoarie în favoarea nevinovăției absolute a lui Adrian Marino, ci doar o prezentare mai obiectivă a faptelor care conduc la o receptare eronată a rolului pe care acest intelectual român îl joacă în ansamblul culturii româneşti contemporane (op.cit.pag.19). Dar noutatea cărții este dată de faptul că ea grupează într-o formă mai organizată şi mai sintetizată (se precizează la pag.16) articolele publicate de Simona Maria Pop, după apariția monografiei, precum şi fragmente din textul intervenției sale la ediția a V-a a Simpozionului Internațional „Destine individuale şi colective in comunism” (Făgaraş – Sâmbăta de Sus). Sunt, de asemenea, reluate – dintr-o nouă perspectivă sau oferite în premieră – date din Fondul arivistic personal al lui Adrian Marino de la Biblioteca „Lucian Blaga” din Cluj Napoca sau celebrul Dosar SIE 42513 (primii consultanți ai acestuia au fost Mircea Dinescu şi Mirela Corlățan), diverse mărturii noi etc., oferindu-i-se eventualului cititor, interesat de subiect, o altă viziune, mai obiectivă, asupra modului în care s-a declanşat şi a luat proporții Cazul Marino. Toate acestea beneficiind de avantajul şi experiența unei cercetătoa-re imparțiale a vieții, dar mai ales a operei lui Adrian Marino, cum este universitara Simona Maria Pop, ceea ce-i dă dreptul la următoarea mărturisire: Dacă te apleci asupra acestui dosar cu un oarecare bagaj de cunoştințe despre viața, opera şi caracterul lui Adrian Marino (informații de găsit din belşug în scrierile sale), îți este imposibil să fii atât de tranşant, să tai în carne vie şi , doar pe baza unor consemnări ale unor agenți de securitate, să îl judeci aspru pe Adrian Marino şi să îl cataloghezi drept „informator”, şi nu orice fel de informator, ci unul „prodigios”. Numai că, citind-o (cel puțin mie care – zic ?i eu mea cupla – nu sunt un bun cunoscător nici al operei, nici al vieții lui Adrian Marino), aproape involuntar îmi revine în memorie afirmația făcută de Nicolae Manolescu (Din păcate, fie că vrem, fie că nu vrem, documentele pătează posteritatea poetului şi aşa departe de a fi impecabilă… – R.L., nr.22/ 1999), într-un alt caz, tot atât de mediatizat la vremea respectivă, deşi dreptatea mi se pare a fi de partea Irinei Petraş, care într-un articol/opinie de principiu, publicat prin 2008 în Ateneu, punea un serios semn de întrebare asupra utilității şi oportunității (după, iată, mai bine de două decenii de la evenimentele post-decembriste 1989) unor asemenea demersuri, căci Gabriel Andreescu are, de asemenea, dreptate calificând drept „monstruoasă”, campa-nia de discreditare căreia i-a fost supus Adrian Marino în anul 2010 (cf. Gabriel Andreescu, Adrian Marino – obsesia trecutului , coperta IV)