Miscellanea
Eugenia Ţarălungă
BREVIAR EDITORIAL
Articol publicat în ediția Viața Românească 1-2 / 2011
Cu fața la perete, de Livius Ciocârlie, Editura Cartea Românească, 2010, 246 pagini. Rafinat cărturar, aparținând parcă altor timpuri, Livius Ciocârlie pune preț nu numai pe „circularitatea scrisului”, ci se contorsionează până la a-l pune la zid chiar pe Livius Ciocârlie însuşi, mai exact pe acel scriitor care, aşa cum spune Pessoa despre Bernardo Soares, „apare de fiecare dată când mă simt obosit sau somnolent, în aşa fel încât facultățile mele de rațiune şi de inhibiție sunt oarecum suspendate”. În chip paradoxal aproape, scriitorul are o luciditate tăioasă, necruțătoare, este o prezență a timpului său: „Caracteristica epocii este că înavuțiții ?i mediocritatea sunt directorii de comportament şi de gândire ai unor oameni care ar avea alte posibilități. Aceştia sunt loviți de două ori. O dată fiindcă se lasă dominați şi a doua oară fiindcă – neputând să recunoască nici față de ei înşişi aşa ceva – nu înțeleg ce se întâmplă cu ei. Becali, făcătorul de bani, e modelul ascuns al unor oameni cu mari pretenții. Am scris mediocritate, nu mediocri, pentru că investitorii în mijloacele de informație şi de producție culturală nu sunt necesarmente mediocri. E interesul lor să producă mediocritate. Altfel stau lucrurile când un om de cultură afirmă despre o bună emisiune culturală că e inutilă fiindcă nu face rating sau când un critic literar îți demonstrează că sunt inutile – elitiste, snoabe – cărțile greu de citit. Ce ar fi trebuit să facă Broch, Musil, Faulkner, Thomas Mann, ca să nu mai vorbesc de Joyce? Cât despre literatura mare uşor de citit, aceasta e cea mai grea. E uşor să-ți dai seama că nu poți să citeşti o carte; că nu ştii s-o citeşti, e greu”. Un jurnal de existență iscat sub semnul dublului (La două mâini, Însoțindu-l pe Bernardo Soares) sau mai degrabă al multiplicității/ circularității iscate de un perpetuu joc secund.
Blues pentru cai verzi, de Letiția Ilea, Editura Cartea Românească, 86 pagini. Între „osătreacăşiasta” şi „tot mai mulți dincolo”, o (bio)existență poetică petrecută la adăpostul unor cai verzi, neasemuit de verzi. Ei pot avea la urechi „primele cireşe”, tropotesc prin vise de dimineață ori se opresc toropiți la „măsuțe rotunde” (ca în poemul dedicat lui Gheorghe Crăciun): „din armurile noastre de fum/ putem vedea chiar răsăritul/ căci ne-am antrenat corespunzător/ cei morți aproape că nu sunt morți/ cei vii aproape că nu sunt vii/ în țara nimănui de cafea şi tutun/ la măsuțe rotunde// aceasta e ultima viață/ dincolo de care există/ da/ există ceva altceva/ neasemuit nebănuit/ cu sclipiri nemaivăzute”. Pentru că, nu-i aşa?!, „totul poate fi luat de la capăt”. Pentru Al. Cistelecan, volumul este un exercițiu de exorcizare a unui pustiu total, ce „videază nu doar viața, ci şi moartea”, iar Octavian Soviany o consideră pe Letiția Ilea „mai convingătoare ca niciodată în rolul acestei Cenuşerese beckettiene care viețuieşte parcă în nisipul unei uriaşe clepsidre şi tinde să devină ea însăşi în cele din urmă nisip”.
fructedemare@yahoo.com, meeresfrücht @yahoo.com, fruitsdemer@yahoo.com, seafood@yahoo.com, de Corneliu Antoniu, Fundația Culturală Antares, 2010, 48 pagini. Cum fructele de mare sau florile de mină sunt greu truvabile şi nu sunt prețuite chiar de oricine, aşa şi cele 10 poeme din acest volum pot delecta (în 2, 3 sau 4 limbi) sau pot fi trecute cu vederea. Şi totuşi, cum să treci cu vederea o „îmblânzire a oglinzilor perfecte”: „m-am mutat acum în/ turla bisericii „Sfintele Principate”/ într-o lucarnă pe unde intră curcubeul/ şi imnurile cereşti în câte şapte limbi deodată// şi voi mă întrebați ce e poezia/ şi eu vă răspund: sunteți chiar în fața ei! // Se spune că e un fum care iese acum din biserică/ şi că biserica a luat foc/ iar în biserică lumea vorbeşte că stă un nebun/ care îşi rupe de la gură şi dă de mâncare porumbeilor voiajori – / dar am privit de sus spre o liberă şi închipuită democrație/ şi am văzut cum îmi cădea părul/ care acoperea iarba/luna spune cineva/ luminează foarte frumos de jur împrejurul sfintei cârciumi/ numită „La Principate” şi în care fiecare bea pe fiecare/ unde din senin/ mierla a început să fumege ca într-un paradis al fructelor de mare”.
Cum ar arăta viața fără fotografie‚ de Ion Cucu, volumul I dintr-un interviu de un cristian, Casa de Pariuri literare, Bucureşti, 2010, 70 pagini. Proiectele imaginate de un cristian sunt mereu surprinzătoare, aşteptată fiind – în timp – doar situarea valorică, omologarea celor implicați în respectivele proiecte. Cum ar fi, de pildă, această editură, Casa de pariuri literare. Printre primele apariții, o serie de 3 volume (Cum ar arăta viața fără fotografie, Sala Oglinzilor şi Fotograf la zece preşedinți) „care va scoate la lumină un autoportret neaşteptat: fotograful scriitorilor este el însuşi un scriitor. Fotograful scriitorilor poate oricând ilustra o istorie în imagini a literaturii române, dar o şi poate povesti”. Un interviu consistent marca „un cristian”, urmat de 28 de portrete ale scriitorilor prețuiți de Ion Cucu, de la Nichita Stănescu, Adrian Păunescu, Ana Blandiana & Geo Bogza (plus un trandafir alb, celebru, plus un Premiu Herder ce va fi fost primit de curând), până la Alex. Ştefănescu, Constantin Țoiu, Marin Preda.
Viața ca o... paradă, Jurnal de scriitor sub dictatură‚ vol. II, de Fănuş Băileşteanu, Editura Autograf MJM, Craiova, 2010, 280 pagini. Gândit inițial a da seamă, cât de cât, de 3 dictaturi – cea politică, cea economică şi cea a inspirației –, autorul consideră acest jurnal mai degrabă „un extras din lumea fascinantă a întâmplărilor şi a limbajului”. Ca înregistrări radiofonice difuzate la Radio Oltenia sau ca apariții în presa culturală locală, însemnările de față au de-a face fie cu prezentul, fie cu vremuri (literare au ba) nu chiar demult apuse. Vremuri în care, de pildă, unele romane, cum ar fi Drum în tăcere, erau tipărite în aproape 150.000 de exemplare. Figura ataşantă a tatălui apare nu doar în acel roman, ci este evocată şi în Viața ca o... paradă:
„Tatăl meu era pasionat de cărți şi-i plăceau, în mod deosebit, Liviu Rebreanu şi Marin Preda. În 1980, cam la două săptămâni după moartea monşerului, l-am luat cu mine la Bucureşti şi l-am dus şi la Mogoşoaia, la Casa Scriitorilor, să mâncăm o friptură, să bem o bere şi să vadă şi el Palatul Brâncovenesc. – Uite, i-am arătat la un moment dat din curte, la fereastra aia e camera unde a murit Marin Preda... S-a uitat lung, abia dezlipindu-şi privirea de la acea fereastră, după care l-am auzit: – Săracul Marin Preda, baremi să fi trăit şi să fi scris şi volumul al doilea al Delirului...Spusele tatălui mi-au reconfirmat atunci un gând care m-a muncit mereu şi care nu mă va lăsa în pace niciodată, tot de la el aflat prima dată: că omul, oricât ar trăi, niciodată nu poate să spună că le-a terminat pe toate şi nu mai are nimic de făcut. Indiferent însă ce-am făcea noi, copiii, față de părinți nu ne putem revanşa niciodată. Mi-aduc aminte, poetul Ioan Alexan-dru, cu banii încasați pe cartea de debut, s-a dus la târg şi i-a cumpărat tatălui său un vițel, motivul fiind că, atunci când a fost dat la şcoală, tatăl său şi-a vândut vițelul din bătătură să-l ajute. (...) Față de părinți însă fonciera niciodată nu poate fi plătită”.
Noi developări în perspectivă, de Dumitru Chioaru, colecția Paradigme, Editura Limes, 2010, 160 pagini. Dumitru Chioaru se dovedeşte a fi un rafinat observator al fenomenului literar din ultimele decenii. Adică exact acolo unde ecartul necesar (se poate numi şi „perspectivă”) bruiază, cu o probabilitate sau alta, verdicte şi ierarhii literare, Chioaru conturează/developează portrete individuale (de la Baghiu la Vinicius, de la Acosmei la Vancu, în ordine alfabetică) sau de grup cu o mare acuitate: „De fapt, nouăzeciştii şi douămiiştii se înscriu, individualizându-se în expresie, tot în cele trei direcții principale: postmodernismul, neoexpresionismul şi neoavangardismul, asumate de optzecişti. Dar o trăsătură comună poeților douămiişti, ca şi celor optzecişti şi nouăzecişti, este obsesia autenticității opusă tentației estetismului, marcând încă o dovadă a apartenenței lor la aceeaşi generație de creație. Constat însă că, dacă poezia optzeciştilor postmodernişti se deliricizează până ce înglobează totul în ființa de hârtie a textului, fiind preocupată mai mult de autenticitatea scriiturii, cea nouăzecistă şi, într-un mod mai radical, cea douămiistă se reliricizează, prin reorientarea atenției către substanța ontologică a discursului”.
Smulgerea zalei, de Liviu Georgescu, colecția Biblioteca Românească, Editura Paralela 45, 2010, 94 pagini. Înnoirile surprinzătoare țin de ceea ce alți poeți, mai puțin Liviu Georgescu, îşi propun. Fiind cea de-a 12-a carte de poeme a autorului din 2000 încoace, câte au fost publicate în România sau în SUA, Smulgerea zalei ne aminteşte că (mai) toți suntem legați de Nichita printr-un lanț cu zale mai mult sau mai puțin vizibile, fiindcă, nu-i aşa, „suntem ceea ce iubim”: „Mă ştiai, te ştiam, şi asta ne făcea să fim,/ albia râului ne cunoştea/ cum argintul ei în care ne topim./ Noi eram pentru că erai şi eram,/ umblând în mijlocul celorlalte mişcări./ Sufletele ni le lărgeam/ până când brusc îşi aminteau de ascunsele scări/ ce ne purtau în lumina nebună/ arzându-ne ochii. Existam cu adevărat acum,/ nu mai eram scrumul din lună.// Pe o câmpie strălucitoare şi dură/ nemurirea ta de epură/ se refăcea în vânt simultan/ dintr-o eterată gură/ vorbind o limbă neînțeleasă –/ ne crea pe-amândoi cum veneai, cum veneam,/ printr-un nerv mai înalt ne-ntrupam/ într-un tărâm cu altă durere,/ din pântece bogate şi sfere,/ dintr-un lichid amniotic, nenumit,/ crescând din bătăile inimii cum roşii maree/ din numere în spațiu ori şir”.
În trei zile lumea va fi devorată‚ de Ofelia Prodan, colecția Avanpost, Editura Paralela 45, 2010, 70 pagini.Ofelia Prodan are un ritm constant de publicare a unor volume noi de poezie şi beneficiază, iată, la cea mai recentă carte, de referințele lui Paul Cernat (care remarcă: „refuzul – transgresiv – al umanului în favoarea apocalipsei infraumane”, ceea ce face ca lumea să se vadă „bizar deformată, ca în coşmarurile expresioniştilor şi în halucinațiile suprarealiste”). Pe de altă parte, Ioan Es. Pop accentuează existența unui pretext epic ca punct de pornire al revelației poetice, de vreme ce, în acest volum, chiar şi construcțiile versificate „tot pe poveste se bizuie, tânjind ca prin aceasta să transmită mesaje mişcătoare despre martiraj, sfințenie, rătăcire, agonie şi dispariție”. Pretextele epice se arată sub diverse chipuri în cele 4 secțiuni ale cărții: un cărăbuş bătrân; un biet Savelciuc visător, purtător de răni şi de trup jalnic; al Maşei, salvatoarea lumii; al Noului Mesia, Răpan pre numele său: „nu vedeți că suntem cobaii lor că bagă în noi/ rahaturile astea de pastile până nu mai ştim/ nici cum ne cheamă stați sub păturica voastră/ la căldură şi Răpan e mort/ Răpan era cu adevărat noul Mesia/ şi voi tăceți voi tremurați voi credeți/ tot ce vă spun ei parcă intrase spiritul lui Răpan/ în mine şi vocea Domnului vorbea acum prin/ gura mea eu eram acum micul Răpan/ în doar zece minute m-au luat pe sus/ şi mi-au făcut şocuri electrice pentru prima oară/ şi când mi-au pus căluşul la gură/ m-am simțit cu adevărat liber”.
păpuşa de ceară, de Ana Dragu, Editura Charmides, Bistrița, 98 pagini. Volumul are următoarele secțiuni: „teodor”, „păpuşa de ceară”, „salonul”, „copilării [tatăl nostru]”, epilog. O păpuşă de ceară modelată, mai mult sau mai puțin, de prezența lui Teodor. Sau de absența lui, când „acasă” devine parcă un salon fără nume dintr-un spital fără ieşire (până şi cerul s-a retras: „nu privi în sus. deasupra nu mai e cer”). Ioan Es. Pop – direct sau prin mediatorii ce au urmat „Ieudului...” se iveşte printre rânduri: „nu oricând, nu oricum, aici maşinile respiră mecanic şi/ noi doar uneori când se deschide chepengul, coboară/ mereu de sus şi apoi legănat pe o scară de frânghie, de/ aia le tot spun: nu mai pipăiți pereții pentru o ieşire. mai/ bine stați cuminți în pat şi privirea în sus. din când în/ când unul oboseşte peste măsură şi atunci trebuie să/ aerisim. chepengul se clinteşte brusc şi nu oricine se/ atârnă de frânghia asta. nu oricine. pe lângă el o mie de/ ochi se prăbuşesc într-un morman dezorientat şi/ periculos. ai mei astupă cu oase gropile din pat. respiră/ cu unul mai puțin” Fără punct. Fără ieşire. No exit. Când şi când, câte o întâmplare rătăcită cântăreşte cât apariția unei noi cărți şi câte o carte cântăreşte cât o viață întreagă: „ana dragu s-a născut pe 13 noiembrie 1976 în bistrița, 13 mai 2000 în bucureşti, 10 septembrie 2004 în bistrița, 6 aprilie 2008 la sângeorz băi.” Coperta volumului îi aparține lui Eugen Vuțescu.
Cartea cu anluminură, de Paul Aretzu, Editura Pământul, Craiova, 2010, 72 pagini. Ajuns la cea de-a zecea sa carte – dintre care trei de critică literară – Paul Aretzu are dezinvoltura de a scrie poeme despre credință, spiritualitate, Dumnezeu şi alte „lucruri sfinte” cu o prospețime ce nu are nimic de-a face cu solemnitatea căznită, de fațadă, ori cu uscăciunea monotonă a dogmei: „poemul era om întins pe jeratic, deschidea gura,/ clipea ca şi cum ar fi vrut să spună ceva. şi/ cineva, nu ştim cine anume, aruncase nadă să-l/ prindă, şi poemul se zvârcolea cu omul în el,/ înălțându-şi capul, cu dungile pe frunte cât degetul,/ cu brațele desfăcute.// mă poți învia oricând, chiar dacă n-am murit./ mă poți găsi în cimitirul viilor,/ lucrând anluminura./ vrabie singură pe câmpul cu brume.// acopeream litere cu insecte şi aveam poemul/ insectar: lăcustă, coropişniță, vaca Domnului,/ libelulă, cârcâiac, rusalie, călugăriță, leul furnicilor,/ buburuză, cărăbuş auriu, licurici, buhai de baltă, calul/ popii, boul bălții, gândacul de bălegar, croitor, lupul/ albinelor, nasicorn, răgace, fluture coada rândunicii,/ fluture ochi de păun de noapte, fluture de mătase,/ fluture nălbar şi tot neamul lor, trântor. astfel este în veci/ poemul insectar, împodobit cu un porumbel/ înfoiat.”
Blues pentru cai verzi, de Letiția Ilea, Editura Cartea Românească, 86 pagini. Între „osătreacăşiasta” şi „tot mai mulți dincolo”, o (bio)existență poetică petrecută la adăpostul unor cai verzi, neasemuit de verzi. Ei pot avea la urechi „primele cireşe”, tropotesc prin vise de dimineață ori se opresc toropiți la „măsuțe rotunde” (ca în poemul dedicat lui Gheorghe Crăciun): „din armurile noastre de fum/ putem vedea chiar răsăritul/ căci ne-am antrenat corespunzător/ cei morți aproape că nu sunt morți/ cei vii aproape că nu sunt vii/ în țara nimănui de cafea şi tutun/ la măsuțe rotunde// aceasta e ultima viață/ dincolo de care există/ da/ există ceva altceva/ neasemuit nebănuit/ cu sclipiri nemaivăzute”. Pentru că, nu-i aşa?!, „totul poate fi luat de la capăt”. Pentru Al. Cistelecan, volumul este un exercițiu de exorcizare a unui pustiu total, ce „videază nu doar viața, ci şi moartea”, iar Octavian Soviany o consideră pe Letiția Ilea „mai convingătoare ca niciodată în rolul acestei Cenuşerese beckettiene care viețuieşte parcă în nisipul unei uriaşe clepsidre şi tinde să devină ea însăşi în cele din urmă nisip”.
fructedemare@yahoo.com, meeresfrücht @yahoo.com, fruitsdemer@yahoo.com, seafood@yahoo.com, de Corneliu Antoniu, Fundația Culturală Antares, 2010, 48 pagini. Cum fructele de mare sau florile de mină sunt greu truvabile şi nu sunt prețuite chiar de oricine, aşa şi cele 10 poeme din acest volum pot delecta (în 2, 3 sau 4 limbi) sau pot fi trecute cu vederea. Şi totuşi, cum să treci cu vederea o „îmblânzire a oglinzilor perfecte”: „m-am mutat acum în/ turla bisericii „Sfintele Principate”/ într-o lucarnă pe unde intră curcubeul/ şi imnurile cereşti în câte şapte limbi deodată// şi voi mă întrebați ce e poezia/ şi eu vă răspund: sunteți chiar în fața ei! // Se spune că e un fum care iese acum din biserică/ şi că biserica a luat foc/ iar în biserică lumea vorbeşte că stă un nebun/ care îşi rupe de la gură şi dă de mâncare porumbeilor voiajori – / dar am privit de sus spre o liberă şi închipuită democrație/ şi am văzut cum îmi cădea părul/ care acoperea iarba/luna spune cineva/ luminează foarte frumos de jur împrejurul sfintei cârciumi/ numită „La Principate” şi în care fiecare bea pe fiecare/ unde din senin/ mierla a început să fumege ca într-un paradis al fructelor de mare”.
Cum ar arăta viața fără fotografie‚ de Ion Cucu, volumul I dintr-un interviu de un cristian, Casa de Pariuri literare, Bucureşti, 2010, 70 pagini. Proiectele imaginate de un cristian sunt mereu surprinzătoare, aşteptată fiind – în timp – doar situarea valorică, omologarea celor implicați în respectivele proiecte. Cum ar fi, de pildă, această editură, Casa de pariuri literare. Printre primele apariții, o serie de 3 volume (Cum ar arăta viața fără fotografie, Sala Oglinzilor şi Fotograf la zece preşedinți) „care va scoate la lumină un autoportret neaşteptat: fotograful scriitorilor este el însuşi un scriitor. Fotograful scriitorilor poate oricând ilustra o istorie în imagini a literaturii române, dar o şi poate povesti”. Un interviu consistent marca „un cristian”, urmat de 28 de portrete ale scriitorilor prețuiți de Ion Cucu, de la Nichita Stănescu, Adrian Păunescu, Ana Blandiana & Geo Bogza (plus un trandafir alb, celebru, plus un Premiu Herder ce va fi fost primit de curând), până la Alex. Ştefănescu, Constantin Țoiu, Marin Preda.
Viața ca o... paradă, Jurnal de scriitor sub dictatură‚ vol. II, de Fănuş Băileşteanu, Editura Autograf MJM, Craiova, 2010, 280 pagini. Gândit inițial a da seamă, cât de cât, de 3 dictaturi – cea politică, cea economică şi cea a inspirației –, autorul consideră acest jurnal mai degrabă „un extras din lumea fascinantă a întâmplărilor şi a limbajului”. Ca înregistrări radiofonice difuzate la Radio Oltenia sau ca apariții în presa culturală locală, însemnările de față au de-a face fie cu prezentul, fie cu vremuri (literare au ba) nu chiar demult apuse. Vremuri în care, de pildă, unele romane, cum ar fi Drum în tăcere, erau tipărite în aproape 150.000 de exemplare. Figura ataşantă a tatălui apare nu doar în acel roman, ci este evocată şi în Viața ca o... paradă:
„Tatăl meu era pasionat de cărți şi-i plăceau, în mod deosebit, Liviu Rebreanu şi Marin Preda. În 1980, cam la două săptămâni după moartea monşerului, l-am luat cu mine la Bucureşti şi l-am dus şi la Mogoşoaia, la Casa Scriitorilor, să mâncăm o friptură, să bem o bere şi să vadă şi el Palatul Brâncovenesc. – Uite, i-am arătat la un moment dat din curte, la fereastra aia e camera unde a murit Marin Preda... S-a uitat lung, abia dezlipindu-şi privirea de la acea fereastră, după care l-am auzit: – Săracul Marin Preda, baremi să fi trăit şi să fi scris şi volumul al doilea al Delirului...Spusele tatălui mi-au reconfirmat atunci un gând care m-a muncit mereu şi care nu mă va lăsa în pace niciodată, tot de la el aflat prima dată: că omul, oricât ar trăi, niciodată nu poate să spună că le-a terminat pe toate şi nu mai are nimic de făcut. Indiferent însă ce-am făcea noi, copiii, față de părinți nu ne putem revanşa niciodată. Mi-aduc aminte, poetul Ioan Alexan-dru, cu banii încasați pe cartea de debut, s-a dus la târg şi i-a cumpărat tatălui său un vițel, motivul fiind că, atunci când a fost dat la şcoală, tatăl său şi-a vândut vițelul din bătătură să-l ajute. (...) Față de părinți însă fonciera niciodată nu poate fi plătită”.
Noi developări în perspectivă, de Dumitru Chioaru, colecția Paradigme, Editura Limes, 2010, 160 pagini. Dumitru Chioaru se dovedeşte a fi un rafinat observator al fenomenului literar din ultimele decenii. Adică exact acolo unde ecartul necesar (se poate numi şi „perspectivă”) bruiază, cu o probabilitate sau alta, verdicte şi ierarhii literare, Chioaru conturează/developează portrete individuale (de la Baghiu la Vinicius, de la Acosmei la Vancu, în ordine alfabetică) sau de grup cu o mare acuitate: „De fapt, nouăzeciştii şi douămiiştii se înscriu, individualizându-se în expresie, tot în cele trei direcții principale: postmodernismul, neoexpresionismul şi neoavangardismul, asumate de optzecişti. Dar o trăsătură comună poeților douămiişti, ca şi celor optzecişti şi nouăzecişti, este obsesia autenticității opusă tentației estetismului, marcând încă o dovadă a apartenenței lor la aceeaşi generație de creație. Constat însă că, dacă poezia optzeciştilor postmodernişti se deliricizează până ce înglobează totul în ființa de hârtie a textului, fiind preocupată mai mult de autenticitatea scriiturii, cea nouăzecistă şi, într-un mod mai radical, cea douămiistă se reliricizează, prin reorientarea atenției către substanța ontologică a discursului”.
Smulgerea zalei, de Liviu Georgescu, colecția Biblioteca Românească, Editura Paralela 45, 2010, 94 pagini. Înnoirile surprinzătoare țin de ceea ce alți poeți, mai puțin Liviu Georgescu, îşi propun. Fiind cea de-a 12-a carte de poeme a autorului din 2000 încoace, câte au fost publicate în România sau în SUA, Smulgerea zalei ne aminteşte că (mai) toți suntem legați de Nichita printr-un lanț cu zale mai mult sau mai puțin vizibile, fiindcă, nu-i aşa, „suntem ceea ce iubim”: „Mă ştiai, te ştiam, şi asta ne făcea să fim,/ albia râului ne cunoştea/ cum argintul ei în care ne topim./ Noi eram pentru că erai şi eram,/ umblând în mijlocul celorlalte mişcări./ Sufletele ni le lărgeam/ până când brusc îşi aminteau de ascunsele scări/ ce ne purtau în lumina nebună/ arzându-ne ochii. Existam cu adevărat acum,/ nu mai eram scrumul din lună.// Pe o câmpie strălucitoare şi dură/ nemurirea ta de epură/ se refăcea în vânt simultan/ dintr-o eterată gură/ vorbind o limbă neînțeleasă –/ ne crea pe-amândoi cum veneai, cum veneam,/ printr-un nerv mai înalt ne-ntrupam/ într-un tărâm cu altă durere,/ din pântece bogate şi sfere,/ dintr-un lichid amniotic, nenumit,/ crescând din bătăile inimii cum roşii maree/ din numere în spațiu ori şir”.
În trei zile lumea va fi devorată‚ de Ofelia Prodan, colecția Avanpost, Editura Paralela 45, 2010, 70 pagini.Ofelia Prodan are un ritm constant de publicare a unor volume noi de poezie şi beneficiază, iată, la cea mai recentă carte, de referințele lui Paul Cernat (care remarcă: „refuzul – transgresiv – al umanului în favoarea apocalipsei infraumane”, ceea ce face ca lumea să se vadă „bizar deformată, ca în coşmarurile expresioniştilor şi în halucinațiile suprarealiste”). Pe de altă parte, Ioan Es. Pop accentuează existența unui pretext epic ca punct de pornire al revelației poetice, de vreme ce, în acest volum, chiar şi construcțiile versificate „tot pe poveste se bizuie, tânjind ca prin aceasta să transmită mesaje mişcătoare despre martiraj, sfințenie, rătăcire, agonie şi dispariție”. Pretextele epice se arată sub diverse chipuri în cele 4 secțiuni ale cărții: un cărăbuş bătrân; un biet Savelciuc visător, purtător de răni şi de trup jalnic; al Maşei, salvatoarea lumii; al Noului Mesia, Răpan pre numele său: „nu vedeți că suntem cobaii lor că bagă în noi/ rahaturile astea de pastile până nu mai ştim/ nici cum ne cheamă stați sub păturica voastră/ la căldură şi Răpan e mort/ Răpan era cu adevărat noul Mesia/ şi voi tăceți voi tremurați voi credeți/ tot ce vă spun ei parcă intrase spiritul lui Răpan/ în mine şi vocea Domnului vorbea acum prin/ gura mea eu eram acum micul Răpan/ în doar zece minute m-au luat pe sus/ şi mi-au făcut şocuri electrice pentru prima oară/ şi când mi-au pus căluşul la gură/ m-am simțit cu adevărat liber”.
păpuşa de ceară, de Ana Dragu, Editura Charmides, Bistrița, 98 pagini. Volumul are următoarele secțiuni: „teodor”, „păpuşa de ceară”, „salonul”, „copilării [tatăl nostru]”, epilog. O păpuşă de ceară modelată, mai mult sau mai puțin, de prezența lui Teodor. Sau de absența lui, când „acasă” devine parcă un salon fără nume dintr-un spital fără ieşire (până şi cerul s-a retras: „nu privi în sus. deasupra nu mai e cer”). Ioan Es. Pop – direct sau prin mediatorii ce au urmat „Ieudului...” se iveşte printre rânduri: „nu oricând, nu oricum, aici maşinile respiră mecanic şi/ noi doar uneori când se deschide chepengul, coboară/ mereu de sus şi apoi legănat pe o scară de frânghie, de/ aia le tot spun: nu mai pipăiți pereții pentru o ieşire. mai/ bine stați cuminți în pat şi privirea în sus. din când în/ când unul oboseşte peste măsură şi atunci trebuie să/ aerisim. chepengul se clinteşte brusc şi nu oricine se/ atârnă de frânghia asta. nu oricine. pe lângă el o mie de/ ochi se prăbuşesc într-un morman dezorientat şi/ periculos. ai mei astupă cu oase gropile din pat. respiră/ cu unul mai puțin” Fără punct. Fără ieşire. No exit. Când şi când, câte o întâmplare rătăcită cântăreşte cât apariția unei noi cărți şi câte o carte cântăreşte cât o viață întreagă: „ana dragu s-a născut pe 13 noiembrie 1976 în bistrița, 13 mai 2000 în bucureşti, 10 septembrie 2004 în bistrița, 6 aprilie 2008 la sângeorz băi.” Coperta volumului îi aparține lui Eugen Vuțescu.
Cartea cu anluminură, de Paul Aretzu, Editura Pământul, Craiova, 2010, 72 pagini. Ajuns la cea de-a zecea sa carte – dintre care trei de critică literară – Paul Aretzu are dezinvoltura de a scrie poeme despre credință, spiritualitate, Dumnezeu şi alte „lucruri sfinte” cu o prospețime ce nu are nimic de-a face cu solemnitatea căznită, de fațadă, ori cu uscăciunea monotonă a dogmei: „poemul era om întins pe jeratic, deschidea gura,/ clipea ca şi cum ar fi vrut să spună ceva. şi/ cineva, nu ştim cine anume, aruncase nadă să-l/ prindă, şi poemul se zvârcolea cu omul în el,/ înălțându-şi capul, cu dungile pe frunte cât degetul,/ cu brațele desfăcute.// mă poți învia oricând, chiar dacă n-am murit./ mă poți găsi în cimitirul viilor,/ lucrând anluminura./ vrabie singură pe câmpul cu brume.// acopeream litere cu insecte şi aveam poemul/ insectar: lăcustă, coropişniță, vaca Domnului,/ libelulă, cârcâiac, rusalie, călugăriță, leul furnicilor,/ buburuză, cărăbuş auriu, licurici, buhai de baltă, calul/ popii, boul bălții, gândacul de bălegar, croitor, lupul/ albinelor, nasicorn, răgace, fluture coada rândunicii,/ fluture ochi de păun de noapte, fluture de mătase,/ fluture nălbar şi tot neamul lor, trântor. astfel este în veci/ poemul insectar, împodobit cu un porumbel/ înfoiat.”