Gheorghe Grigurcu: "LĂUNTRIC, NU INTRU ÎN TIPARUL VÎRSTEI MELE ACTUALE"

Stimate domnule Gheorghe Grigurcu, în dorința de a realiza acest interviu aniversar cu dumneavoastră, am încercat să-mi reîmprospătez cât de cât memoria, răscolind mai cu seamă excelenta carte de convorbiri pe care v-a consacrat-o recent Dora Pavel: O provocare adresată destinului. Cartea, de aproape 250 de pagini, este – trebuie să recunosc – un seducător vademecum, documentar autobiografic al devenirii dumneavoastră interioare şi nu numai, ingenios montat din cadre scripturale care mai de care mai pregnant-memorabile, închipuind pe parcurs, din întrebare în întrebare, portretul unei mari conştiințe a scrisului, complet articulat, surprins în mişcare, parcă întreg, fără rest. Sensul discursului, „regizat” de Dora Pavel şi „jucat” de protagonist cu nedisimulată voluptate a spectacolului de „gîndiri şi de imagini”, pare – dacă am observat bine – marcat ascensional, ca să nu spun vorba mare, apoteotic: secvențele finale sondează la minuție raportul cu divinitatea sau, prin simpatie ori ricoşeu, problematica geniului. N-are rost să insist, colegul meu Ion Zubaşcu a scris un comentariu aplicat la respectiva carte. Fapt e că după „epuizanta” Dora Pavel, îmi va fi greu să vă adresez o întrebare cu adevărat „nouă”. Consimțind la această fatalitate, vă rog să acceptați, pentru început, cumințenia unei întrebări, iată, inevitabile: ce mai faceți, cum vă simțiți la 75 de ani, domnule Grigurcu?

Aş minți, stimate domnule Marian Drăghici, dacă v-aş răspunde că mă simt strălucit, aş jigni Providența dacă m-aş plînge excesiv. Lăsînd la o parte faptul că îndrăznesc a mă socoti, atît cît aş putea fi „reprezentativ” pe eşichierul literelor, în primul rînd poet, îmi amintesc de-o remarcă a lui Nicolae Manolescu, care spunea, mi se pare că la aniversarea lui Matei Călinescu, că puțini critici români au atins vîrsta de 75 de ani. Aşadar, să fiu mulțumit pentru moment de împrejurarea că pot citi şi scrie, că pot face preumblări zilnice cu cîinii mei. Vă mărturisesc pe deasupra că, lăuntric, nu intru în tiparul vîrstei în chestiune. Mă uit în oglindă şi mi se pare că sunt grimat în vederea unui spectacol, ceea ce mă amuză. În ființa mea, trăiesc concomitent şi adesea se frămîntă, căutînd o ieşire în afară, copilul, adolescentul, tînărul care am fost odinioară, cărora le datorez actuala mea configurație morală. Nemaiînregistrîndu-se ca atare în catalogul obiectiv al existenței, numitele ipostaze au devenit ficțiuni tutelare, ocrotitoare în pofida ordinii cronologice. Au prestigiul, aura iradiantă a unor eroi romaneşti, cu specificarea că se cuprind într-un roman pe care îl pot citi doar eu. În ultimii ani, în tot mai puținele ceasuri „libere” pe care le mai am, de regulă cele insomniace, mă asaltează amintirile, acoperindu-mi întreg ecranul minții. Încerc să fac o deosebire între memorie şi amintire. Pe cînd memoria e un act administrativ, dacă vreți un inventar sau un proces-verbal, amintirea e o ficțiune, o metaforă a trecutului. Implicînd selecția, stilizarea, transfigurarea, e asemănătoare unui fapt estetic. Memoria ține de contingent, amintirea de absolut. Mă pomenesc captivul amintirilor, ca şi cum ele ar încerca să mă încredințeze că dispun de-o continuitate a eului, de-o organicitate imună la ravagiile timpului, simplă convenție acesta, rezultat al laturii fizice a ființării noastre. Sunt gardat de propriile-mi figuri succesive, pe un drum care nu peste foarte multă vreme va avea neîndoielnic un capăt. Oare Neantul ce mi se va deschide în față îmi va cere acest chip multiplu şi totodată unitar cu care încerc, iată, a supraviețui? Adică ultima rezistență, ultimul resort al identității! Ori, Doamne, e un locaş al tuturor posibilităților, un miraculos depozit de virtualități, ca-n Mallarmé sau în vechea gîndire chineză? Cum se zice: vom trăi şi vom vedea…

À propos de „captivul amintirilor”... S-au petrecut în astă iarnă exact 105 ani de cînd, la Iaşi, G. Ibrăileanu îşi lăsa în antreul camerei de lucru a lui C. Stere bățul de cireş noduros cu care se ferea de cîini şi de lunecuş şi năvălea peste prietenul său mai înstărit, spre a-l îndemna, a cîta oară, cu stăruința febrilă a unui mistic răsăritean, ba să se lase ales primar al urbei bahluiene, ba să facă o revistă de cultură. Cum ştim, C. Stere primar de Iaşi nu s-a ales, Àpublicație, în martie 1906, a fondat, sub denumirea Viața Românească. Banii, logistica, or fi venit dinspre C. Stere, dar prestigiul excepțional, dăinuitor pînă astăzi, revista şi l-a tras de la truditul Critic...
Se ştie prea bine că v-ați format la Cluj, în raza lui Lucian Blaga, a revistei Steaua, în paginile căreia ați şi debutat. Momentul este evocat cu căldură de profesorul Ion Pop în articolul alăturat. Vă amintiți cum era Viața Românească şi în ce împrejurări ați descoperit-o, la începuturile dumneavoastră literare?

Să recunosc mai întîi că Viața Românească din anii ’50, ori de la începutul anilor ’60, nu m-a prea interesat. Cîteva numere ale revistei ce mi-au căzut în mînă erau, în pofida înfățişării lor „serioase” de carte, anoste, înțesate de rumeguşul lozincard al epocii. În schimb, ca student la Universitatea din Cluj, am avut prilejul de-a citi o serie de numere ale Vieții Româneşti interbelice. Am urmărit în ele mai cu seamă polemicile lui G. Ibrăileanu, care, deşi oponent al lui E. Lovinescu şi al cenaclului său, mi-a cîştigat simpatia pentru vibrația scriiturii denotînd o bună conştiință, o dăruire dincolo de jocul, şi acesta suficient de ingenios, al argumentelor de pe poziția adesea contrară „autonomiei esteticului”. Simpatie ce a devenit admirație, după ce am cunoscut Privind viața şi Adela. Ibrăileanu a murit chiar în anul naşterii mele, ca şi C. Stere, care, după cum am auzit în familie, ar fi fost rudă prin alianță cu o mătuşă a mea. În anul de pomină pentru mine, 1954, cînd m-am înscris la Şcoala de literatură, de unde m-am văzut izgonit peste numai un trimestru ca „element duşmănos”, am încercat enorma bucurie de a-i asculta conferențiind pe G. Călinescu despre Cehov, sub cupola Academiei, şi pe M. Ralea despre Anatole France, în sala fostei Fundații Carol I. În ochii adolescentului venit de la capătul țării, cei doi se oglindeau aidoma unor semizei. Marcați de-o bătrînețe incipientă ca de eternitate… L-am cunoscut şi pe longevivul D. I. Suchianu, care, în copilărie, a stat pe genunchii lui I. L. Caragiale. Văd că ați binevoit a-l aminti pe Blaga. Nu e în zadar. Într-una din numeroasele convorbiri pe care le-am avut cu marele om, a venit vorba şi de revistele noastre importante dintre cele două războaie. Spre surprinderea mea, Blaga n-a pus pe locul întîi, aşa cum mă aşteptam, Revista Fundațiilor Regale, în opinia sa „eclectică”, „de tip magazin”, ci Gândirea şi Viața Românească, pentru că aveau „un program”, „un profil aparte”. După ani destui, m-am apropiat de Viața Românească, revenită pe făgaşul cel bun, pe cînd se afla sub directoratul lui Ioanichie Olteanu, membru al Cercului literar de la Sibiu, care mă cunoştea încă de la Oradea, cînd, elev în ultima clasă de liceu, participasem la o „şezătoare literară” de la Bibliotecă, urmată de o întîlnire la restaurant cu scriitorii ce ne-au onorat urbea. Intelect ager, cu un simț fin al valorii, natură echilibrată într-un mediu nescutit de tensiuni, Ioanichie Olteanu purta cu eleganță o melancolie a poetului refulat. Am devenit redactor al Vieții Româneşti, îndată după evenimentele din decembrie, la propunerea lui Petre Got, cînd director al publicației ajunsese strălucitorul Petru Creția. Lua sfîrşit astfel un lung răstimp de restrişte, cînd, din pricini politice, n-am putut beneficia de un serviciu şi nici de dreptul de a părăsi Amarul Tîrg. Regret că, neizbutind a căpăta o locuință în Capitală, n-am putut avea la redacție decît o prezență sporadică. Conducerea revistei a avut bunătatea de a-mi tolera, în aceste condiții, prestația de cele mai multe ori exclusiv scriptică.

Spre folosul revistei, desigur. Căci sunteți, domnule Grigurcu, fără dubiu, criticul literar cel mai important legat de Viața Românească după căderea comunismului, colaborator dar şi redactor, perioadă în care programul fondatorilor, clasicizat de stînga, s-a dat complet peste cap,redirecționat într-o direcție de dreapta „naturală”, perfect vizibilă - cred. Schimbarea s-a făcut sub presiunea istoriei, cum se spune, şi era inevitabilă după o revoluție anticomunistă, cu redactori ca Petru Creția, Cezar Baltag, Ileana Mălăncioiu, Gheorghe Grigurcu, Vasile Andru, Liviu Ioan Stoiciu, Caius Traian Dragomir, Nicolae Prelipceanu. Din perspectiva dumneavoastră, o atare convertire poate fi considerată ca „trădătoare” a cauzei inițiale? S-ar răsuci, adică, C. Stere şi G. Ibrăileanu în mormînt citind azi, acolo unde sunt, revista lor? Întrebarea se adresează criticului, dar şi directorului de Acolada care sunteți…

Da, e o întrebare interesantă. Nu cred că C. Stere şi G. Ibrăileanu „s-ar răsuci în mormînt”, deoarece actuala față a publicației lor se arată mai apropiată de ceea ce era aceasta inițial, decît faza sa „realist socialistă”. Importantă a fost – nu-i aşa? – apertura spre normalitate care s-a înfăptuit, chiar dacă nu la modul optim, după „liberalizarea” din 1965. „Stînga” vechilor socialişti ne apare azi idilică, revolută, cu neputință de resuscitat în prezentul nostru echivoc, apăsător, de „tranziție” mereu tergiversată. Semnificativ, formația lui Sergiu Cunescu s-a văzut înghițită fără menajamente de PSD, după tipicul sacrificării Partidului Social-Democrat al lui Constantin Titel-Petrescu. Infestată de comunism, ideea însăşi de stînga, nu pare, pentru moment, a avea un viitor. Comunismul a avut grijă a o compromite. Aşa încît, dreapta readuce la viață acele valori ale societății pe care le respecta în cea mai mare parte şi stînga antebelică. O orientare ilustrată de personalități precum C. Dobrogeanu-Gherea, Paul Bujor, C. Stere, G. Ibrăileanu, care s-ar cutremura să afle că, în pretinsul lor siaj, s-au aşezat proletcultiştii, condeierii aserviți unei propagande primitive. Era nevoie de o apăsare energică pe un taler al balanței, pentru ca lucrurile să se îndrepte. Contradicția ce apare în diagrama istorică a Vieții Româneşti nu este, prin urmare, între stînga şi dreapta, ci între cenzură şi ideologizarea forțată, pe de-o parte şi exprimarea liberă, statutul democratic, pe de alta. Redacția venerabilei reviste a avut într-adevăr şansa de-a beneficia în ultimele două decenii de cîțiva autori nu doar înzestrați, ci şi posedînd o dignitate a spiritului, uneori chiar de o dispoziție polemică în apărarea crezului lor. Situarea acestora la polul dreptei e, în primul rînd, un semn al „politicii corecte” sub raport intelectual.

Aş vrea să vă întreb cum apreciați literatura tinerilor şi rostul lor, ca scriitori, în societatea actuală? Încurajați angajarea în cariera scrisului, ca „destin sever” total implicat?

Literatura tinerilor? E în principiu promițătoare, conținînd acel mister al noutății care urmează, în cazurile fericite, „cu destin”, a se developa. Precum la multe concursuri, la startul fiecărei noi serii de poeți se întîmplă să fie o oarecare îmbulzeală, pentru ca, pe parcurs şi mai ales la final, să se aleagă doar cîteva nume. La ceasul actual întîlnim mulți poeți de 20 sau 30 de ani, circumstanță ce mă opreşte (deşi unii mi-au plăcut mult) să dau nume. N-am o perspectivă mulțumitoare a manifestării lor şi mi-e teamă să nu greşesc. Profit, totuşi, de ocazie pentru a-mi exprima din nou surprinderea față de un fenomen extins în rîndul junilor literați: o decuplare față de trecut, față de predecesori. O surprindere „bătrînească”, o puteți lua la rigoare şi aşa, deşi, cunoscînd la viața mea vreo cinci generații, aş înclina să vorbesc mai curînd de o mutație de conştiință. Noi eram cu totul altfel. Eu unul nutream o adevărată evlavie față de scriitorii mai în vîrstă, îi căutam cu febrilitate, nu doar pe cei mai „mari”, ci şi pe alții pe care-i ştiam din cărțile lui E. Lovinescu, G. Călinescu, Perpessicius, Vladimir Streinu, Şerban Cioculescu, interzise în anii mei de liceu şi facultate şi chiar după aceea. Pe cînd azi, ce vedem? Tinerii se izolează într-un soi de rezervație generaționistă, etanşă. Nu ne adresează cuvîntul şi au aerul că puțin le pasă de al nostru. De parcă fiecare ar vorbi o limbă pe care n-o înțelege celălalt…Nu e o iluzie, căci şi alți literați de leatul meu mi-au confirmat cu jenă impresia. Să fie cumva o reacție iritată pentru că li se pare tinerilor confrați că inovațiile „s-au fumat” şi lor nu le-ar rămîne modalități suficiente de afirmare? Ori pentru că preiau o anume asperitate a comportării, un egotism frust din mediile ariviste şi interlope, ca un brand al „succesului”? Ori pentru că ambiția uscată pe care o nutresc are o alonjă atît de mare, încît nu se mai sinchiseşte de contextul autohton, poate în genere de contextul epocii, țintind direct o proiectare în absolut? Există şi excepții, dar, din păcate, asemenea întrebări planează asupra multora dintre condeierii tineri pe care-i urmăresc, nu doar cu interes, ci şi, uneori, cu strîngere de inimă. Oricum, le urez tuturor o frumoasă realizare literară şi omenească.

În cartea sa, Dora Pavel vă întreabă la un moment dat, după o preparare atentă, plină de tact, în stilu-i curat imprevizibil, ba direct-la-țintă, ba tandru-învăluitor: „Aveți o operă impresionantă, domnule Grigurcu. Cele peste 50 de volume de versuri, aforisme, eseuri, studii literare (adevărate istorii literare) v-au legitimat de mult ca pe un veritabil „critic de direcție”, cum ați fost numit, grefat pe un spirit vertical, justițiar. Dacă ați fi invitat să intrați în Academia Română, credeți că acolo, în acel for, v-ați mai manifesta la fel de intransigent? Şi credeți că ați reuşi, din acel rang, să vă faceți auzit, să schimbați ceva în ierarhiile culturii române?”. Au trecut trei ani, dar întrebarea rămîne valabilă. Deşi, în gustul meu, să nu se supere Dora Pavel, aş renunța de bună voie la ultima interogație ca pur utopică, adică întrecînd, în context autohton, puterile unei personalități singulare. Fie insul cît de înstelat pe frunte, schimbarea – ne-am mai înțelepțit şi noi un pic – nu de un singur ins depinde, oricît de excepțional înzestrat ar fi insul acela, ci de sistem. Iar sistemul… Vă mențineți răspunsul din 2008, trist, nuanțat-dezabuzat, invocînd cuminte „această etapă crepusculară”?

„Etapa crepusculară” în care m-am pomenit e un dat obiectiv. Repet, poate cu naivitate, că n-am cu toate acestea simțămîntul de-a mă fi schimbat mult odată cu scurgerea ultimelor decenii, exceptînd desigur aspectul somatic. Urmez a-mi exprima anumite opinii asupra vieții literare în curs, chiar dacă unele din ele au produs contrarietăți. Nu m-am gîndit, dar un autor mai tînăr mi-a atras atenția că aş fi azi cronicarul literar cu cel mai îndelungat stagiu de activitate din țară. În sfîrşit! Să ajung ditamai academician şi să schimb „ierarhiile culturii române”? Vorbe mari pe care prefer să le ocolesc pentru a reaminti că „ierarhiile” cu pricina nu sunt imuabile. Se schimbă oarecum de la sine, precum priveliştea, pe bolta cerească, a norilor. Factori previzibili sau imprevizibili, obscuri sau aflați la vedere dau cîte un bobîrnac falselor glorii şi scot la iveală nume revelatoare. Unele dintre propozițiile mele critice au fost luate în seamă, altora poate le va veni rîndul mai tîrziu. La un moment dat, N. Manolescu, cel atît de norocos împlîntat în prezent, susținea că n-ar trebui să ne punem nădejdea în posteritate, deoarece aceasta va avea propriile-i probleme. Aş zice şi da şi nu! Mai ales nu! Dacă posteritatea ar fi fost oarbă şi surdă la durata care a făcut-o posibilă, nu s-ar mai vorbi nici de Bach, nici de Hölderlin, nici de Rimbaud, nici de Van Gogh. Şi noi, românii, ne-am mai aminti oare de Budai-Deleanu sau de Macedonski? Nimeni n-ar putea prognoza cu seriozitate ce vor spune urmaşii noştri. Să ne mărginim, prin urmare, dacă slujim critica, la satisfacția pe care ne-o poate produce stabilirea unor valori care se întîmplă sub pana noastră. Refuzînd să jur pe geniul lui Nichita Stănescu şi să subscriu la elogiul exacerbat adus unor şaizecişti, mă bucur că am scris între primii, în tonalitatea meritată, despre poeți precum Leonid Dimov, M. Ivănescu, Emil Brumaru, Constantin Abăluță, Miron Kiropol, Daniel Turcea şi, nu în ultimul rînd, Florin Mugur, pe care „fruntaşii” comentariului şaizecist i-au tratat (uneori îi mai tratează) cu mare rezervă.

Cum spuneți, şi aici am vrut să ajungem, printre şaizeciştii pe care i-ați apreciat şi comentat se numără şi Florin Mugur, poetul „Dansului cu cartea”, de la a cărui dispariție s-au împlinit douăzeci de ani în februarie. În paranteză fie spus, am încercat cu trei-patru ani în urmă, dintr-un soi de revoltă la tăcerea fioroasă, compactă, neagră în cerul gurii, ce învăluie o atare valoroasă poezie, necunoscută de generațiile mai crude, să alcătuiesc aşa, de dragul poetului şi-a poeziei lui, o culegere reprezentativă. Îi fusesem cumva apropiat, prin poezie şi boala soțiilor, îndelung umilitoare, incurabilă, necruțătoare. Când a luat Premiul revistei Tomis pentru Firea lucrurilor, în vara lui 1989 – eu luam acolo premiul pentru debut –, Mugur spunea, şi se vedea pe el, că nu mai ieşise din Bucureşti de şapte ani. Era proaspăt rămas văduv, dacă se poate spune aşa, tremura întruna, surîdea ca epuizat, nu-şi găsea defel locul – condiție pe care aveam s-o încerc, iertată fie-mi această mărturisire, tot după şapte ani de agonie a jumătății conjugale.La moartea lui aşa cum a fost, pe nepusă masă, ce era să fac, am scris dintr-o suflare un text poematic vag tînguitor publicat în Contrapunct, cu titlul A mers pe pămînt ca pe apă. Pentru cine nu-l cunoaşte, aşa călca Florin Mugur, şontîc-şontîc, pe pămînt ca pe apă. O sechelă a poliomielitei... Bun, şi intenția antologatoare, telefonic exprimată, s-a izbit de refuzul categoric al lui Petru Romoşan, deținătorul copyright-ului:„Mai întîi fac eu o antologie, şi pe urmă”…Foarte bine, am răsuflat în barbă a uşurare, numai s-o facă… Trecut-au anii – şi nimic. Buna mea credință aştepta ca moştenitorul drepturilor poetului (editor foarte bun, nimic de zis) să vină cu o carte-Mugur acum în februarie, la comemorarea a două decenii de la plecarea poetului –, şi tot nimic. Mă rog, poate n-am auzit eu, deocamdată, de noua carte-Mugur scoasă de discretul Romoşan!... Închid paranteza, rugîndu-vă să evocați, pentru cititorul de azi, persoana şi poezia celui ce s-a prăpădit în urmă cu două decenii...

Regret mult că se întîmplă ceea ce se întîmplă cu Petru Romoşan. Nu sunteți singurul care se plînge de nepăsarea acestui poet față de predecesorul său, despre ale cărui începuturi acesta îmi vorbea cu mare căldură, întrucît o decepție analogă mi-a comunicat-o şi Nicolae Tzone, care şi el voia să-l retipărească pe cel dispărut prematur, în împrejurări se pare nu tocmai elucidate (sinucidere?), acum exact două decenii. Poate că, la apariția prezentelor rînduri, dl. Romoşan se va explica…Mă simt încă tulburat gîndindu-mă la Florin Mugur. A fost unul dintre acele personaje ale vieții mele de amintirea cărora te apropii cu sfială, ca de un fluture ce palpită, din teama de-a nu-i leza fragilitatea aripilor. Suferind în copilărie de poliomielită, Mugur păstra stigmatul fizic al bolii şi presupun că şi cel psihic. Pe de-o parte, făcea figura unui „domn” veritabil, din vremi apuse, ceremonios şi totodată nespus de delicat, incapabil de cea mai măruntă vulgaritate, cu maniere alese ce nu păreau învățate, ci topite în sîngele său, native. Pe de altă parte, era devorat de pasiunea literaturii. Avea aerul a trăi într-o ardență continuă, într-o tortură voluptuoasă a cuvîntului scris-citit-comentat, aidoma unui jucător la ruletă, a unui alcoolic. Se desluşea în comportarea lui Mugur o impaciență, o precipitare, ca şi cum ar fi vrut a înghesui cît mai multă trăire în cadrele paginii sau ale conversației sale, a le ticsi cu semnele unui neastîmpăr candid-dureros. În ciuda fizicului său tremurător la propriu, nu l-am surprins niciodată nici obosit, nici dezamăgit. Am avut prilejul de a-l cunoaşte încă în zilele trecerii mele meteorice prin „fabrica de poeți”, cînd mă provoca la „extemporale” lirice. Doi-trei-patru inşi, aşezați unul lîngă altul, aşterneam o poezie pe temă dată, în cîteva minute. De regulă, Mugur excela printr-o scînteietoare spontaneitate. L-am revăzut după o pauză îndelungată, cînd devenisem redactor al revistei Familia, iar el ajunsese redactor la Editura Cartea Românească. Ne-am împrietenit. În nici o situație, Mugur nu-şi dezmințea gentilețea, atenția generoasă față de Celălalt, finețea vibratilă în fața textului, care, dacă tu îi erai autorul, te făcea să-l simți părtaş la eventuala reuşită a acestuia. Făptura sa degaja o bunătate caligrafică. N-am cunoscut un cititor mai calificat de poezie decît Mugur. Cît priveşte propria sa creație, ce ar fi trebuit să-l plaseze pe unul dintre primele locuri ale topului şaizecist, ea a rămas într-o nemeritată penumbră. Explicația nu e greu de găsit. Producția poetică a lui Mugur distona de cele ale şaizeciştilor aflați atunci pe vîrful valului, n-avea nimic comun nici cu expresionismul colțuros, nici cu fantazarea strident abstractizantă, nici cu glumițele pe bandă rulantă ce se aflau la maximă cinste. Stihurile sale, ca şi comentariile, excepționale, închinate barzilor contemporani, îşi aşteaptă, răbdătoare, momentul fast. Dați-mi voie să depun acum pe memoria dragului Florin Mugur o floare de hîrtie sub forma uneia dintre poeziile ce mi le-a inspirat, cînd soția sa a încetat din viață:
„Ca o corabie Ea se scufundă-n carnea ta
cu-ntreaga-i povară blînd promisă
cu tot ce-a fost fiindcă e şi tot ce va fi

un aprig țipăt al dorinței preschimbat
cu-ncetul într-un tril de ciocîrlie
în țesătura mătăsoasă cu iz stătut a tăcerii
cu care chipul şi-l atingea în fiecare dimineață

cum să-i răspunzi? cum să aperi
excesul de gingăşie împotriva lui însuşi?
(e ca un fluviu pulsînd într-un ou
e ca priveliştea tăriei în bulbul unei flori)

la capătul nervilor tăi
ca-n vîrful copacilor iarna e numai zăpadă
iar cîinele mîrîie şi se urcă-n pat
spre-a mirosi întunericul cum o pată de sînge veşnic

liber mai mult ca oricînd cauți febril o ieşire
tavanul scîrțîie cum roata unui puț
țurțurii lunii se dezgheață la geam
acum în plină zi de vară
neruşinați picură pe pavajul străzii Bibescu Vodă

nu, nu e o certitudine ci o spaimă
ce-mbracă certitudinea cuviincios ca degetul unei mănuşi
şi-ți faci o cafea în liniştea neclintită-a bucătăriei
ca o agonie teatrală a lucrurilor fără sfîrşit
şi cu gesturi ecleziastice iei o pastilă contra misterului” (Clipa de cumpănă).

„...întunericul, o pată de sânge veşnic”! Da, extraordinar poem! La Festivalul de la Sighet, în urmă cu aproape doi ani, ascultîndu-vă rostind asemenea 7-8 poeme, sau mai multe, am avut şocul descoperirii unui mare poet, impresie mărturisită atunci, la fața locului. Impresia mi-este confirmată de fiecare dată, sau aproape de fiecare dată, când vă citesc. Căci vă citesc, când vă citesc, în reviste sau în volume, cu vocea de la Sighet a poetului Grigurcu. O voce, pare-mi-se, accidentat-copilină, dramatic-proaspătă, cu nazale uneori la limita stridenței, a unuia care tocmai s-a oprit dintr-o mare criză de tăcut plâns interior şi comunică, înainte de-a se prăbuşi iar în plânsul acela, un mesaj „la pielea găinii”, frisonant, poate salutar, în regim de urgență, speciei sale periclitate. Vocea, tonul ei, coagulează paginile într-o emisie continuă, leagă fragmentele/insulițe poematice într-un fabulos arhipelag liric marca Grigurcu. O asemenea marcă există, da, nu e secret pentru nimeni. Dificultatea la receptare este a cartografierii şi reconfigurării acestui domeniu în toată evanescența hotarelor lui, a unei viziuni, cum să zic, dilatant-cosmogonice. Cine se rezumă, în degustarea acestei lirici, la poemul-fragment, ba chiar la volumul-fragment, scapă din vedere, cred, taman esențialul: anvergura respirației, ansamblul şi proporțiile ciclopice ale şantierului poeziei lui Gheorghe Grigurcu. Este ca şi cum, nimerind în laboratoarele NASA şi privind fix, eventual cu uimire, câteva eşantioane selenare prelevate de Armstrong & comp în 1969, ai pretinde că în fapt tu contempli, transfigurat, Luna. Nu contempli Luna, doar te uiți la nişte “pietroaie”, la nişte roci îmbucătățite, stranii, interesante, care, vai!, păstrează doar o imaginară relație cu magia Lunii. Fiindcă Luna, adevărata, reala Lună, este sus, pe cer – şi, culmea!, intactă…

Sunt emoționat. Restul e tăcere…

Totuşi, nu înainte de o ultimă întrebare, ca finalul să vă aparțină, cum e şi cazul. Convingerea dumneavoastră –, citită printre rînduri în cartea Dorei Pavel, ca de altfel în tot ceea ce scrieți, că un om, şi cu atât mai mult un poet, nu poate fi întreg, adică normal, decît în interiorul relației comunicante cu Dumnezeu – mi se pare neapărat de semnalat. Să mărturiseşti public, cum ați făcut în cartea pomenită, că te rogi de cîteva ori pe zi, mi se pare un act de smerenie şi bravură, de libertate interioară, admirabil. În ce măsură şi în ce chip mai este poetul (poezia) instrument (cale) de manifestare a sacrului în lume?

Trăim într-o epocă de secularizare progresivă, care nu promite nimic bun. Înlăturată fiind religia, e înghesuită-n corzi morala, fapt ce deschide cale largă anomaliilor, aberațiilor, culminînd cu crimele în masă care au purtat cu cinism ecusonul rațiunii, începînd cu Revoluția franceză şi mergînd pînă la cea bolşevică. Credința, cîtă mai e, cată a se retrage în intimitate. Din acest unghi, socotesc că ne putem referi mai convenabil la relația dintre sacru şi creația poetică. O relație sinuoasă, cîteodată inaparentă, pierdută sub straturi de imagistică ce par a o nesocoti. Dacă făptura omenească îl are ca arhetip suprem pe Dumnezeu, aşadar Unul, unicitatea absolută, poetul tinde, în plăsmuirea sa, a realiza, la rîndu-i, un unicat. Unicatul estetic conține un sîmbure transcendent, reflex al unicatului divin. Gînditorii moderni care s-au străduit a analiza sentimentul religios au relevat natura puternic individualizată a acestuia. Credem fiecare într-un fel propriu, aşa cum scriem, ne străduim să scriem într-un fel distinctiv. Şi să mai ținem seama neapărat de materia sufletească similară a credinței şi a artei care este emoția. Esență a ambelor domenii, emoția se vede tot mai subestimată, suspectată, relegată într-un spațiu inferior al ființei noastre, față de care rațiunea îşi arogă o supremație discreționară. S-a dezvoltat o tehnică a rațiunii adesea abuzivă, care invadează spațiul disciplinelor umaniste, semnalată de Cioran, ca şi de N. Steinhardt şi Al. Paleologu. Filosofia, precum şi interpretarea operelor literare, suferă nu o dată sub povara unei conceptualizări sofisticate, deviante. Să mai demonstrăm că în ochii individului pragmatic, materialist, mercantil al prezentului emoția face, de asemenea, o figură de Cenuşăreasă? Dar viața noastră interioară tinde spre întoarcerea la natura sa adevărată, reacționînd împotriva mistificării, a fărîmițării, a rătăcirii fie şi cu alură savantă. Iată un motiv temeinic pentru ca prezența pietății să ne apropie de poezie şi prezența poeziei să ne apropie de fiorul sacru.

Vă mulțumesc, domnule Grigurcu. La mulți ani!