EHEI, IMPOSTURA NOASTRĂ CEA DE TOATE ZILELE!

1. – 2. Un îndepărtat, aproape antic, gînditor liberal francez avea o vorbă: „Ştiu că nu valorez mare lucru în absolut, dar cîştig foarte mult prin comparație”. Ei, bine, în absolut, cu excepția sfinților, geniilor şi eroilor, cu toții sîntem nişte impostori fără pereche. Prin comparație, de bună seamă că nivelele de impostură pot varia foarte mult. Pe de altă parte, cum condiția de sfînt, geniu sau erou nu se verifică decît a posteriori, care-va-să-zică, postum, cel mai adesea ne comportăm toată viața ca şi cum nu am fi nişte impostori, după care toată moartea trebuie să pună lucrurile în ordine! După cum cred, impostura pare a se stabili în şi prin relația dintre „a fi” şi „a părea”, dintre „être” şi „paraître”, cum ar spune francezul. Mai explicit, senzația mea este că dacă omul este mai obsedat de „a părea” decît de „a fi”, dacă eforturile sale se îndreaptă obstinat spre „imagine”, în dauna „substanței”, şansele de a accede la un nivel de impostură mai mare sînt şi ele mai ridicate. Prin urmare, cred că în acest punct are loc glisarea, dintre competența, fie şi relativă, cum sînt cam toate cele omeneşti, şi impostură. Mai cred că drumul nu este neapărat fără întoarcere – există evenimente în viață care te tulbură, chiar te zdruncină, te obligă să-ți pui întrebări în legătură cu tine, cu viața ta de pînă atunci, care te pot ajuta să-l găseşti pe „a fi” în spatele nenumăratelor măşti ale lui „a părea”.

3. – 4. De bună seamă că, în profesiile „pozitive”, locul pentru dezlănțuirea imposturii este destul de redus. Un medic zboară din branşă dacă nu cu primul, măcar cu al doilea malpraxis. Un arhitect e aruncat cu prima casă ce cade proprietarului în cap, dar nu şi cu prima oribilitate concepută pe post de modernitate de ultimă oră. Un cizmar impostor dispare de pe piață cu cea dintîi pereche de papuci defecți – e drept, dacă se recalifică politruc, va căpăta un cîmp imens de manifestare a imposturii! Şi nu e doar cazul lui Ceauşescu, din păcate. Democratura mai întîi, apoi democrația asta de tranziție, ne-au reconvertit puzderie de activişti, securişti, ingineri ai falimentatei industrii socialiste etc. în bravi politicieni democrați! Din nefericire, cum artele şi literatura nu pot fi evaluate nici cu metrul, nici cu kilogramul, ci în funcție de puzderie de „inefabile”, locul lăsat liber imposturii e ca şi nesfîrşit. În timpul vieții, mulți artişti revoluționari nu au un statut foarte clar precizat, fiind etichetați ba genii, ba impostori, ba amîndouă în acelaşi timp! Posteritatea, poate nu cea imediată, mai aşează lucrurile în firescul lor.
Rescrierea biografiilor? Da, mi se pare un caz tipic, un caz-şcoală de impostură. Şi foarte răspîndit în epocile tulburi, de după marile răsturnări sociale şi politice. E amuzant să vezi cum un preşedinte care s-a definit el însuşi drept comunist în campania electorală din 2004 ajunge campionul anticomunismului şi-l condamnă public. Bun, ar fi putut fi vorba şi despre o răsturnare interioară, desigur, însă faptul că respectiva condamnare a rămas în aer, nefiind urmată de aplicarea celor 18 măsuri de decomunizare anunțate cu acel prilej, mă face să constat, ,,că e vorba de o impostură.” Cum tot impostură este şi în cazul anti-comuniştilor de ziua a şaptea şi de a douăzecişicincea oră, deci de după helicopterizarea lui Ceauşescu, adunați sub pulpana dumisale. Trecutul anti-comunist al unora s-a măsurat în sinecuri, burse, călătorii aprobate în străinătate. Al altora, după un stagiu de propagandă comunistă aici, a apărut abia după ce au pus între ei şi fenomen o distanță de cîteva mii de kilometri de uscat, ba chiar şi un Ocean. După care, sub pulpana cu pricina, au încercat să monopolizeze anti-comunismul, de parcă acesta ar fi tot un fel de comunism, cumva cu semn schimbat! Păi, dacă nici asta nu e impostură în viața publică, ce naiba mai este? Şi à propos de sporirea „fără număr, fără număr” a anticomuniştilor după helicopterizarea cu pricina – pe 22 decembrie 1989, mergeam cu Tereza şi Dan Petrescu, cu Luca Pițu şi alți cîțiva amici spre Radio Iaşi, care urma să fie redeschis – fusese oprit în ianuarie 1985. Acolo, puzderie de lume, de la muncitori la foşti activişti, ba chiar şi ceva turnători, după bănuielile noastre, unele confirmate ulterior. Văzînd atîția anticomunişti laolaltă, cu umor, Tereza a constatat: „Iată, băieți, puțini am fost, mulți am rămas”! Măcar de-ar fi fost aşa…

5. Cum n-am trăit încă eternitatea, nu pot să-mi dau seama dacă ea este eficientă. Ceea ce constat este că posteritatea, cel puțin cea imediată şi chiar cea pe termen mediu şi lung, nu repune neapărat lucrurile pe făgaşul normal. Manualele şcolare încă îi mai vehiculează pe Vlahuță ori Hogaş drept mari scriitori, ceea ce este o exagerare incredibilă. Ca şi cum l-ai putea pune pe Vlahuță alături de Eminescu, cînd e greu să-l pui alături de Minulescu sau Coşbuc. Sau ca şi cum l-ai putea măcar compara pe Hogaş cu Creangă! Poți găsi zeci, poate sute de cazuri de „impostură” menținută cu deceniile, dacă nu cu secolele în cultura noastră. Dar avem şi cazul, foarte recent, al lui Păunescu. La moartea sa, televiziunile, ba chiar şi unii inşi pe care îi puteai bănui că au ceva în cap, au vrut să ni-l vîndă drept un al doilea Eminescu! Şi asta deşi poetul Păunescu era „mort” încă de la începutul anilor şaptezeci, de la Fîntîna somnambulă. În noiembrie trecut, a murit un histrion, un propagandist şi un profitor al tuturor regimurilor, care purta întîmplător acelaşi nume!
În viața asta relativ lungă, am mai constatat ceva. Impostorii nu sînt defel preocupați de propria lor impostură, nu-şi pun întrebări legate de aceasta, nu au tulburări provocate de eventualitatea că viața lor ar fi putut merge în zadar. Doar cei care au făcut, fac ceva cu oarecare sens şi de oarece valoare îşi pun asemenea întrebări, pot fi tulburați de eventualitatea imposturii. Dacă aş spune că am asemenea angoase, s-ar putea înțelege că mă socotesc un non-impostor. Or, eu habar nu am dacă nu sînt exact pe dos!