Ancheta VR
Gheorghe Grigurcu
IMPOSTURA LA PUTEREA SCRIITORULUI ROMÂN
Articol publicat în ediția Viața Românească 3-4 / 2011
Viciu general uman, impostura ia avînt în epocile instabile, dezechilibrate, tulburi, în care identitățile personale ca şi cele de grup pot fi mai lesne contrafăcute. Astfel comunismul a devenit un Paradis pentru impostori. Crezul ideologic mimat ca şi acceptarea servituților propagandistice au deschis calea carierelor mănoase ale unor autori tineri şi le-au îngăduit unora vîrstnici a se compromite contra unor avantaje materiale şi de mediatizare. Mihai Beniuc, Maria Banuş, Nina Cassian, Mihu Dragomir, Dan Deşliu, Aurel Baranga, Ion Vitner, Ov. S. Crohmălniceanu şi atîția alții s-au văzut cot la cot cu Mihail Sadoveanu, G. Călinescu, Camil Petrescu, ulterior Arghezi. Cu inima strînsă suntem nevoiți a-i trece pe cei din urmă la rubrica imposturii, căci nimic din scrisul lor anterior nu prognoza, nu justifica o apropiere de doctrina comunistă şi de punerea ei în operă. Ceea ce nu înseamnă cîtuşi de puțin, aşa cum pretind unii interlocutori ai noştri, certați rău cu bunul simț, că nu-i socotim mari scriitori, coloane de susținere ale literaturii noastre din interbelic, răstimp în care, din norocire, se aşează cea mai mare parte a creației lor. Cineva ne-ar putea obiecta: de ce ne permitem să vorbim de impostura scriitorilor proregim, de după 23 august 1944? N-ar putea fi la mijloc o convingere autentică, un entuziasm sincer, un idealism dezinteresat? Extrem de puțin probabil, ca să nu zicem imposibil. Chiar dacă am pune la socoteală simpatiile de stînga anterioare ale unora dintre ei, puțini, cum ne-am putea închipui că, în anii ’50, aceştia ar fi celebrat, în afara mistificării lozincarde şi a unor aranjamente de existență foarte profitabile, „progresul”, „viața fericită”, „eliberarea”, „construcția”, „viitorul luminos” chipurile asigurate de o cîrmuire ilegitimă, abuzivă la culme? Chiar mai săraci cu duhul să fi fost, cum ar fi putut să nu vadă mizeria, minciuna, ideologizarea forțată, teroarea din jur? Explicația unui comerț cu conştiințele este, din păcate, de neînlăturat. La început, prețul plătit de autorități pentru „colaborare” era atractiv. Ulterior, s-a tot diminuat, aşa încît acestea mizau mai mult pe reflexul condiționat al supuşeniei, id est pe lichelismul cohortei de condeieri dispuşi a aşterne omagiile proceauşiste, fie şi într-o atmosferă de relativ dispreț pentru prestația lor. Fără însă ca exponenții de frunte ai valului secund de oportunişti, afirmat în „epoca de aur”, gen Eugen Barbu sau Adrian Păunescu, să nu se căpătuiască zdravăn. Au existat şi „realist-socialişti” păguboşi precum G. Călinescu, intrat, în ciuda strădaniilor sale de ataşament la „linia” partidului, într-un con al suspiciunilor şi hărțuielilor. Petru Dumitriu, care, la un moment dat, „a ales libertatea”, descinzînd de pe culmile succesului literar şi pecuniar de la Bucureşti, n-a mai izbutit, aşa cum nădăjduia, să se impună ca un cap de afiş în Occident. Avem motive a crede că o seamă de scriitori care nu s-au dat în lături de la encomii numeroase şi insistente depuse la picioarele regimului comunist s-au alăturat diasporei cu voia, dacă nu chiar la îndemnul acestuia. Numele a doi-trei critici ne stau pe buze, unul dintr-o generație mai vîrstnică…
A fost oare impostura adeziunii la comunism compactă, continuă pe întreaga durată a acestuia? Nu tocmai. Cîteva vedete ale literaturii oficializate au poftit să figureze şi-n topul unei „opoziții”, atunci cînd cursul normalizării, chiar şi puternic contracarat de politrucii culturali, nu mai putea fi oprit. Deşi fără a-şi asuma riscuri, avînd grijă de a-şi păstra privilegiile dobîndite. De fapt, pentru a rămîne sub reflectoare şi pe mai departe. Îi avem în vedere, întîi de toate, pe Eugen Jebeleanu, pe Geo Bogza şi, într-o oarecare măsură, pe Marin Preda. La autorul Moromeților prevala însă în aşa grad ambiția unei „puteri” personale în cadrul breslei, încît acesta nici nu şi-a îngăduit o mai accentuată desprindere de anvelopa mentală a „măreței învățături” comuniste, pledînd, pînă-n ultimul moment, pentru o literatură „revoluționară”. Numitul trio a întruchipat o foarte comodă „rezistență de cafenea”, desfăşurată între restaurantul Uniunii Scriitorilor, Capşa, şi Athenee Palace, deloc deranjantă pentru „foruri”, ba avem impresia că dimpotrivă, întrucît oferea avantajul unei aparente „democratizări”. Un caz burlesc îl înfățişează Ov. S. Crohmălniceanu. Campion al slujirii partidului, denigrator al valorilor, cerber la porțile cetății ideologice amenințate de „otrava” influențelor burgheze, pînă-n preziua „liberalizării” din jurul anului 1965, s-a strecurat în noua formație, prima oară cu texte de-o scurtime penitentă, apărute în România literară, apoi, prinzînd curaj, printr-un discurs ce contrazicea total aserțiunile sale anterioare. Fără nici o remuşcare, fără nici o scuză. Însă revenind cu promptitudine la matca „angajamentului” partinic, atunci cînd i se solicita aşa ceva, bunăoară pentru a-l osîndi pe Nicolae Breban, după defecțiunea politică a romancierului. Oscilînd între contrarii, ca un oportunist paradigmatic.
Se poate pune întrebarea, dacă toți cei care au semnat pactul cu Diavolul i-au rămas fideli pentru totdeauna. Ne luăm îngăduința de a sugera cîteva excepții. Dan Deşliu, care şi-a dat din timp demisia din partid, aducînd în mediile intelectuale o voce sonoră a protestului împotriva despotismului ceauşist, asumîndu-şi în felul acesta riscuri cu mult mai mari decît cele ale ultraprudenților „rezistenți de cafenea”. La fel, A.E. Baconsky, cel al ultimei etape, intransigent în estetismul său redobîndit, străin de orice concesie făcută celor cărora în junețe n-a şovăit a le cînta în strună. De asemenea S. Damian, stabilit în Germania cu ani buni înainte de căderea dictaturii, întreținînd relații cordiale cu I. Negoițescu şi cu alți reprezentanți ai diasporei noastre, vădind o de-săvîrşită bună credință în comentariile pe care le-a putut publica în țară îndată după decembrie, într-o conjunctură în care destui „anticomunişti” au ajuns să tune şi să fulgere, sub pulpana iliesciană, împotriva firavei opoziții din jurul partidelor istorice.
Dar aceste lucruri aparțin deja trecutului. În ce fel ne-am putea raporta la impostura confraților noştri în actualitate? Ce aspecte a luat o asemenea impostură în anii „tranziției”, pesemne încă neîncheiate, de la „democratură” la democrație? Reprezentînd eşalonul doi al partidului unic care s-a debarasat de eşalonul întîi, dar nu şi de năravurile totalitare, puterea instaurată la finele lui 1989 a ținut a-şi înjgheba la repezeală o curte din rîndul intelighenției. Act nu doar de vanitate, ci şi izvorînd din dorința evidentă de-a avea o față mai îmbietoare în opinia publică, inclusiv în cea de peste hotare. Un ecuson cultural la reverul postcomuniştilor încă nedezmeticiți de comunism „dădea bine”, nu-i aşa? De unde a răsărit o echipă de personalități care posedau, ori cărora li se putea încropi acum o reputație de „disidenți”: Augustin Buzura, Mihai Botez, Paul Everac, Marin Sorescu, Andrei Pleşu, Aurel Dragoş Munteanu, Nicolae Breban, Răzvan Theodorescu. Fără zăbavă aceştia s-au văzut învestiți cu înalte demnități de miniştri, diplomați, şefi de însemnate instituții de cultură etc. Acum, una din două: ori era vorba de opozanți autentici ai comunismului, ce s-ar fi cuvenit a proba o disciplină a consecvenței, şi atunci ne întrebăm cum de au marşat la învoiala cu „emanații” nu ai Revoluției, ci ai structurii răsturnate, ori aveam a face cu oportunişti, cu inşi care au jucat pe mai multe cărți şi înainte de cotitura din 1989. A treia explicație ne temem că nu încape. Ori impostori înainte de prăbuşirea „geniului Carpaților”, ori impostori după! Aservindu-se guvernării Iliescu, ei s-au contrapus automat celor ce-şi exprimau dezamăgirea şi revolta față de deturnarea Revoluției populare, adică veritabililor anticomunişti. Acceptînd postura de exponenți ai FSN şi PDSR, intrau în rolul similar deținut de intelectualii ce s-au afiliat conducerii comuniste, după ocuparea țării de către armata sovietică. Istoria se repetă, chiar dacă în formule părelnic mai blînde. Pe eşichierul vieții politice, favoriții comunismului „liberalizat” se situau față în față cu numele lăsate, din motive uşor de înțeles, pe dinafară: Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Ion Negoițescu, Paul Goma, Dorin Tudoran, Bujor Nedelcovici, dintre cei ce se aflau în exil (şi s-a procedat de aşa manieră încît ei să rămînă înstrăinați), Doina Cornea, Ana Blandiana, Romulus Rusan, Gabriel Andreescu, Ileana Mălăncioiu, dintre cei trăitori în țară.
Tentația curții de intelighenți n-a dispărut nici ulterior. Guvernarea Băsescu a ilustrat-o, bucurîndu-se de sprijinul aşa-zişilor „elitişti”, unul dintre ei înzestrat cu foarte importante dregătorii şi-n momentul Iliescu, ba chiar şi-n momentul Constantinescu, atraşi, se vede, de flacăra puterii în curs, gata a-şi suspenda spiritul critic, a-şi înghiți mai mult decît fireştile disocieri față de aceasta, disocieri care, fie şi cu naivitate vorbind, erau de aşteptat din partea lor. E foarte greu de crezut în spontana admirație a distinşilor cărturari şi scriitori în cauză față de o figură precum cea a preşedintelui de azi, nu doar de o şcolire precară dar şi contaminată de un comportament de tip activist, cu trăsături doar uşor remaniate, întrupînd un autoritarism de mahala. La fel de greu de crezut e că „elitiştii” ar putea face abstracție de descendența formațiunii de guvernămînt, de care ne bucurăm în prezent, din trupul FSN, acesta trup din trupul ex-partidului unic. La fel de greu de crezut e că probăsescienii iau în serios inversarea – da, pur şi simplu inversarea! – orientării PDL, care, de la stînga sa organică, a virat peste noapte spre… dreapta. Nu s-a oprit, măcar din decență, în centru! Împrejurări din care se vede că arcanele imposturii la puterea scriitorului român sunt destule şi că e foarte probabil să ne mai vedem puşi în situația, nu tocmai agreabilă, de a mai reveni asupra lor.
A fost oare impostura adeziunii la comunism compactă, continuă pe întreaga durată a acestuia? Nu tocmai. Cîteva vedete ale literaturii oficializate au poftit să figureze şi-n topul unei „opoziții”, atunci cînd cursul normalizării, chiar şi puternic contracarat de politrucii culturali, nu mai putea fi oprit. Deşi fără a-şi asuma riscuri, avînd grijă de a-şi păstra privilegiile dobîndite. De fapt, pentru a rămîne sub reflectoare şi pe mai departe. Îi avem în vedere, întîi de toate, pe Eugen Jebeleanu, pe Geo Bogza şi, într-o oarecare măsură, pe Marin Preda. La autorul Moromeților prevala însă în aşa grad ambiția unei „puteri” personale în cadrul breslei, încît acesta nici nu şi-a îngăduit o mai accentuată desprindere de anvelopa mentală a „măreței învățături” comuniste, pledînd, pînă-n ultimul moment, pentru o literatură „revoluționară”. Numitul trio a întruchipat o foarte comodă „rezistență de cafenea”, desfăşurată între restaurantul Uniunii Scriitorilor, Capşa, şi Athenee Palace, deloc deranjantă pentru „foruri”, ba avem impresia că dimpotrivă, întrucît oferea avantajul unei aparente „democratizări”. Un caz burlesc îl înfățişează Ov. S. Crohmălniceanu. Campion al slujirii partidului, denigrator al valorilor, cerber la porțile cetății ideologice amenințate de „otrava” influențelor burgheze, pînă-n preziua „liberalizării” din jurul anului 1965, s-a strecurat în noua formație, prima oară cu texte de-o scurtime penitentă, apărute în România literară, apoi, prinzînd curaj, printr-un discurs ce contrazicea total aserțiunile sale anterioare. Fără nici o remuşcare, fără nici o scuză. Însă revenind cu promptitudine la matca „angajamentului” partinic, atunci cînd i se solicita aşa ceva, bunăoară pentru a-l osîndi pe Nicolae Breban, după defecțiunea politică a romancierului. Oscilînd între contrarii, ca un oportunist paradigmatic.
Se poate pune întrebarea, dacă toți cei care au semnat pactul cu Diavolul i-au rămas fideli pentru totdeauna. Ne luăm îngăduința de a sugera cîteva excepții. Dan Deşliu, care şi-a dat din timp demisia din partid, aducînd în mediile intelectuale o voce sonoră a protestului împotriva despotismului ceauşist, asumîndu-şi în felul acesta riscuri cu mult mai mari decît cele ale ultraprudenților „rezistenți de cafenea”. La fel, A.E. Baconsky, cel al ultimei etape, intransigent în estetismul său redobîndit, străin de orice concesie făcută celor cărora în junețe n-a şovăit a le cînta în strună. De asemenea S. Damian, stabilit în Germania cu ani buni înainte de căderea dictaturii, întreținînd relații cordiale cu I. Negoițescu şi cu alți reprezentanți ai diasporei noastre, vădind o de-săvîrşită bună credință în comentariile pe care le-a putut publica în țară îndată după decembrie, într-o conjunctură în care destui „anticomunişti” au ajuns să tune şi să fulgere, sub pulpana iliesciană, împotriva firavei opoziții din jurul partidelor istorice.
Dar aceste lucruri aparțin deja trecutului. În ce fel ne-am putea raporta la impostura confraților noştri în actualitate? Ce aspecte a luat o asemenea impostură în anii „tranziției”, pesemne încă neîncheiate, de la „democratură” la democrație? Reprezentînd eşalonul doi al partidului unic care s-a debarasat de eşalonul întîi, dar nu şi de năravurile totalitare, puterea instaurată la finele lui 1989 a ținut a-şi înjgheba la repezeală o curte din rîndul intelighenției. Act nu doar de vanitate, ci şi izvorînd din dorința evidentă de-a avea o față mai îmbietoare în opinia publică, inclusiv în cea de peste hotare. Un ecuson cultural la reverul postcomuniştilor încă nedezmeticiți de comunism „dădea bine”, nu-i aşa? De unde a răsărit o echipă de personalități care posedau, ori cărora li se putea încropi acum o reputație de „disidenți”: Augustin Buzura, Mihai Botez, Paul Everac, Marin Sorescu, Andrei Pleşu, Aurel Dragoş Munteanu, Nicolae Breban, Răzvan Theodorescu. Fără zăbavă aceştia s-au văzut învestiți cu înalte demnități de miniştri, diplomați, şefi de însemnate instituții de cultură etc. Acum, una din două: ori era vorba de opozanți autentici ai comunismului, ce s-ar fi cuvenit a proba o disciplină a consecvenței, şi atunci ne întrebăm cum de au marşat la învoiala cu „emanații” nu ai Revoluției, ci ai structurii răsturnate, ori aveam a face cu oportunişti, cu inşi care au jucat pe mai multe cărți şi înainte de cotitura din 1989. A treia explicație ne temem că nu încape. Ori impostori înainte de prăbuşirea „geniului Carpaților”, ori impostori după! Aservindu-se guvernării Iliescu, ei s-au contrapus automat celor ce-şi exprimau dezamăgirea şi revolta față de deturnarea Revoluției populare, adică veritabililor anticomunişti. Acceptînd postura de exponenți ai FSN şi PDSR, intrau în rolul similar deținut de intelectualii ce s-au afiliat conducerii comuniste, după ocuparea țării de către armata sovietică. Istoria se repetă, chiar dacă în formule părelnic mai blînde. Pe eşichierul vieții politice, favoriții comunismului „liberalizat” se situau față în față cu numele lăsate, din motive uşor de înțeles, pe dinafară: Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Ion Negoițescu, Paul Goma, Dorin Tudoran, Bujor Nedelcovici, dintre cei ce se aflau în exil (şi s-a procedat de aşa manieră încît ei să rămînă înstrăinați), Doina Cornea, Ana Blandiana, Romulus Rusan, Gabriel Andreescu, Ileana Mălăncioiu, dintre cei trăitori în țară.
Tentația curții de intelighenți n-a dispărut nici ulterior. Guvernarea Băsescu a ilustrat-o, bucurîndu-se de sprijinul aşa-zişilor „elitişti”, unul dintre ei înzestrat cu foarte importante dregătorii şi-n momentul Iliescu, ba chiar şi-n momentul Constantinescu, atraşi, se vede, de flacăra puterii în curs, gata a-şi suspenda spiritul critic, a-şi înghiți mai mult decît fireştile disocieri față de aceasta, disocieri care, fie şi cu naivitate vorbind, erau de aşteptat din partea lor. E foarte greu de crezut în spontana admirație a distinşilor cărturari şi scriitori în cauză față de o figură precum cea a preşedintelui de azi, nu doar de o şcolire precară dar şi contaminată de un comportament de tip activist, cu trăsături doar uşor remaniate, întrupînd un autoritarism de mahala. La fel de greu de crezut e că „elitiştii” ar putea face abstracție de descendența formațiunii de guvernămînt, de care ne bucurăm în prezent, din trupul FSN, acesta trup din trupul ex-partidului unic. La fel de greu de crezut e că probăsescienii iau în serios inversarea – da, pur şi simplu inversarea! – orientării PDL, care, de la stînga sa organică, a virat peste noapte spre… dreapta. Nu s-a oprit, măcar din decență, în centru! Împrejurări din care se vede că arcanele imposturii la puterea scriitorului român sunt destule şi că e foarte probabil să ne mai vedem puşi în situația, nu tocmai agreabilă, de a mai reveni asupra lor.