DESPRE IMPOSTURĂ

1. Suntem, cum să nu fim? Mai ales când este vorba de alții. Când suntem noi înşine atinşi de puseuri de impostură, lucrurile sunt mai complicate. Nici “aparatura” cea mai modernă nu ne ajută prea tare. Credem absolut tot ce ne pune într-o lumină bună, favorabilă şi ne îndoim, câteodată chiar vehement, când suntem prinşi cu imposturica…mică.
Surprinderea celorlalți “în flagrant de impostură” este oarecum mai uşoară. Dar şi ea este complicată tot de propria noastră duplicitate, ca să nu-i zic impostură. Depistăm două plagiaturi grosolane. Pe unul îl înfierăm energic, fiindcă aparține unui ne-amic. Despre altul vorbim în surdină – oricum nu public – , între amici, fiindcă plagiatorul este un amic al nostru.

2. Da. Există din ce în ce mai puțini “renascentişti” printre noi, oameni pricepuți dacă nu chiar la toate, oricum la foarte multe. Cu toate acestea, numărul a-toate-ştiutorilor creşte exponențial în fiecare zi. De la crainicul de televiziune care citeşte ca un papagal informații scrise de alții şi habar nu are ce citeşte, dar zâmbeşte plin de sine, la parlamentarii prezenți mai mult pe ecranul televizoarelor, decât în sălile de lucru ale instituției ce îi plăteşte.
Faceți un sondaj şi întrebați parlamentarii români care este diferența între o federație şi o confederație sau ce implică o republică prezidențială în raport cu una parlamentară şi veți fi siderați de răspunsurile pe care le veți primi.
Critica literară a devenit şi ea o meserie pe care o poate face oricine: dai un search/o căutare pe Internet. Găseşti sute de pagini despre un autor sau o carte. Înveți câteva fraze pe dinafară şi, după o vreme, nu doar cei cărora te adresezi, dar chiar tu însuți începi să fii convins că ai şi citit cartea respectivă, autorul respectiv. Iată varianta păguboasă a „folklorului electronic”.

3. Gazetăria şi politica au devenit două profesii dintre cele mai expuse imposturii. De aceea, dacă nu ştii foarte bine cu ce se ocupă unul sau altul, poți lua un gazetar drept politician şi un politician drept gazetar. De altfel, nu ştiu dacă ați observat, suntem chiar o țară unicat: eu, unul, nu cunosc prea multe altele în care oamenii politici – mai cu seamă membri ai echipelor de guvernare, înalți demnitari de stat etc. – să semneze rubrici permanente la gazetă. Aş spune că un chirurg are o viață mai scurtă, ca impostor, decât impostorii din alte domenii. Sau aşa ar fi de dorit…


4. Acel “De gustibus….” spune multe. Uneori impostura “artistului” este ajutată de impostura “cunoscătorului”. Asemenea tandemuri pot perpetua impostura pe termen lung. Găştile, coteriile, grupurile de interese joacă şi ele un rol determinant în cât de lungă poate fi viața imposturii artistice…
Rescrierea trecutului, mai ales în forma memoriilor, autobiografiilor, jurnalelor contrafăcute constituie o industrie înspăimântătoare. Dați-mi un singur exemplu de Memorii, Jurnal, Autobiografie post-decembristă care să înceapă cu: “Am fost un fricos, un laş, uneori m-am pretat şi la câte-o turnătorie. Regret, dar ăsta am fost.” Doar bietul Tudor Postelnicu (“Am fost un dobitoc…”, parcă) a încercat genul cu degetul, dar el nu era scriitor...

5. Depinde ce înțelegem prin eternitate. Cu ani în urmă, citeam uimit că printre savanții unui anume domeniu ,“o eternitate” înseamnă fix “un miliard de ani”. Deci, două eternități = două miliarde de ani.
Nu mă pot pronunța în legătură cu infailibilitatea eternității, când este vorba de depistarea şi deconspirarea imposturii. Să presupunem însă că Eternitatea este chiar Dumnezeu. Asta înseamnă că, într-o bună zi, ne va spune cine este impostorul care se ascunde sub numele de Shakespeare.
Vor exista atunci doar două probleme. Prima – dacă în momentul deconspirării divine vom mai şti ce înseamnă aia “Shakespeare”. A doua – dacă voi apuca momentul acela divin, pe mine unul nu mă va tulbura prea mult aflarea adevărului, fiindcă eu voi rămâne un mare fan al impostorului Shakespeare.
Se cuvine să închei cu o urare adusă acestui gen de impostură: “La mai mulți Shakespeare înainte!”