DESPRE IMPOSTURĂ

Marile prietene ale imposturii, în viața curentă, sunt incultura şi sugestibilitatea. Marele ei duşman este simțul critic, calitatea complexă care provine dintr-o temeinică metodă de gândire, din refuzul de-a accepta adevărurile primite, din dominarea fricii de-a fi zdrobit de un interlocutor aflat pe o poziție socialmente superioară, sau cocoțat pe un soclu. Cu cât o societate este mai puțin liberă, cu cât incultura este mai profund ancorată cu atât ea este mai dominată de impostură. Fiindcă impostura este forma cea mai elementară a voinței de putere, este atitudinea morală prin care bruta încearcă să domine pe omul de rând. Dacă nu ar exista disprețul pentru celălalt, nu ar exista nici impostura. Nu ar exista această formă vulgară de megalomanie care calcă în picioare pe cel aflat în căutarea adevărului, măcar al unui început de certitudine în haosul moral al societăților de ieri şi de azi. Nu vom putea niciodată elimina impostura, atâta vreme cât vor exista raporturi de forță între oameni. Orice veleitate de-a convinge un individ sau un popor începe, în modul cel mai natural, cu afirmații „tari”, cu anularea simțului critic. Numai în fața rezistenței, opuse de individ sau de public, unor afirmații incontrolate sau incontrolabile afirmațiile încep să se rafineze, intrăm pe planul argumentației şi acceptăm logica, ştiința. Numai când societatea face un loc mai mare culturii, minimizează frica, instaurează cu forță decalogică regulile dialogice, numai atunci impostura, adică forma cea mai elementară, mai primitivă, mai veche a voinței de putere începe să scadă ca forță.
Expresia L‘état c‘est moi , eu sunt statul, prin care se definea absolutismul monarhic era contrariul imposturii. Era constatarea unei stări de fapt, o expresie a unui termen la care parveniseră societățile medievale. Societățile totalitare ale secolului al douăzeci şi unulea se bazează însă pe impostură. Fundamentală este proclamarea puterii populare, imprimarea în mentalitatea colectivă a convingerii că dictatura, omul providențial, reprezintă mai bine interesele „poporului” decât mecanismul democratic. Ridicarea acestui pseudo-adevăr la rangul de dogmă se însoțeşte de instaurarea fricii ca mecanism fundamental al mecanicii sociale. În acest caz, legea o fac tot atât afirmația peremptorie cât şi frica, frica fizică, frica de pierderea libertății şi a vieții.
Dar dacă impostura politică este brutală mintal şi primejdioasă pentru integritatea corporală, ea este şi fragilă. În lumea totalitară, simpla afirmare a libertății unui ins, oricât de slab ar fi el, oricât de dezarmat în fața puternicului aparat de represiune, apare ca o inadmisibilă deviere şi chiar ca o primejdie insuportabilă. Disidența, în societățile totalitare, nu este mai mult decât atât. Într-adevăr, cel mai benign „nu”, care nici nu ar fi remarcat într-o societate democratică capătă, în lumile totalitare, un ecou care nu încetează să răsune. Şi dacă violența obose?te, impostura începe să aibă zile grele. Este ilustrarea cea mai evidentă a proverbului buturuga mică răstoarnă carul mare . Cu mult mai rezistentă va fi impostura, care ia naştere şi se dezvoltă într-o societate relativ liberă. În fapt, ea trebuie să-şi ia o serie de precauții, să-şi combine țesătura de ficțiune, cu zone sau petece verificabile.
Aşa se preface impostura brută în sofism.
Însă impostura nu apare numai în contextul politic. Este mult mai răspândită. În general, ea se dezvoltă atunci când un individ se bucură de prestigiu. Cu atât mai influentă este impostura, cu cât se bucură profesia pe care o exercită, sau pretinde că o exercită impostorul, de un prestigiu mai mare. Prin urmare, nu numai politicianul şi liderul maselor vor deveni cu uşurință impostori, ci şi medicul, profesorul, preotul. Impostura se hrăneşte din nevoia de certitudine a omului. Iar nevoia de certitudine este cu atât mai mare, cu cât facem parte dintr-o lume mai haotică. Şi cu asta vin la impostura contemporană. Eşecul ideologiilor, (superioritatea ra-selor, dictatura proletariatului...) ne aruncă azi în brațele unor caracatițe cu brațe mai slabe, dar mai numeroase. Nevoia de-a crede, aspirația către o formă de mântuire (nu neapărat cerească), face să rodească „ştiința” în forme din ce în ce mai baroce şi mai aberante. Este secolul esoterismelor de doi bani, al naturopaților care n-au păşit niciodată într-o margine de pădure, al religiilor inspirate de extratereştri, al scientologilor înfometați de bani şi de putere, şi al câtor alții. Informația mediilor este atotputernică şi refractează prin unde (ele însele în căutarea sacro-sanctei „audiențe”), persuasiunea, exploatând credulitatea.
Macrototalitarismul secolului douăzeci s-a dizolvat în mini-totalitarismul unor culte particulare. După ce ideologia înlocuise superstiția, aceasta din urmă a fost înlocuită cu pseudoştiința.
O întrebare a dvs. se referă la relația dintre artă şi impostură. Nu există, după părerea mea, posibilitatea de-a livra o operă de artă reuşită, care să fie în acelaşi timp o impostură. Arta (exemplul cel mai evident este arta literară) conține în ea tot atât adevăr câtă frumusețe conține. Arta tezistă, arta care înşeală pe spectator sau pe cititor, vrând să insinueze convingeri sau ideologii acolo unde este presupusă să aducă frumusețe sau satisfacție, se demască cu uşurință. Dar cultura artistică este şi ea expresia culturii în genere. Marile erori de gust se comit din incultură. Şi vor fi din ce în ce mai multe, într-o vreme în care învățământul umanist este într-o criză generală, mondială. Numai aşa se poate întâmpla la ce asistăm azi, anume ca publicul să aibă mari dificultăți în a lua drept mare poet un versificator, ceea ce este ca şi cum nu ai putea deosebi meseria de zugrav de cea de pictor. Prin urmare, coherența, originalitatea, bunul gust, toate proprietățile intrinseci operei de artă elimină, prin definiție, impostura. Reciproc, locul unde se refugiază buna credință, onestitatea, cultul binelui este domeniul marii arte. Marea artă are proprietatea miraculoasă de-a salva chiar pe creator de propriile lui rătăciri. Eminescu este ultraconservator, reacționar câteodată. Dar sensibilitatea rănită îi este congenitală, unită fiind indisolubil cu geniu-i al cărui izvor stă în aceast rană profundă. Îl iertăm, îl adorăm.
Dacă ne referim acum la folosirea literaturii ca o pledoarie pro domo sua, nu avem de spus ceva prea diferit de afirmațiile de mai sus. Ceea ce este fals într-o povestire autobiografică se demască de la sine. Este lipsit de coherență, emfatic, narcisic. Legile autobiografiei şi ale romanului coincid în mare parte. Imaginația creatoare este arma cea mai puternică prin care adevărul îşi face drum în lume. Ea se deosebeşte clar de confabulație. Nu trebuie confundate minciuna şi mitul. Ele îşi sunt chiar contrarii.
Sunt categoric de părere că impostura nu rezistă la proba timpului. Întemeietorii marilor religii au putut fi considerați la vremea lor impostori, nevropați, epileptici etc. Sunt uitați azi mii de fondatori de secte, dar marii inspirați nu. Ceea ce a putut să treacă, odată, drept pură exaltare, nebunie, a suferit o selecție. Umanitatea selectează arhetipurile. Tot ce corespunde unei aspirații profunde, autentice a ființei umane se regăseşte în religiile care au reuşit. Chiar un ateu perfect ca S. Freud se crede îndreptățit să afirme că religiile sunt depozitul natural al unor aspirații umane legitime (în Moise şi monoteismul ).
Imposturile sunt trecătoare, dar impostura este eternă. Atâta timp cât omul va fi dominat de voința de putere, el va începe să-şi exercite dominația prin impostură, şi numai după aceea va recurge la forme mai subtile, de persuasiune sau de violență. Nu este de sperat că progresele ştiinței şi ale raționalității vor reduce impostura. Cât timp omul va fi om, va exista imponderabilul, ireductibilul la rațiune. În acest interstițiu pasional se va insinua impostura. Omul este prin definiție dezorientat, are nevoie să creadă. Are nevoie de soluții noi într-o lume veche. Este inevitabil să se strecoare falsificarea adevărului în această căutare plină de anxietate. Omul este sugestionabil. Chiar omul evoluat. În acelaşi timp, rezultă nevoia de-a rezista la minciună, la semi-adevăruri, la prejudecăți. Numai că dezvăluirea brutală a adevărului, reducționismul, nu sunt armele cele mai bune în demascarea imposturii. Nu trebuie înlocuită minciuna cu jignirea. Drumul omului cuminte spre limpezirea conştiințelor este încetinit, presărat de obstacole. Orice pedagogie este, prin definiție, lentă. Ea trebuie să țină seama, nu numai de rațiune, ci şi de tendințele incon?tiente. Rațiunea şi emoțiile, ideile şi fantasmele au nevoie de nutriri diferite. În ce mă priveşte, cred că ideologiile, oricare ar fi ele, joacă un rol falsificator. Singură arta, toate genurile artistice, spun adevărul despre om (şi omul este în mijlocul lucrurilor). Cu o singură condiție, pentru artă, să răspundă exigențelor pe care chiar ea şi le formulează, de calitate artistică. Oricât de sceptic aş fi‚ Divina Comedie spune mai mult despre om decât un tratat de psihologie.
Va reuşi epoca următoare să reabiliteze cultura artistică? – Nu ştim. Cu toate acestea, de răspunsul la întrebare depinde viitorul nostru. Dacă arta rămâne doar divertisment, dacă se aşează ea însăşi, în mod oportunist, ca o activitate secundară, dacă degenerează în roman de aeroport, ne vom lipsi de un instrument puternic, singurul demn de încredere, în slujba falsificărilor. Drumul pe care se găseşte azi omenirea pare să fie acesta. Dar trebuie să recunoaştem că suntem incapabili să prevedem, chiar pe termen scurt (nici măcar meteorologia nu este o ştiință exactă). Istoria, istoria minții omeneşti de asemeni, este imprevizibilă. Recent am citit că în Statele Unite o profesoară de la Universitatea Harvard, de origine chineză, reabilitează confucianismul în educație, adică severitatea, accentul pus pe marea cultură. Poate că lumea de azi are o nevoie să se salveze mai mare decât avem tendința să apreciem.